"Nu mai da, că mi-l omori! Lasă-l, că ți-l aduc 'napoi p-al tău!", striga disperată zâna de pe o coastă, de undeva, din dunga pădurii. Șase ani trecuseră de când luase pruncul abia născut al unei familii din sat și le lăsase în loc, în leagăn, copilul ei. O răzbise și pe ea, pasămite, dorul de prunc. Șase ani. Zână ori nu, era mamă...
Doamne-ajută!
"Să încep cu începutul!", zice Tușa Reghina Cotul, când o îndemn la vorbă. Își face cruce încet și întreg, apoi rostește o rugăciune. "Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi pe Tine Te rugăm, luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvățăm! Că Tu ești stăpânul lumii și al nostru Tată ești, și pe toate cele bune, numai Tu le împlinești!". "Doamne-ajută să nu greșăsc, să nu fiu de rușine!", mai adaugă, cu un zâmbet jenat. Se teme să nu o ia cuvintele înaintea amintirilor de demult. Dar povestea curge când năvalnic, când liniștit, aidoma apelor Someșului, ce se-aud dincolo de geam, cum dincolo de vremuri.
Tușa Reghina povestește oarecum indiferent, ca și când n-ar fi vorba decât de-o știre oarecare, aflată deunăzi la televizor, și nu despre zânele cu care aici, pe Valea Someșului, oamenii trăiau, odinioară, într-o tolerantă vecinătate.
"O fost o femeie cu un băiat mic. Și la băieți trebuia să le pui în leagăn o mătură, un clește, ceva, că dacă nu, veneau zânele și-i furau. Și-o uitat femeia ceea să puie ceva lângă prunc, când o plecat la holdă, și-o venit o zână și l-o furat. I l-o lăsat zâna în loc pe-al ei. Un prunc urât, plin de păr, nu grăia... L-or cătat bieții oameni pă băietul lor, o fost suflare în tăt satul, nu așa! Dar nu l-or găsât. Șase ani l-or țânut în casă la ei pă pruncul zânei. Într-o toamnă, nevasta și bărbatu' mereau la secerat la grâu (în zona Năsăudului, grâul se seamănă abia primăvara și se coace toamna, prin septembrie - n.red.). Mai făcuseră un copil între timp, și nu-l putea lăsa cu cela urât, că era sălbatic, așe, și le-o fo' frică să nu-i facă ceva. L-o luat bărbatul în spate, cu el, pă urât. Ș-apăi când trecé așe, păstă un pârâu, numa ce-o auzât dintr-o coastă de deal: "Unde mergi, fiul mamii?" Și ăl urât, din spate de la bărbat, prinsă a grăi: "Mem aici, cu săcera!" Vezi, dară, că el știa să vorbească, dar cu ei nu vroia să grăiască nimic. S-o-nfuriat bărbatu și l-o luat la bătaie pe urât, de numa! Și-atunci zâna i-o zis: "Nu mai da, că mi-l omori! Lasă-l, că ți-l aduc napoi p-al tău!" Și s-o ținut de cuvânt. O venit zâna cu un fecior frumos tare, nalt, da' slab. Era feciorul ce-l furase din leagăn. Zânele l-or țânut numa cu rădăcini. Apăi, de-atunci încolo, or știut femeile să nu iasă nici un pas afară din casă, fără să pună ceva în leagăn, ce aveu pă lângă casă!", povestește Tușa Reghina. Tot ce știe, știe din copilăria și tinerețea ei, dar mai ales, din poveștile bărbatului său, Florea.
Unde nu pășea om
Cu 14 ani a fost Florea mai bătrân ca Tușa Reghina. Dar a plecat, cu câțiva ani în urmă, în lumea-fără-dor. Poveștile le-a lăsat, însă, moștenire femeii lângă care-a trăit frumos și demn, mai bine de 60 de ani.
