O BERE PENTRU INIMA MEA

Cititor Formula AS
- Transplantul de organe le oferă o a doua viață unor bolnavi condamnați. Se pare însă că noile organe aduc cu ele în corpul care le găzduiește adevărate biografii -

O operație cu urmări

În aprilie 1988, Claire Sylvia a îm­pli­nit 47 de ani... O aniversare pe care vi­sa­se s-o petreacă în mij­locul familiei sale, dar pe care a sărbătorit-o dramatic, în an­tecamera morții, întinsă pe masa de ope­rație a spitalului american din Yale New Haven. O maladie rară, numită hi­per­tensiune pulmonară primară, de care suferea de la vârsta de 40 de ani, ajun­se­se în faza finală, slăbindu-i foarte tare inima. Cât des­pre plămâni, ei ajunseseră la fel de subțiri ca și hârtia. Singura sa speranță era o grefă dublă de inimă și plămâni. O operație cu risc foarte mare, care nu este practicată decât în câteva spitale din Ame­rica. În orice caz, era pentru prima oară când o astfel de intervenție urma să se întâmple la Yale, și pacienta, înainte de a fi supusă anesteziei, a avut timp să sim­tă îngrijorarea întregii echi­pe medicale care o înconjura. Dar za­ru­rile au fost aruncate. Chirurgii au des­chis cutia to­ra­cică a pacientei, i-au scos inima și plă­mânii bolnavi, înlocuindu-le cu organele sănătoase ale unui tânăr în vârstă de 18 ani, care murise într-un ac­cident de mo­tocicletă.
Câteva ore mai târziu, când Claire s-a trezit, doctorii i-au spus că operația reu­șise perfect. Recunoscătoare și feri­ci­tă că medicina izbutise să-i salveze viața, bolnava s-a grăbit să respire profund, pen­tru a sim­ți cum intră aerul în plă­mânii cei noi și puternici. Surpriză! Claire Syl­via rea­li­zează că noua sa inimă bate cu mult mai puternic și într-un alt ritm de­cât cea veche. Îi spu­ne imediat acest lu­cru infir­mie­rei, care îi răs­punde zâm­bind: "Este doar efectul imaginației dvs., nu s-a schim­bat nimic".
Săptămânile trec. Claire își revine per­fect, riscurile respingerii noilor or­ga­ne grefate dispar. Cu toate acestea, fe­meia se simte schimbată, are sen­ti­men­tul că trupul îi e locuit de un spirit stră­in, dar nu are curaj să îi spună docto­ru­lui această intimitate. La sfârșitul pe­ri­oadei de spitalizare, echipa de medici or­ganizează o conferință de presă pentru a face publică izbânda lor. Spre surpriza celor de față, la întrebarea unui reporter care dorea să știe ce-și dorește pacienta salvată la plecarea ei din spital, Claire i-a răspuns: "Mor de poftă să beau o bere!".
Dar cea mai surprinsă de răspuns a fost chiar ea: nu-i plăcuse berea nicio­da­tă! În clipa aceea, și-a dat seama că gus­tu­rile ei se schimbaseră radical. Cum a ajuns acasă, a realizat că, mai nou, îi plac foarte mult ardeii iuți, untul de arahide și ciocolata. Ba, și mai mult, pri­ma dată când a fost destul de pu­ter­nică pentru a se urca la volan s-a sim­țit atrasă irezistibil de un fast-food aflat pe marginea șoselei. Nu a putut să se ab­țină să intre pentru a-și potoli pofta nebună de a savura copane de pui. Dar a pățit ceva și mai ciudat: în cursul unei seri, în care a fost invitată la niște prie­teni, ea, care era heterosexuală, s-a sim­țit atrasă în mod foarte curios de o olan­deză blon­dă, bine construită. Deși foarte tulbura­tă, Claire s-a abținut totuși de la această experiență.
După șase luni de la operație, în­tâm­plările ciudate din viața lui Claire conti­nuau să se înlănțuie. La un mo­ment dat, a început să se întrebe dacă nu cum­va, în afară de organe, a primit și altceva de la tânărul donator. Îi preluase, oare, și spiritul, unele aspecte ale personali­tă­ții lui?

