O operație cu urmări
În aprilie 1988, Claire Sylvia a împlinit 47 de ani... O aniversare pe care visase s-o petreacă în mijlocul familiei sale, dar pe care a sărbătorit-o dramatic, în antecamera morții, întinsă pe masa de operație a spitalului american din Yale New Haven. O maladie rară, numită hipertensiune pulmonară primară, de care suferea de la vârsta de 40 de ani, ajunsese în faza finală, slăbindu-i foarte tare inima. Cât despre plămâni, ei ajunseseră la fel de subțiri ca și hârtia. Singura sa speranță era o grefă dublă de inimă și plămâni. O operație cu risc foarte mare, care nu este practicată decât în câteva spitale din America. În orice caz, era pentru prima oară când o astfel de intervenție urma să se întâmple la Yale, și pacienta, înainte de a fi supusă anesteziei, a avut timp să simtă îngrijorarea întregii echipe medicale care o înconjura. Dar zarurile au fost aruncate. Chirurgii au deschis cutia toracică a pacientei, i-au scos inima și plămânii bolnavi, înlocuindu-le cu organele sănătoase ale unui tânăr în vârstă de 18 ani, care murise într-un accident de motocicletă.
Câteva ore mai târziu, când Claire s-a trezit, doctorii i-au spus că operația reușise perfect. Recunoscătoare și fericită că medicina izbutise să-i salveze viața, bolnava s-a grăbit să respire profund, pentru a simți cum intră aerul în plămânii cei noi și puternici. Surpriză! Claire Sylvia realizează că noua sa inimă bate cu mult mai puternic și într-un alt ritm decât cea veche. Îi spune imediat acest lucru infirmierei, care îi răspunde zâmbind: "Este doar efectul imaginației dvs., nu s-a schimbat nimic".
Săptămânile trec. Claire își revine perfect, riscurile respingerii noilor organe grefate dispar. Cu toate acestea, femeia se simte schimbată, are sentimentul că trupul îi e locuit de un spirit străin, dar nu are curaj să îi spună doctorului această intimitate. La sfârșitul perioadei de spitalizare, echipa de medici organizează o conferință de presă pentru a face publică izbânda lor. Spre surpriza celor de față, la întrebarea unui reporter care dorea să știe ce-și dorește pacienta salvată la plecarea ei din spital, Claire i-a răspuns: "Mor de poftă să beau o bere!".
Dar cea mai surprinsă de răspuns a fost chiar ea: nu-i plăcuse berea niciodată! În clipa aceea, și-a dat seama că gusturile ei se schimbaseră radical. Cum a ajuns acasă, a realizat că, mai nou, îi plac foarte mult ardeii iuți, untul de arahide și ciocolata. Ba, și mai mult, prima dată când a fost destul de puternică pentru a se urca la volan s-a simțit atrasă irezistibil de un fast-food aflat pe marginea șoselei. Nu a putut să se abțină să intre pentru a-și potoli pofta nebună de a savura copane de pui. Dar a pățit ceva și mai ciudat: în cursul unei seri, în care a fost invitată la niște prieteni, ea, care era heterosexuală, s-a simțit atrasă în mod foarte curios de o olandeză blondă, bine construită. Deși foarte tulburată, Claire s-a abținut totuși de la această experiență.
După șase luni de la operație, întâmplările ciudate din viața lui Claire continuau să se înlănțuie. La un moment dat, a început să se întrebe dacă nu cumva, în afară de organe, a primit și altceva de la tânărul donator. Îi preluase, oare, și spiritul, unele aspecte ale personalității lui?
Codul "spart"
Câteva nopți mai târziu, Claire a visat că îmbrățișa un tânăr pe nume Tim. Nu și-a amintit și numele de familie, dar știa că începe cu litera "L". Îmbrățișarea era, de fapt, un fel de aspirație, o înglobare a adolescentului în trupul ei. Sylvia s-a trezit din acest vis cu un sentiment de bucurie intensă, ca și cum i-ar fi fost insuflată o nouă viață. "Abia atunci am avut senzația clară că plămânii și inima transplantate deveniseră ale mele. Dar, mai ales, știam că tânărul din visul meu era donatorul. Nu aveam nicio dovadă, dar așa simțeam eu."
