O operaţie cu urmări
În aprilie 1988, Claire Sylvia a împlinit 47 de ani... O aniversare pe care visase s-o petreacă în mijlocul familiei sale, dar pe care a sărbătorit-o dramatic, în antecamera morţii, întinsă pe masa de operaţie a spitalului american din Yale New Haven. O maladie rară, numită hipertensiune pulmonară primară, de care suferea de la vârsta de 40 de ani, ajunsese în faza finală, slăbindu-i foarte tare inima. Cât despre plămâni, ei ajunseseră la fel de subţiri ca şi hârtia. Singura sa speranţă era o grefă dublă de inimă şi plămâni. O operaţie cu risc foarte mare, care nu este practicată decât în câteva spitale din America. În orice caz, era pentru prima oară când o astfel de intervenţie urma să se întâmple la Yale, şi pacienta, înainte de a fi supusă anesteziei, a avut timp să simtă îngrijorarea întregii echipe medicale care o înconjura. Dar zarurile au fost aruncate. Chirurgii au deschis cutia toracică a pacientei, i-au scos inima şi plămânii bolnavi, înlocuindu-le cu organele sănătoase ale unui tânăr în vârstă de 18 ani, care murise într-un accident de motocicletă.
Câteva ore mai târziu, când Claire s-a trezit, doctorii i-au spus că operaţia reuşise perfect. Recunoscătoare şi fericită că medicina izbutise să-i salveze viaţa, bolnava s-a grăbit să respire profund, pentru a simţi cum intră aerul în plămânii cei noi şi puternici. Surpriză! Claire Sylvia realizează că noua sa inimă bate cu mult mai puternic şi într-un alt ritm decât cea veche. Îi spune imediat acest lucru infirmierei, care îi răspunde zâmbind: "Este doar efectul imaginaţiei dvs., nu s-a schimbat nimic".
Săptămânile trec. Claire îşi revine perfect, riscurile respingerii noilor organe grefate dispar. Cu toate acestea, femeia se simte schimbată, are sentimentul că trupul îi e locuit de un spirit străin, dar nu are curaj să îi spună doctorului această intimitate. La sfârşitul perioadei de spitalizare, echipa de medici organizează o conferinţă de presă pentru a face publică izbânda lor. Spre surpriza celor de faţă, la întrebarea unui reporter care dorea să ştie ce-şi doreşte pacienta salvată la plecarea ei din spital, Claire i-a răspuns: "Mor de poftă să beau o bere!".
Dar cea mai surprinsă de răspuns a fost chiar ea: nu-i plăcuse berea niciodată! În clipa aceea, şi-a dat seama că gusturile ei se schimbaseră radical. Cum a ajuns acasă, a realizat că, mai nou, îi plac foarte mult ardeii iuţi, untul de arahide şi ciocolata. Ba, şi mai mult, prima dată când a fost destul de puternică pentru a se urca la volan s-a simţit atrasă irezistibil de un fast-food aflat pe marginea şoselei. Nu a putut să se abţină să intre pentru a-şi potoli pofta nebună de a savura copane de pui. Dar a păţit ceva şi mai ciudat: în cursul unei seri, în care a fost invitată la nişte prieteni, ea, care era heterosexuală, s-a simţit atrasă în mod foarte curios de o olandeză blondă, bine construită. Deşi foarte tulburată, Claire s-a abţinut totuşi de la această experienţă.
După şase luni de la operaţie, întâmplările ciudate din viaţa lui Claire continuau să se înlănţuie. La un moment dat, a început să se întrebe dacă nu cumva, în afară de organe, a primit şi altceva de la tânărul donator. Îi preluase, oare, şi spiritul, unele aspecte ale personalităţii lui?
