ADRIAN TITIENI - "Am fost enorm de emoţionat la Cannes!"

Dacă ar trebui să-i numărăm doar fil­mele din palmares, am sări binişor de 40. Şi asta, fără să ţinem seama şi de Pre­miul Gopo, cu care a fost răsplătit pentru ro­lul jucat în "Din dragoste cu cele mai bune in­tenţii", fără nenumăratele roluri din tele­viziune şi fără activitatea neobosită de profesor universitar, pentru care, în 2012, a fost ales rector al UNATC. Doar atunci, poate, portretul de bistriţean tenace şi muncitor, care înaintează în meserie încet şi sigur, s-ar rotunji simţitor. 2016 i-a adus în plus bucuria incomparabilă de a păşi la Cannes, pe covorul roşu. "Bacalau­reat", filmul regizat de Cristian Mungiu, în care joacă rol principal, s-a întors acasă victorios, cu premiul pentru regie şi nesfârşite cronici laudative.

"Mi-a plăcut să fiu tată"

- Domnule Titieni, performanţa dvs. în rolul de tată, pe care l-aţi jucat în "Ba­calaureat", filmul lui Mungiu, premiat anul ăsta la Cannes, a fost atât de con­vingătoare, încât prima întrebare pe care v-o adresez este dacă aveţi şi dvs. copii.

- Da, am trei şi e bine cu trei. Am o fiică din pri­ma căsătorie, Mălina, care are 30 de ani şi este medic neonatolog în Ger­mania, unde a plecat cu mama ei. Iar din cea de-a doua căsătorie, am alţi doi copii, pe Ariadna şi pe Marc, care au 17 şi 16 ani. Nu ştiu dacă eram pregătit să fiu tată când am făcut copiii, dar cert e că nu m-am gândit de două ori. Mi-a plăcut să fiu tată. Cred că şi asta e una din menirile omului pe această planetă. Am încercat mereu să păstrez relaţia mea cu copiii sub semnul ideii că ei există pentru ei înşişi, că nu ne sunt datori cu nimic, nu-i facem pentru noi, pentru satisfacţia noastră, nici ca să umplem golul existenţelor noastre. Suntem da­tori să nu le stânjenim drumul şi să nu le creăm obli­gaţii false. Înainte să am copii, mi-am zis că o să în­cerc să mă pun în pielea lor de fiecare dată, să nu cad pradă conflictului între generaţii, care ne plasează pe baricade diferite. Eram convins că aşa o să le înţeleg mai bine modul de a gândi. Ei bine, nu mai pot, m-am în­şelat. Vremurile s-au schimbat, infor­maţia s-a schim­­bat. Dar mă mai verific din când în când, la lucrurile importante.

- Vă moşteneşte vreunul pasiunea pentru tea­tru?

- Niciunul. Vă spuneam că Mălina e medic, Ari­adna se duce cu paşi rapizi tot spre Medicină, iar Marc Simion nu ştiu ce surprize ne va oferi. În ciuda fap­tului că a apărut în nişte filme până acum, nu e deloc atras de cinematografie.

- Când vă aud vorbind, îmi pare că v-aţi născut să fiţi tată, că n-a fost niciun efort să jucaţi rolul din "Bacalaureat". Cum a fost de fapt pe platou?

- Cred că toţi taţii au ceva în comun, oricât de diferiţi am vrea noi să fim. Dar ce ştiu sigur este că, spre deosebire de tatăl din film, nu mi-aş dori nicio clipă să-mi plece copiii în lume, să-şi facă acolo un viitor. Nu ştiu dacă la mijloc e gândul că aş fi pă­răsit sau convingerea că se pot realiza mai bine în România, habar n-am. Cât des­pre a lucra cu Cris­tian Mungiu, ăla care spu­ne că nu-i place e un fa­riseu. A fost mai mult decât interesant şi plin de satisfacţii, de la propunerea rolului şi până la mo­mentele efective de lucru împreună. Din­colo de faptul că e un regizor extraordinar, Cristi Mungiu e şi un om inteligent, superechi­librat, cu o ştiinţă a ma­nagemen­tului emoţiilor şi al relaţiilor interuma­ne de invidiat. Mi-ar plăcea să am abilităţile şi competenţele lui în domeniu. Am lucrat foarte bine, iar rolul mi-a plăcut, e o partitură atât de bogată, că orice actor şi l-ar dori.

La Bistriţa, într-o casă săsească

- Domnule Titieni, păreţi extrem de răbdător şi de cumpătat. Aţi moştenit trăsăturile astea pe linie de familie? Ce fel de copilărie aţi trăit?