Dornică să verifice supoziția, Claire Sylvia a început o temerară acțiune de identificare a donatorului, deși știa că, la fel ca în toate spitalele americane împlicate în programul de grefe de organe, și Universitatea Yale are un cod de strictă confidențialitate. Identitatea donatorului nu trebuie relevată celui care a primit organele. Cu toate acestea, l-a sunat pe dr. Gail Eddy, coordonatorul programului de transplanturi de la Yale. Discuția a fost scurtă. Claire era entuziastă și dorea să afle dacă numele care îi apăruse în vis era adevărat. După un lung moment de ezitare, doctorul a sfătuit-o să reintre în normalitatea vieții, renunțând la asemenea proiecte fantasmagorice. În ciuda decepției sale, Claire a urmat acest sfat și a încercat să uite visul. Dar, în săptămânile care au urmat, a avut alte vise obsedante, care îi dădeau peste cap viața cotidiană. Evenimentul cel mai semnificativ din această perioadă a fost întâlnirea întâmplătoare cu un clarvăzător, în timpul unei cine. Claire a putut să se destăinuie în sfârșit cuiva și s-a simțit ușurată. A doua zi, clarvăzătorul a sunat-o și i-a spus că a avut și el un vis, în care a văzut numele donatorului publicat într-un ziar din Franța, din regiunea Maine.
Claire a luat în serios cele spuse și a mers la biblioteca orașului pentru a căuta ziarele din Maine, apărute în săptămâna în care îi fusese făcut transplantul. A găsit imediat necrologul unui tânăr pe nume Tim Laselle, care murise într-un accident de motocicletă, la vârsta de 18 ani. În acel moment, Claire a fost convinsă că ajunsese la țelul propus. Ea l-a sunat din nou pe doctorul Gail, la Yale, pentru a-i confirma supoziția. După ce a ascultat-o, chirurgul i-a spus: "Stimată doamnă, numele este exact, tenacitatea dvs. a fost mai puternică decât codul nostru secret".
La sfârșitul conversației, doctorul a sfătuit-o să nu încerce să intre în contact cu familia decedatului. Dar, convinsă de necesitatea demersului său, Claire și-a continuat ancheta, dorindu-și foarte tare această întâlnire. Pentru ea, era vorba de un lucru care trebuia să se întâmple neapărat. Abia atunci ar fi știut dacă acele coincidențe nu erau doar rodul imaginației sale.
În 1991, după un prim contact telefonic cu părinții lui Tim, a mers în vizită la ei acasă, în Maine. În pragul casei, a fost întâmpinată cu multă căldură de patru dintre cele cinci surori ale lui Tim și de cei doi frați ai săi.
În numele adevărului
După ce și-a spus dramatica ei poveste, Claire a îndrăznit să pună câteva întrebări legate de gusturile lui Tim. Intuițiile ei fuseseră exacte. Lui Tim îi plăceau foarte mult berea rece, copanele de pui, ardeii iuți și blondele atrăgătoare. Nevoia sa permanentă de a se mișca, lucru confirmat și de una dintre surorile lui Tim, își găsise în Claire un ecou deosebit: ea tocmai participase la turul Franței pe jos, pentru a-și satisface nevoia de acțiune.
Aceste lucruri au convins-o pe Claire că o parte din spiritul și din amintirile lui Tim i-au fost transferate în același timp cu inima și plămânii lui. Ea a fost, de asemenea, convinsă, la fel ca și mama lui Tim, că băiatul a condus-o spre propria sa familie, pentru a intra din nou în contact cu ai săi, prin intermediul ei.
Transformată în carte ("Mon coeur est un autre"), experiența lui Claire a stârnit mare vâlvă în lumea științifică din Occident. S-au dat mai multe explicații, dar teoria cea mai convingătoare este cea a memoriei celulare: se pare că celulele omenești conțin tipare ale personalității și gusturilor noastre, ba chiar și ale trecutului nostru. Dacă această teorie este adevărată, rezultă că, atunci când țesuturile sau organele sunt transplantate de la un corp la altul, odată cu ele se moștenesc și amprentele memoriei.