Codul "spart"
Câteva nopţi mai târziu, Claire a visat că îmbrăţişa un tânăr pe nume Tim. Nu şi-a amintit şi numele de familie, dar ştia că începe cu litera "L". Îmbrăţişarea era, de fapt, un fel de aspiraţie, o înglobare a adolescentului în trupul ei. Sylvia s-a trezit din acest vis cu un sentiment de bucurie intensă, ca şi cum i-ar fi fost insuflată o nouă viaţă. "Abia atunci am avut senzaţia clară că plămânii şi inima transplantate deveniseră ale mele. Dar, mai ales, ştiam că tânărul din visul meu era donatorul. Nu aveam nicio dovadă, dar aşa simţeam eu."
Dornică să verifice supoziţia, Claire Sylvia a început o temerară acţiune de identificare a donatorului, deşi ştia că, la fel ca în toate spitalele americane împlicate în programul de grefe de organe, şi Universitatea Yale are un cod de strictă confidenţialitate. Identitatea donatorului nu trebuie relevată celui care a primit organele. Cu toate acestea, l-a sunat pe dr. Gail Eddy, coordonatorul programului de transplanturi de la Yale. Discuţia a fost scurtă. Claire era entuziastă şi dorea să afle dacă numele care îi apăruse în vis era adevărat. După un lung moment de ezitare, doctorul a sfătuit-o să reintre în normalitatea vieţii, renunţând la asemenea proiecte fantasmagorice. În ciuda decepţiei sale, Claire a urmat acest sfat şi a încercat să uite visul. Dar, în săptămânile care au urmat, a avut alte vise obsedante, care îi dădeau peste cap viaţa cotidiană. Evenimentul cel mai semnificativ din această perioadă a fost întâlnirea întâmplătoare cu un clarvăzător, în timpul unei cine. Claire a putut să se destăinuie în sfârşit cuiva şi s-a simţit uşurată. A doua zi, clarvăzătorul a sunat-o şi i-a spus că a avut şi el un vis, în care a văzut numele donatorului publicat într-un ziar din Franţa, din regiunea Maine.
Claire a luat în serios cele spuse şi a mers la biblioteca oraşului pentru a căuta ziarele din Maine, apărute în săptămâna în care îi fusese făcut transplantul. A găsit imediat necrologul unui tânăr pe nume Tim Laselle, care murise într-un accident de motocicletă, la vârsta de 18 ani. În acel moment, Claire a fost convinsă că ajunsese la ţelul propus. Ea l-a sunat din nou pe doctorul Gail, la Yale, pentru a-i confirma supoziţia. După ce a ascultat-o, chirurgul i-a spus: "Stimată doamnă, numele este exact, tenacitatea dvs. a fost mai puternică decât codul nostru secret".
La sfârşitul conversaţiei, doctorul a sfătuit-o să nu încerce să intre în contact cu familia decedatului. Dar, convinsă de necesitatea demersului său, Claire şi-a continuat ancheta, dorindu-şi foarte tare această întâlnire. Pentru ea, era vorba de un lucru care trebuia să se întâmple neapărat. Abia atunci ar fi ştiut dacă acele coincidenţe nu erau doar rodul imaginaţiei sale.
În 1991, după un prim contact telefonic cu părinţii lui Tim, a mers în vizită la ei acasă, în Maine. În pragul casei, a fost întâmpinată cu multă căldură de patru dintre cele cinci surori ale lui Tim şi de cei doi fraţi ai săi.
În numele adevărului
Aceste lucruri au convins-o pe Claire că o parte din spiritul şi din amintirile lui Tim i-au fost transferate în acelaşi timp cu inima şi plămânii lui. Ea a fost, de asemenea, convinsă, la fel ca şi mama lui Tim, că băiatul a condus-o spre propria sa familie, pentru a intra din nou în contact cu ai săi, prin intermediul ei.
Transformată în carte ("Mon coeur est un autre"), experienţa lui Claire a stârnit mare vâlvă în lumea ştiinţifică din Occident. S-au dat mai multe explicaţii, dar teoria cea mai convingătoare este cea a memoriei celulare: se pare că celulele omeneşti conţin tipare ale personalităţii şi gusturilor noastre, ba chiar şi ale trecutului nostru. Dacă această teorie este adevărată, rezultă că, atunci când ţesuturile sau organele sunt transplantate de la un corp la altul, odată cu ele se moştenesc şi amprentele memoriei.