Codul "spart"

Câteva nopți mai târziu, Claire a vi­sat că îmbrățișa un tânăr pe nume Tim. Nu și-a amintit și numele de familie, dar știa că începe cu litera "L". Îmbrățișarea era, de fapt, un fel de aspirație, o în­glo­bare a adolescentului în trupul ei. Sylvia s-a trezit din acest vis cu un sentiment de bucurie intensă, ca și cum i-ar fi fost insuflată o nouă viață. "Abia atunci am avut senzația clară că plămânii și inima trans­plantate deveniseră ale mele. Dar, mai ales, știam că tânărul din visul meu era do­natorul. Nu aveam nicio dova­dă, dar așa simțeam eu."
Dornică să verifice su­poziția, Claire Sylvia a început o temerară acțiune de iden­tificare a donatorului, deși știa că, la fel ca în toate spitalele americane împli­ca­te în pro­gra­mul de grefe de organe, și Uni­versitatea Yale are un cod de strictă con­fidențialitate. Iden­titatea dona­to­rului nu trebuie relevată celui care a pri­mit or­ganele. Cu toate acestea, l-a su­nat pe dr. Gail Eddy, coor­do­natorul progra­mu­lui de trans­planturi de la Yale. Dis­cu­ția a fost scurtă. Claire era entu­zi­as­tă și dorea să afle dacă numele care îi apăruse în vis era adevărat. După un lung mo­ment de ezitare, doctorul a sfătuit-o să reintre în normalitatea vieții, renunțând la asemenea proiecte fantasmagorice. În ciuda decepției sale, Claire a urmat acest sfat și a încercat să uite visul. Dar, în săp­tă­mânile care au urmat, a avut alte vise obsedante, care îi dădeau peste cap via­ța cotidiană. Evenimentul cel mai sem­nificativ din această perioadă a fost în­tâlnirea în­tâm­plătoare cu un clar­vă­ză­tor, în timpul unei cine. Claire a putut să se destăinuie în sfârșit cuiva și s-a simțit ușurată. A doua zi, clarvăzătorul a su­nat-o și i-a spus că a avut și el un vis, în care a văzut numele do­nato­ru­lui publicat într-un ziar din Franța, din regiunea Maine.
Claire a luat în serios cele spuse și a mers la bi­blioteca orașului pentru a cău­ta ziarele din Maine, apă­rute în săp­tă­mâ­na în care îi fusese făcut trans­plantul. A găsit imediat necrologul unui tânăr pe nume Tim Laselle, care murise într-un ac­cident de mo­to­cicletă, la vârsta de 18 ani. În acel mo­ment, Claire a fost convin­să că ajunsese la țelul propus. Ea l-a su­nat din nou pe doctorul Gail, la Yale, pen­tru a-i confirma supoziția. După ce a as­cultat-o, chirurgul i-a spus: "Stimată doam­nă, numele este exact, tenacitatea dvs. a fost mai pu­ternică decât codul nos­tru secret".
La sfârșitul conversației, doctorul a sfătuit-o să nu încerce să intre în contact cu familia dece­datului. Dar, convinsă de necesitatea demersului său, Claire și-a continuat ancheta, dorindu-și foarte tare această întâlnire. Pentru ea, era vorba de un lucru care trebuia să se întâmple nea­părat. Abia atunci ar fi știut dacă ace­le coincidențe nu erau doar rodul ima­gi­nației sale.
În 1991, după un prim contact tele­fo­nic cu părinții lui Tim, a mers în vizită la ei acasă, în Maine. În pragul casei, a fost întâmpinată cu multă căldură de patru dintre cele cinci surori ale lui Tim și de cei doi frați ai săi.

În numele adevărului

După ce și-a spus dramatica ei po­ves­te, Claire a îndrăznit să pună câteva în­tre­bări legate de gusturile lui Tim. In­tui­țiile ei fuseseră exacte. Lui Tim îi plă­ceau foarte mult berea rece, copanele de pui, ardeii iuți și blondele atrăgătoare. Nevoia sa permanentă de a se mișca, lu­cru confirmat și de una dintre surorile lui Tim, își găsise în Claire un ecou deo­sebit: ea tocmai participase la turul Fran­ței pe jos, pentru a-și satisface nevoia de ac­țiune.
Aceste lucruri au convins-o pe Claire că o parte din spiritul și din amintirile lui Tim i-au fost transferate în același timp cu inima și plămânii lui. Ea a fost, de asemenea, convinsă, la fel ca și ma­ma lui Tim, că băiatul a condus-o spre pro­pria sa familie, pentru a intra din nou în contact cu ai săi, prin intermediul ei.
Transformată în carte ("Mon coeur est un autre"), experiența lui Claire a stâr­nit mare vâlvă în lumea științifică din Occident. S-au dat mai multe expli­cații, dar teoria cea mai convingătoare este cea a memoriei celulare: se pare că ce­lulele ome­nești conțin tipare ale per­so­nalității și gus­tu­rilor noastre, ba chiar și ale trecutului nostru. Dacă această teo­rie este adevărată, rezultă că, atunci când țe­su­turile sau organele sunt transplantate de la un corp la altul, odată cu ele se moș­tenesc și amprentele memoriei.