"Zece frați am fost la părinți și n-o fost ușor pă vremea ceea. Când am fost mai mnicuță, o soră de-a mea mi-o băgat din greșeală foarfeca într-un ochi și de-atunci n-am mai văzut cu el. O-ncercat o babă din sat cu tăt felul de leacuri, dar nu s-o mai putut repara. Și, când l-am cunoscut pe omul meu, n-o știut că nu văd c-un ochi. După-aia o aflat, da' nu s-o supărat că nu i-am zâs. Tare bine ne-am înțăles! O dată n-o zâs cătră mine nici "du-te-ncolo!". O fo' bine. De vreo șase ani o murit și de-atunci stau sângură. No, d-apăi vreți să vă mai povestesc despre zâne?", mă iscodește Tușa Reghina. Se-ndeamnă ușor la vorbă, bucuroasă că-i trece cineva pragul casei.
Dar înainte de a-și începe povestea, Tușa Reghina îmi arată țoale mândre, "lucrate de mânurile mele, tăte!", cum spune ea. Lepedee, cergi, fețe de pernă, ștergare stau frumos așezate pe paturile înalte și trainice, câte două în fiecare cameră. Ca să se așeze pe unul dintre ele, Tușa Reghina se ajută de un scăunel micuț, cu vopseaua sărită. Își așează mâinile în poală și continuă povestea. Despre zâne, așa cum o rugasem. Despre zâne, așa cum lăsase zălog Florea, omul ei cel aprig și drag.
"Omu meu era așe, de vreo 20 de ai, și îmbla cu oile, cu mahrăle (vitele n.red.) pă dealuri și pă munții eștia. Mult o îmblat! Și el o zâs că sus, în Preluca Mărului, era o stâncă mare, rotundă. Și aceea era masa zânelor, acolo se strângeau ele. Lângă masa ceea, era grădina lor și acolo făceau joc. Grădină, grădină, nu șagă! Aveu straturi cu usturoi, cu cimbrișor, cu șălate... De tăte aveu acolo. Da' să sâmțea așe, ca un fel de electricitate, de nimeni nu să puté apropia. Nici vacile nu pășteau acolo. Zânele umblau unde nu pășea om pe pământ, acolo era casa lor", povestește bătrâna.
Nu e nimic spectaculos în tonul vocii, nimic nu pare senzațional sau a fi altfel de cum trebuie să fie. Ca și când zânele astea nu-s decât niște vecine din sat, chiar dacă-și au casa ceva mai departe, pe creste de munți neatinse de picior omenesc. Zânele satului, zâne adevărate, despre care îți poate povesti orice om.
Pruncul zânelor
"...și s-o gândit omu' meu cum să-și grijească mai bine oile, că erau multe și el din asta trăia. Nu erau pă vremea ceea doftori așe mulți și pricepuți, s-ajute mahrăle când să betegeau. Și-ntr-o zi, când o mărs la pădure, o găsit un prunc de zână, lângă un pom. Era sălbatic, așe, nu vorbea, era spăriat și urât, plin de păr păstă tăt. Așe o și știut Florea-al meu că-i pruncu zânelor, că semăna cu oamenii, dar era altfel oarecum... Și l-o luat, și l-o dus la stână cu el. O vrut să vadă ce s-alege, dacă vine zâna după el. Era ca un animal, plin de păr. Era în primăvară și era frig și l-o dus la căldură, în colibă. Și-o venit iute zâna să să roage să i-l deie. Da Florea o prins-o și-o legat-o și o zâs că i-l dă, dacă-l învață leacuri pântru oi, pântru mahră, că zânele erau mai pricepute ca babele doftoroaie. L-o-nvățat zâna, numai să-i deie pruncu napoi. Și el o tăt întrebat-o, și i-o tăt spus, numa de sângerare la oi o uitat să-i spuie. După ce i-o dat pruncu, o dat să plece zâna cu el, cu tăt, să nu cumva să să răzgândească omu meu și să nu i-l mai deie. Merea în aer zâna, nu pă pământ, călca pe deasupra ierbii de lângă stână, și i-o strâgat la Florea al meu, ce trebe pântru sângerare la oi, da' așe, din zborul acela: "Cuțât, cuțât!" Că vezi dumitale, așe să lecuiau oile când aveu sângerare, trăbuiau tăiate o țâră cu cuțâtul la ureche și să oprea tătă sângerarea, de scăpa oaia și nu mai ave nimica. L-am întrebat despre zână, că cum era, doar o văzuse de-aproape, și mi-o povestit că zâna ceea de-o prins-o era tătă păr, în rest, o femeie lungă și subțirică".