Memoria celulară
Psihologul american Paul Pearsall, care a suferit el însuși un transplant de măduvă a spinării, nu se îndoiește de faptul că inima are o inteligență proprie. După părerea lui, "acest organ posedă o cunoștință ascuțită și codificată, care ne leagă de fiecare lucru și de fiecare ființă care ne înconjoară". Să fie deci inima un organ dotat cu senzații, care gândește, simte și comunică? Prin ce proces primitorii de organe își însușesc caracteristicile unui donator pe care nu l-au cunoscut niciodată? Pearsall este convins că acest mecanism e legat strâns de substanțele periculoase ce le sunt injectate pacienților care suferă transplantul: tratamentele cu imunodepresoare și medicamentele foarte puternice împotriva respingerii organelor de corpul primitor au efecte psihologice asemănătoare cu acelea ale LSD-ului sau ale altor halucinogene de același tip. Medicamentele imunodepresoare deschid ușa accesului pacienților la memoria celulară pe care o avem fiecare dintre noi.
Creierul din intestin
Comunitatea științifică convențională neagă ipoteza conform căreia inima ar putea să fie "inteligentă" și memoria sa ar putea să o urmeze atunci când este transplantată la altă persoană. "Este de necrezut ca grefele de organe să transfere codarea modului de viață", spune cardiologul american John Schroeder. El lucrează la Centrul Medical Stanford din California, unde au fost făcute mai mult de 900 de transplanturi, încă din 1968. El mai adaugă: "Majoritatea oamenilor de știință cred că singurul loc unde este stocată experiența psihologică este creierul. Lumea medicală a transplanturilor nu acceptă ideea unei inteligențe proprii a fiecărui organ".
Cu toate acestea, pentru a răspunde argumentației psihologului Paul Pearsall, Schroeder și asistenții sociali ce lucrează împreună cu pacienții care au suferit transplanturi recunosc că medicamentele pot duce la anumite schimbări ale gusturilor. Dar ușurarea adusă de prelungirea vieții este cea care ar explica mai degrabă de ce unii pacienți își schimbă obiceiurile și își focalizează interesul spre noi lucruri după operație.
În paralel cu această dezbatere, unele cercetări noi ar putea aduce, dacă nu o probă clară, cel puțin o bază pentru teza lui Paul Pearsall. Oamenii de știință care explorează domeniul neuro-gastro-enterologiei au descoperit că intestinul omului posedă 100 de milioane de neuroni și pare deci dotat cu o inteligență rudimentară. Între acești neuroni circulă anumite mesaje, creând un ansamblu complex de circuite care îi permit acestui "creier intestinal" să învețe lucruri noi și să aibă într-adevăr amintiri și senzații.
Se știe de mult timp că intestinul și creierul, legate printr-un nerv, pot să comunice unul cu altul. Dar descoperirea uluitoare este că acest "creier intestinal" poate să funcționeze independent de adevăratul creier.
Sufletul inimii
Dacă intestinul poate acționa independent de creier, de ce inima și alte organe nu ar avea o viață secretă de care noi să nu știm nimic? De ce nu le-am considera pe fiecare în parte un univers? Mai ales că limbajul cotidian, precum și cel poetic, se referă constant la inimă drept centru al sentimentelor. Adesea, poeții sunt cei mai buni prezicători...
Progresele foarte rapide înregistrate în domeniul neuro-gastro-enterologiei îi vor da poate dreptate lui Claire Sylvia. Mai rămâne de văzut dacă curentul științific clasic poate să admită ideea că organele corpului sunt formate și din altceva decât din carne și sânge. Adică: simțire, sentimente, memorie. Nenumărate mărturii asemănătoare celor ale lui Claire Sylvia ne fac să credem că există, totuși, o inteligență a organelor, pe care știința o va descoperi într-o zi.
LIVIU ȘUTEU