- Am trăit o copilărie frumoasă, am fost iubit şi răsfăţat, pentru că părinţii mei erau multiplicaţi. Fraţii şi surorile tatălui meu nu aveau copii, aveam deci vreo trei, patru perechi de rude care îmi purtau de grijă, ale căror atenţie, grijă şi dragoste se cana­lizau exclusiv către feciorul lui Simion. Eu eram ace­la. Trăiam la Bistriţa, într-o casă săsească cu curte inte­rioară, în care mai locuiau 11 familii. Aparta­men­tele erau raţio­na­lizate de comunişti, fie­cărui suflet îi reveneau 20 de mp. Tata făcuse puş­că­rie politică aproape patru ani, fiindcă student fiind, a în­lesnit comunicarea prin scri­sori între câţiva mem­bri ai rezistenţei. A ie­şit din închisoare cu aş­teptări foarte mici de la via­ţă. Târziu, mi-a măr­tu­risit că s-a rugat la Dum­ne­zeu ca, dacă scapă de acolo, să aibă doar un loc unde să pună capul, o so­ţie şi un copil şi posibi­li­tatea să-şi practice mese­ria, altceva nu mai vrea. Aşa se şi explică traiul nos­tru în­delungat, în doar do­uă ca­mere, în care ne cam în­ghesuiam. Nu şi-a dorit mai mult şi-şi cenzura sin­gur orice exces. Se temea cumva să nu-l bată Dum­nezeu că îndrăz­neşte prea mult. Iar mama, care venea dintr-o familie cu mulţi co­pii, care s-a zbătut şi a re­u­şit să facă şcoală şi să a­jun­gă la oraş, trăia, şi ea, cu sen­timentul că viaţa i-a ofe­rit, oricum, foarte mult. Am avut deci părinţi foarte decenţi...

- O decenţă care vi s-a transmis. Pe lângă pa­siu­nea pentru actorie, se vede la dvs. şi o nevoie de rân­duială, de organizare ar­de­lenească...

- Aşa e. N-am avut ni­ciodată boemia în sânge. N-a fost pentru mine un semnal luminos, un far, nu mi-am dorit-o. Am fost un actor la locul meu. Iar pă­rinţii mei au fost decenţi, chiar şi în refuzul lor iniţial de a accepta drumul pe care l-am ales. Au fost şocaţi când le-am spus că vreau să mă fac actor, n-aveau reprezentare pentru aşa ceva în lumea lor, era ceva neserios. Dar mi-au oferit libertate. Au zis: "Bine, noi nu ne pricepem, fă cum ştii!". Apoi au devenit susţi­nători necondiţionaţi.

- Cum era Bistriţa în anii copilăriei?

- O Bistriţă de 20 şi ceva de mii de locuitori, în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Era o lume foarte mică, un oraş liniştit, în care valorile pe care le clamăm atât de mult azi, ca onestitatea, dem­ni­tatea, corectitudinea sau responsabilitatea, chiar exis­tau, Bistriţa fiind un oraş care avea şi fericita con­diţie de a fi influenţat de cultura germană! Azi, va­lorile astea nu le mai poţi găsi nici măcar acolo, sunt practici uitate, dezavuate. Dacă au mai rămas ici-colo, ca o insuliţă, oamenii care mai cred în ele sunt izolaţi şi întrebaţi "Dar dumneata pe ce lume trăieşti?". În decurs de patru ani, acea Bistriţă pe care o ştiam eu a tre­buit să treacă printr-o industrializare forţată, nu­mărul locuitorilor a explodat, pur şi sim­plu, a bul­ver­sat vechea rânduială. Şi Bistriţa a de­venit altceva. Poate că oraşul era plictisitor atunci, cu atâta linişte şi calm, poate era apăsător, câtă vre­me nimic din ce fă­ceai nu devenea cunoscut. Ce ştiu e că la vremea aceea îmi doream să plec, să dispar în lumea mare a Bucureştiului.

- Feciorul din Bistriţa visa să-şi încerce norocul în Capitală...

- Da, nu m-a interesat să dau examen la Actorie în nicio altă parte, doar la Bucureşti, şi nu ştiu cum s-ar fi rezolvat ecuaţia destinului meu dacă nu aş fi intrat. Facultatea de la Cluj nu exista atunci, doar cea de la Târgu-Mureş, dar în Bistriţa avusesem ocazia să văd în turneu spectacole ale multor teatre şi am realizat diferenţa. Ştiam că şcoală bună se face doar la Bucu­reşti. Aşa că am venit aici şi, imediat după ce am intrat la facultate, a trebuit să plec în armată.

- Aţi avut şi norocul să debutaţi alături de Marin Moraru.

