Când ai strâns atâția bani murdari, este chiar indicat să faci o cură de iad, ca să te obișnuiești cu mediul, în perspectiva vieții veșnice. Isteți cum sunt, au încercat să se facă frate cu dracul, până trece mandatul. Ei nu știau că electoratul lor fidel din Teleorman îi aștepta să vină aici, la Videle-Coșoaia, o stațiune cu nămol permanent, făcută parcă pentru sufletele rănite ale celor mai puțin norocoși. Și tot într-un pustiu, dar un pustiu fermecător, nu unul sinistru.
Dacă analizezi bine, sunt multe similitudini între cele două locații. Și la noi, ca și în Arabia, baza alimentară este tot laptele de capră, dar nu unul pasteurizat, ci unul gustos, de la mama natură.
Fiind o zonă cu obiceiuri arhaice, avem și un tezaur uman. O femeie în vârstă, ce trăiește singură ca un pustnic, la marginea satului, doar ea și caprele ei. Singurătatea și neajunsurile au învățat-o să scoată beteșugurile din om. Dacă aveți vreun coleg deocheat sau, Doamne ferește, scrântit la cap, îl aduceți aici, și după ce îi aplică tanti Varvara procedurile ei, este adevărat, cam neplăcute, pleacă omul acasă curat, luminat, cum Maica Domnului l-a lăsat.
Aici nu ducem lipsă de nimic. Fauna și flora ne oferă totul. Pe colinele acestea domoale dintre păduri, vezi, spre sfârșitul verii, până toamna târziu, sulfina unduindu-se în vânt și albinele culegându-i nectarul, pentru o miere delicioasă, cu gust de vanilie. Timpul pare încremenit de la facerea lumii și oamenii au entuziasmul și generozitatea celor de demult. Satul este un muzeu al aducerilor-aminte, unde, la fiecare margine de hat, te aștepți să întâlnești fantomele unor domni și domnițe de altădată. De aceea vin străinii și se așează în zonele noastre rurale, fiindcă sunt fascinați și vor să își amintească de paradisul lor pierdut.
Farmecul acestor locuri l-a sedus și pe marele poet simbolist, Bacovia. Într-un text publicat în revista «Flacăra», povestește cum și-a petrecut o noapte dintre ani la Coșoaia, într-o casă stranie, pusă la dispoziție de o misterioasă admiratoare. Iată ce scrie: "În dosul gării pustii, găsii trăsura și țăranul singur, pe capră, care îmi spuse râzând că pe noapte vom intra în sat. (...). Departe, trăsura intră pe o alee lungă de copaci și vizitiul îmi spuse că am ajuns". Poetul a fost încântat să descopere în această haltă, la margine de lume, reflexii "ale propriilor sale melancolii". O fi simțit și el că aleanul din suflet, doar in singurătățile acestea se ostoiește și a dorit mereu să se reîntoarcă... aici, unde pe înserate îți vin până la ușă, coborând de prin păduri, sălbăticiuni care te privesc uimite, cu ochii lor umezi, și parcă încântate că nu sunt doar ele locatarii acestui tărâm fermecat. O pasăre ce se credea că a dispărut de mult din pădurile Europei, la noi mai există și îi auzi de departe strigătul tânguios, ce te înfioară și te pune pe gânduri. Este sfioasă și singuratică, uriașa ciocănitoare neagră. Printre ruinele unui vechi stăvilar, la marginea pădurii de stejar, poți prinde peștii aurii, ce se ascund în trestia umbroasă, și pe prundiș, poți privi țestoasele și salamandrele cum alunecă în undele izvoarelor dulci, din care tocmai ai băut. O lume sălbatică și primordială te așteaptă să o descoperi.
Drept pildă, când te copleșește tristețea și te simți captiv în propria-ți piele, caută pustiul acestor locuri și, după o vreme petrecută în satul dintre păduri, nu vei mai fi doar un spectator al propriei tale vieți. Într-o bună zi, cu o floare la rever, vei deschide larg fereastra inimii și îți vei spune zâmbind că, totuși, viața este frumoasă.
ION TOMA