Memoria celulară
Psihologul american Paul Pearsall, care a suferit el însuşi un transplant de măduvă a spinării, nu se îndoieşte de faptul că inima are o inteligenţă proprie. După părerea lui, "acest organ posedă o cunoştinţă ascuţită şi codificată, care ne leagă de fiecare lucru şi de fiecare fiinţă care ne înconjoară". Să fie deci inima un organ dotat cu senzaţii, care gândeşte, simte şi comunică? Prin ce proces primitorii de organe îşi însuşesc caracteristicile unui donator pe care nu l-au cunoscut niciodată? Pearsall este convins că acest mecanism e legat strâns de substanţele periculoase ce le sunt injectate pacienţilor care suferă transplantul: tratamentele cu imunodepresoare şi medicamentele foarte puternice împotriva respingerii organelor de corpul primitor au efecte psihologice asemănătoare cu acelea ale LSD-ului sau ale altor halucinogene de acelaşi tip. Medicamentele imunodepresoare deschid uşa accesului pacienţilor la memoria celulară pe care o avem fiecare dintre noi.
Creierul din intestin
Comunitatea ştiinţifică convenţională neagă ipoteza conform căreia inima ar putea să fie "inteligentă" şi memoria sa ar putea să o urmeze atunci când este transplantată la altă persoană. "Este de necrezut ca grefele de organe să transfere codarea modului de viaţă", spune cardiologul american John Schroeder. El lucrează la Centrul Medical Stanford din California, unde au fost făcute mai mult de 900 de transplanturi, încă din 1968. El mai adaugă: "Majoritatea oamenilor de ştiinţă cred că singurul loc unde este stocată experienţa psihologică este creierul. Lumea medicală a transplanturilor nu acceptă ideea unei inteligenţe proprii a fiecărui organ".
Cu toate acestea, pentru a răspunde argumentaţiei psihologului Paul Pearsall, Schroeder şi asistenţii sociali ce lucrează împreună cu pacienţii care au suferit transplanturi recunosc că medicamentele pot duce la anumite schimbări ale gusturilor. Dar uşurarea adusă de prelungirea vieţii este cea care ar explica mai degrabă de ce unii pacienţi îşi schimbă obiceiurile şi îşi focalizează interesul spre noi lucruri după operaţie.
În paralel cu această dezbatere, unele cercetări noi ar putea aduce, dacă nu o probă clară, cel puţin o bază pentru teza lui Paul Pearsall. Oamenii de ştiinţă care explorează domeniul neuro-gastro-enterologiei au descoperit că intestinul omului posedă 100 de milioane de neuroni şi pare deci dotat cu o inteligenţă rudimentară. Între aceşti neuroni circulă anumite mesaje, creând un ansamblu complex de circuite care îi permit acestui "creier intestinal" să înveţe lucruri noi şi să aibă într-adevăr amintiri şi senzaţii.
Se ştie de mult timp că intestinul şi creierul, legate printr-un nerv, pot să comunice unul cu altul. Dar descoperirea uluitoare este că acest "creier intestinal" poate să funcţioneze independent de adevăratul creier.
Sufletul inimii
Progresele foarte rapide înregistrate în domeniul neuro-gastro-enterologiei îi vor da poate dreptate lui Claire Sylvia. Mai rămâne de văzut dacă curentul ştiinţific clasic poate să admită ideea că organele corpului sunt formate şi din altceva decât din carne şi sânge. Adică: simţire, sentimente, memorie. Nenumărate mărturii asemănătoare celor ale lui Claire Sylvia ne fac să credem că există, totuşi, o inteligenţă a organelor, pe care ştiinţa o va descoperi într-o zi.
LIVIU ŞUTEU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