- Chiar din anul I! Regizorul Grigore Gonţa făcea spectacolul "Harap Alb", la "Naţional", cu Marin Mo­raru şi alţi actori foarte cunoscuţi. Eram în armată, şi Gonţa a venit cu Marin Moraru, să dau casting. Toţi erau uimiţi că mă caută Marin Moraru acolo, eu tre­muram mai rău ca la exa­me­nul de ad­mitere, eram prima dată faţă în faţă cu Moraru, care pentru mine coborâse direct din e­cran. Ţin minte că am dat pro­ba într-o sală de şe­dinţe a CAP-ului din Drumul Subţire, care era transformată în dor­mi­tor.

Arta de a păstra liniştea

- Cei care urmăresc te­le­vizorul au îndrăgit foarte tare cuplul pe care l-aţi format alături de soţia dvs., Adriana Titieni, în serialul "În fa­mi­lie". Cum e să fii împreună şi în viaţa de zi cu zi, şi pe micul ecran?

- Cum să fie? Cu dimineţi cu cafea împreună, cu după-amiezi cu alergătură, cu seri tihnite, cu împăr­ţirea res­pon­sabilităţilor ca cei doi copii să crească normal, cu muncă şi tot felul de bucurii trăite în doi.

- Cum v-aţi cunoscut?

- Adevărul e că ne-am în­tâlnit la Institutul de Teatru, oricât de vinovată ar părea această situaţie. Ea era studentă, eu asistent, dar pe măsură ce relaţia noastră a căpătat contur, am decis să plec de la clasa ei. Adriana era frumoasă şi notorie. Şi talentată, pe deasupra. Amândoi Gemeni, ne-am plăcut imediat. Eram la o distanţă de doar câţiva ani de la prima căsnicie şi totuşi, foarte repede, am întrebat-o dacă ar vrea să fie soţia mea, şi ea tot foarte repede a răspuns că da. Aşa că ne-am că­sătorit imediat, deşi fricile mele de un nou mariaj au mai ieşit la iveală, când şi când. Cu puţin curaj, cu puţină inconştienţă, puţină răbdare şi multă dragoste, le-am depăşit pe toate.

- E vară, lumea visează la vacanţă. Care e pen­tru dvs. scenariul perfect alături de Adriana?

- Când reuşeşti să-l cunoşti atât de bine pe celă­lalt, să ştii exact ce anume i-ar da o stare de confort şi relaxare, nu mai e nevoie de nimic. Îmi amintesc de Andrei Pleşu, care într-un articol povestea despre groaza întâlnirilor de prânz cu omologii lui, în pe­rioada când era ministru de Externe, în timpul cărora trebuia să aibă discuţii informale şi, totuşi, să pună pe tapet şi problemele ţării sale. Şi totul într-o am­bianţă cât mai degajată! Şi cum întâlnirea cu minis­trul de Externe francez l-a pus într-o situaţie ulu­i­toare, pentru că, în timp ce aşteptau mâncarea, omo­logul lui i-a spus "Andrei, nu te simţi obligat să con­versezi. Dacă vrei să mâncăm doar şi să tăcem, te invit să tăcem împreună." L-a făcut atât de fericit, că nici nu i-a mai fost foame. Cred că arta asta de a păstra liniştea împreună, de a putea comunica fără cuvinte e mai preţioasă decât orice scenariu şi orice regie de vacanţă.

- Vă mai întoarceţi pe-acasă, în Bistriţa?

- De fiecare dată când trec prin zonă, merg şi la Sântioana şi la Mureşenii Bârgăului, unde mai am câteva rude. Cât trăia mama, ajungeam măcar de trei ori pe an, de Paşti, vara şi de Crăciun.

- S-a zvonit şi că aţi dorit să candidaţi la pri­măria oraşului.

- Îmi place Bistriţa, dar nu mă gândisem vreodată la povestea asta cu primăria. Nişte prieteni buni au venit să-mi propună şi am rămas cucerit de proiectul lor, care a devenit ulterior şi proiectul meu. Dar nu am mai apucat să candidez oficial, fiindcă nimic din ce am stabilit la masa negocierilor nu s-a regăsit în practică. Am dat acolo peste oameni care nu doreau schimbare decât în vorbe, peste aceeaşi lipsă de co­municare şi de încredere ca peste tot şi peste celebrul "Una spunem, alta facem". M-am izbit de rezistenţa locală, care declara că e cu mine ne­condiţionat, dar în realitate mă sabota. Mi-am zis că, dacă nu sunt un musafir agreat, mai bine mă retrag. Am fost crunt deza­măgit, bineînţeles. Poate dacă aş fi candidat in­de­pendent ar fi fost altfel, dar această afacere e în­cheiată, nu mă mai interesează. Va mai trece multă apă pe Bistriţa până când noile generaţii, care sunt mult mai uşor de cucerit de această politică egocentrică, să ajungă să gândească şi pentru ceilalţi, să vadă şi interesul colectiv, nu doar pe cel personal.