Oftează Tușa Reghina și se oprește din povestit. Cale doar de câteva clipe, cât să-și adune cuvintele și să le așeze iar în amintirile magice, rămase de la Florea-al ei.
"Zâcea omu meu că nu vorbeau zânele-aiestea așe, ca noi. Mai mult țiuiau, cântau, așe, ascuțât, de nu-nțălejeai tăt ce zâc. Și numa băieți furau din case și numa după bărbați îmblau. Unde-i găseau, dacă îmblau sânguri, îi băgau după rădăcini, prin scorburi, de nu mai puteau ieși. Da' știau oamenii să nu vorbească cu ele, că dacă vorbeau, era bai mare! Le lăsau în pace, și numa își făceau cruce cu limba în gură. De prins, nu puteau, doară numa de le lega cu cureaua de la pantalonii cu care-o fost mire, când s-o cununat. Cu aia le legau pe zâne.
O fost un păcurar colea, prieten cu omu meu, și o-nceput a șugui, a râde de ele. Că las să vie, că le face el una și alta. Și s-or mâniat zânele când or auzit și-or venit și l-or luat. L-or găsit după câteva zile, băgat prin niște rădăcini, de n-o putut ieși. Vreo doi bărbați abia l-or putut scoate de-acolo. La Stânișoara, în munte, o fost. Nu trăbuia să zâci rău de ele, să le înjuri, să le blastămi, că aflau tot. Ba-ți citeau și în gânduri, că altfel n-ar fi avut putere rugile spuse în minte, asupra lor.
Un moșneag o legat odată o zână s-o ducă acasă, dar n-o legat-o bine. L-o mușcat de-o mână și l-o paralizat, de n-o mai putut vorbi niciodată.
Primăvara îmblă mai mult zânele, când merg oile la munte. Atunci stau ciobanii vreo două-trei zile, apoi le caută de lapte, să facă brânză. Și atunci vin zânele și ieu oile și le duc de pe un munte pe celălalt. Când le aduc înapoi, nu mai au nici o țâră de lapte. Și mai descântau oamenii, ca să nu pățască d-astea: "Pui, pui, spori-v-ar jocul! Pui, pui, muta-v-ar norocul departe de mine, departe de oi!" Dacă nu știau ce să zâcă ori să facă, atunci când le prindea, să răzbunau tare. Se mai apărau oamenii, mai spuneau rugăciuni, mai dădeau cu aghiazmă, cu tămâie. Șaptesprezece ani o fost baci omu meu ș-o tăt avut de-a face cu zânele. Dar dacă le lăsai în legea lor nu erau strâcătoare, stătea numa-n pădure, jucau, cântau, puneau grădinuță primăvara... Așa era pă vremea ceea!", spune Tușa Reghina. "Crede-mă, drăguță, că nu-s povești".
Nu-i lung drumul din comuna Șanț până sus, pe Suhardu Mare, muntele unde se află locul acela, ocolit de picior omenesc, de-l știu toți a fi Grădina Zânelor. Pădurile sălbatice pe care le străbatem par ele însele un straniu loc de joacă al zânelor. Copaci căzuți, dezrădăcinați, îngropați sub potop de mușchi și ierburi. Ici-acolo, poienițe smălțate cu flori de vară, sau pante domoale, cu fân abia născut sub sărutul coasei. Un verde ireal peste tot, de iarbă moale și parcă statornic înrourată. Undeva, sus, crestele munților separă în caligrafii ciudate cerul de pământ. Se-adună nori de ploaie, dar soarele nu se dă plecat. Ca și când ne-ar fi așteptat înadins, să ne arate, cu câteva raze rătăcite, exact unde e locul din spusele Tușei Reghina. Grădina Zânelor există încă. Aproape de cer. Mărturie că lumile nepământene ne sunt, uneori, mai aproape decât vrem să credem sau să știm. Dar sunt!
Foto: DREAMSTIME (2)