Memoria celulară

Psihologul american Paul Pearsall, care a su­ferit el însuși un transplant de mă­duvă a spinării, nu se îndoiește de fap­tul că inima are o inteligență proprie. După părerea lui, "acest organ posedă o cunoștință ascuțită și codificată, care ne leagă de fiecare lucru și de fiecare ființă care ne înconjoară". Să fie deci ini­ma un organ dotat cu senzații, care gân­deș­te, simte și comunică? Prin ce proces pri­mitorii de organe își însușesc carac­te­ris­ticile unui donator pe care nu l-au cu­noscut niciodată? Pearsall este convins că acest mecanism e legat strâns de sub­stanțele periculoase ce le sunt in­jec­tate pacien­ților care suferă trans­plan­tul: trata­men­tele cu imunodepresoare și medicamen­tele foarte puternice împotri­va respin­ge­rii organelor de corpul pri­mitor au efecte psihologice ase­mă­nă­toa­re cu ace­lea ale LSD-ului sau ale altor ha­lu­ci­nogene de același tip. Medicamen­tele imunode­pre­soare des­chid ușa acce­sului pacienților la me­moria celulară pe care o avem fie­care din­tre noi.

Creierul din intestin

Comunitatea științifică conven­țio­nală neagă ipoteza conform căreia inima ar putea să fie "inteli­gentă" și memoria sa ar putea să o urmeze atunci când este transplantată la altă persoană. "Este de necrezut ca gre­fele de organe să trans­fere co­darea modului de viață", spune car­dio­logul american John Schroeder. El lucrează la Centrul Medical Stanford din California, unde au fost făcute mai mult de 900 de transplanturi, încă din 1968. El mai adaugă: "Ma­joritatea oamenilor de știință cred că singurul loc unde este stocată experiența psihologică este cre­ierul. Lumea medicală a transplanturilor nu acceptă ideea unei inteligențe proprii a fiecărui organ".
Cu toate acestea, pentru a răspunde ar­gumentației psihologului Paul Pear­sall, Schroeder și asistenții so­ciali ce lu­crează îm­preună cu pacienții care au suferit trans­planturi recunosc că medi­ca­mentele pot duce la anumite schimbări ale gusturilor. Dar ușu­rarea adusă de prelungirea vieții este cea care ar ex­plica mai degrabă de ce unii pacienți își schimbă obiceiurile și își focalizează inte­resul spre noi lucruri după operație.
În paralel cu această dezbatere, une­le cercetări noi ar putea aduce, dacă nu o probă clară, cel puțin o bază pentru teza lui Paul Pearsall. Oamenii de știință care explorează domeniul neu­ro-gastro-ente­ro­logiei au descoperit că in­­testinul omu­lui posedă 100 de mili­oane de neuroni și pare deci dotat cu o inteligență rudimen­tară. Între acești neuroni circulă anu­mi­te mesaje, creând un ansamblu complex de circuite care îi permit acestui "creier intestinal" să învețe lucruri noi și să aibă într-adevăr amintiri și senzații.
Se știe de mult timp că in­tes­tinul și creierul, legate printr-un nerv, pot să co­mu­nice unul cu altul. Dar descope­ri­rea uluitoare este că acest "creier in­tes­tinal" poate să funcționeze inde­pen­dent de ade­văratul creier.

Sufletul inimii

Dacă intestinul poate acționa in­de­pen­dent de creier, de ce ini­ma și alte or­ga­ne nu ar avea o via­ță secretă de care noi să nu știm ni­mic? De ce nu le-am consi­dera pe fiecare în parte un univers? Mai ales că limbajul cotidian, pre­cum și cel poe­tic, se referă constant la inimă drept cen­tru al sentimentelor. Adesea, poeții sunt cei mai buni prezicători...
Progresele foarte rapide înregistrate în domeniul neuro-gastro-enterologiei îi vor da poate dreptate lui Claire Syl­via. Mai rămâne de văzut dacă curentul știin­țific clasic poate să admită ideea că organele corpului sunt formate și din altceva decât din carne și sânge. Adică: simțire, sentimente, memorie. Nenu­mă­rate mărturii asemănătoare celor ale lui Claire Sylvia ne fac să credem că există, totuși, o inteligență a organelor, pe care știința o va descoperi într-o zi.

LIVIU ȘUTEU