Atenţia care atrage atenţie

- După o carieră bogată în teatru şi film, v-am auzit declarând recent că profesoratul vă e uneori mai drag decât actoria. Chiar aşa?

- N-aş vrea, totuşi, să le pun în competiţie. Îmi sunt dragi amândouă, dar întâlnirea cu oamenii tineri mă face fericit. Unii profesori ai mei din liceu au purtat vina de a nu ne fi îndrumat, de a ne fi îndrumat greşit sau de a-l fi ţinut pe "nu" în braţe. N-au comu­nicat cu noi sau, dacă au făcut-o, au făcut-o de pe piedestalul autorităţii. Simt că acum am ocazia să schimb ceva în relaţia asta dintre profesor şi elev, poate şi pentru că mă gândesc mereu cât de greu mi-a fost mie în anumite situaţii.

- Ce v-au adus bun orele cu tinerii studenţi?

- Studenţii vin cu energie, cu o abordare care nu e atinsă de prejudecată, vin cu soluţii personale, vin din­tr-o lume în care informaţia e enormă şi bul­ver­santă, dar ei au totuşi capacitatea s-o selecteze şi ie­rarhizeze. Vă spun cu toată sinceritatea că învăţ din lu­mea lor, sunt multe lucruri care mă depăşesc. Uneori, vin cu re­zol­vări mult mai rapide, la care eu am ajuns după cinci ani de aprofundări cu profesorii mei. Până la urmă, actoria e o continuă luptă cu sine, se lucrează cu ome­nescul, cu ce are omul mai rău sau mai bun în el.

- Dumneavoastră de ce aţi ales meseria asta?

- Prima dată când mi-a trecut prin cap să devin actor, am făcut-o fiindcă voiam ca lumea să fie aten­tă la mine. Uşor, uşor, făcând paşi în profesie, mi-am dat seama că beneficiul pe care aş putea să-l am de pe urma acestei meserii este să fiu eu atent la lume. Atenţia ta asupra lumii atrage la rândul ei atenţia. E cunoscută o anecdotă cu Mircea Albulescu, proaspăt angajat la "Bulandra". Avea un rol de figuraţie, într-o piaţă în care toată lumea ţipa, vindea, se agita. El nu făcea nimic, era foarte atent în jur. Şi doamna Bu­lan­dra a strigat: "Cine e, dragă, băiatul ăla?", "Păi, Al­­bu­lescu", i s-a răspuns, "tânărul care a fost an­ga­jat". "Ori îi dai vorbe, ori îl dai afară, că numai la el mă uit", a replicat ea. Tăcerea lui era la concurenţă cu toată agitaţia.

- În încheiere, să ne mai întoarcem puţin la filmul "Bacalaureat" şi la succesul lui răsunător de la Cannes. Cum v-aţi simţit acolo? Puţin emo­ţionat?

- Enorm de emoţionat, nu puţin. Nimeni nu mă crede, dar povestea asta cu Cannes-ul nu mi-a trecut niciodată prin cap. Ştiam aşa, în teorie, că drumul către Cannes e aproape conturat cu acest film, ştiam că sunt şanse, că Mungiu e un regizor aplicat, cal­cu­lat, profund, care ştie ce face. Dar între vis şi realitate e un drum. Chiar şi atunci când am auzit că plecăm la Cannes, tot nu-mi venea să cred. M-am simţit aşa, ca ruda săracă din Est, cu vârfurile picioarelor adunate şi cu mâinile în poală. (râde)

- Asta e modestia bistriţeanului din dvs...

- Nu. Dar dacă e să fiu sincer, până să-mi dau seama cum m-am simţit la Cannes, am şi plecat. A fost un iureş, ceva copleşitor, inhibant, toate came­rele sunt pe tine permanent, nici nu ştii cum să te mişti, fiindcă totul se filmează live, în fiecare se­cundă. Mă simţeam stângaci, în tot cazul nu eram în largul meu. Dar în sală au fost peste cinci minute de aplauze, dacă nu şapte, şi abia atunci am intrat în criză profundă, nu-mi venea să cred, începusem să mă întreb dacă nu i-a angajat cineva să o facă. (râde.)

- Viaţa dvs. pare un şir de întâmplări fericite, pe care nu le-aţi căutat cu înver­şu­nare...

- Aşa e. M-am lăsat dus de întâmplările fericite, fără să-mi regizez destinul, m-am lăsat purtat de ape. Şi am luat ce mi-a oferit viaţa. Mulţu­mesc lui Dum­­nezeu şi oa­me­nilor prin care lucrează că mi-a ofe­rit une­ori mai mult de­cât m-am aş­teptat. Mă în­treb doar dacă oi fi făcut bine ce aveam de făcut, cu talanţii care mi s-au dat.

Fotografii din arhiva personală