Şcoala "Mihai Eminescu" din Mediaş împlineşte, în această toamnă, 190 de ani. A fost prima şcoală în limba română din zonă, înfiinţată în 1826, ca şcoală confesională greco-catolică. Timp de aproape 100 de ani, şcoala s-a confruntat cu mari greutăţi cauzate de condiţiile materiale, dar şi de legislaţia autorităţilor austro-ungare, care urmăreau maghiarizarea forţată a tuturor şcolilor româneşti din imperiu. Dar istoria a vrut altfel. În 1918, în această şcoală au fost sfinţite şase drapele ale legiunii române şi ale corporaţiilor bisericeşti cu care delegaţii medieşeni au mers la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Astăzi, în 2016, la ceas aniversar, Şcoala "Mihai Eminescu" din Mediaş este una dintre cele mai apreciate unităţi de învăţământ din judeţul Sibiu.
Directoarea din banca întâi
- Doamnă directoare, este o mândrie sau mai degrabă o "sfântă povară" să conduceţi o şcoală ajunsă, iată, la venerabila "vârstă" de 190 de ani?
- Este şi mândrie, dar, în primul rând, este responsabilitatea de a-ţi duce la capăt misiunea. Legătura mea cu şcoala aceasta este foarte veche şi profundă, sunt fostă elevă a ei, iar din 2003, am funcţia de director. Eu consider şcoala asta un altfel de acasă, aşa o privesc şi din punct de vedere administrativ. Ca şi acasă, dacă se strică ceva, trebuie reparat, dacă e ceva ce nu merge trebuie făcut să meargă din nou. Pentru mine, clădirea şcolii e cea mai frumoasă clădire din oraş, are personalitate, nu are nimic din arhitectura anostă şi liniară a şcolilor clădite în perioada comunistă.
- Ce credeţi că-i atrage aici pe părinţi, când aleg şcoala dvs. pentru copiii lor?
- Îmi place să cred că este deschiderea pe care o avem atât eu, ca director, cât şi dascălii, care sunt foarte bine văzuţi în oraş. Avem dascăli de elită pe tot judeţul, învăţători, metodişti, oameni foarte bine pregătiţi. Apoi, contează şi faptul că sunt foarte multe activităţi extraşcolare, foarte multe premii pe care le obţin copiii. Avem o vizibilitate în comunitate, nu cu ostentaţie, dar punctăm anumite momente care sunt de bună calitate. Avem "Zilele porţilor deschise", de pildă, ajunse, în acest an, la cea de-a IX-a ediţie, cu foarte multe lecţii demonstrative, cu activităţi interactive cu părinţii. Toate astea sunt o carte de vizită bună. Părintele aşteaptă de la şcoală mai mult decât să ştie că-i stă copilul la ore, aşteaptă să-l vadă că vine bucuros acasă, să-i povestească unde a fost plecat, într-o drumeţie, o excursie... Avem cercuri de lectură, de pictură, de teatru, "Micii jurnalişti", "Sanitarii pricepuţi"... Şcoala înseamnă şi alte moduri în care se dezvoltă, se formează un copil, nu doar procesul de instrucţie, de educaţie, care se desfăşoară, mai bine sau mai rău, în orice şcoală.
- Cum v-au primit foştii dascăli, deveniţi, între timp, colegi de catedră cu dvs.?
- Am mai prins câţiva, majoritatea erau deja pensionaţi când am venit eu. Am fost primită cu drag, cu mare deschidere, a fost un sentiment reciproc de bucurie de a ne întâlni în spaţiul şcolii în care am învăţat.
În malaxorul internetului
- Da, diferenţa este enormă! Generaţia "internet şi mobil" are alte preocupări decât generaţia noastră pe care, în glumă, eu o numesc "generaţia elastic" (un joc al copiilor de atunci). Fac o paranteză: anul trecut, în cadrul unui proiect de voluntariat, iniţiat de consilierul educativ al şcolii, copiii au început să joace din nou elastic şi m-am bucurat să văd asta. Ideea a fost de a redescoperi jocurile copilăriei. Elevii de clasa a VIII-a îi învăţau pe cei mici o întoarcere la jocurile clasice, la vremea când bunicile noastre ne învăţau să facem păpuşi din linguri de lemn. Astăzi, totul este schimbat, şi nu pot spune dacă în rău sau în bine, dar e categoric altceva. Copiii nu se mai joacă între ei, stau toată ziua pe telefon şi internet, nu comunică nici între ei, nici cu noi, dascălii. Dar esenţa rămâne. Esenţa de copil, care este şi receptiv, şi vulnerabil, şi curios, şi impresionabil, asta rămâne, da. În rest, totul e diferit faţă de lumea copilăriei noastre.
- Internetul îi maturizează mai repede pe copii?
- Şi ştiu părinţii să-şi ajute copiii? Să-i ferească de nocivitatea internetului?
- Educaţie înseamnă a-i acorda copilului timp din timpul tău, or din câte observ, părinţii nu prea mai au timp pentru aşa ceva. Câţi părinţi îşi mai scot copiii la plimbare, pur şi simplu, să comunice, să se bucure de natură, fără telefoane mobile, fără nimic? Câţi mai fac drumeţii, câţi mai citesc cu copiii lor aceeaşi carte? Eu aveam obiceiul să citesc poveşti împreună cu fiul meu, şi apoi şi cărţi serioase. Am recitit o mulţime de cărţi împreună ca să am ocazia să discut, să comunic în profunzime. Câţi părinţi mai fac asta? Câţi urmăresc ce interese are copilul, către ce sunt atraşi, ce relaţii de prietenie nutresc? Părinţii sunt mulţumiţi că nu-s deranjaţi, iar în privinţa asta, internetul este o soluţie ideală. Mulţi copii învaţă să-l folosească de la 4-5 ani...
- Sunt mai obosiţi din cauza asta? Mai apatici?
- Da, dar nu din cauza şcolii. Din cauza programului dezordonat, a orelor târzii la care dorm... Este inacceptabil ca un copil de clasa I, de exemplu, să fie treaz după ora 10 seara. Normal că e obosit. La fel, e inacceptabil să-l uiţi în faţa calculatorului, ore în şir, la nişte jocuri stupide. Ne întoarcem tot la părinţii care nu ştiu să vadă care sunt nevoile copilului, ce e necesar pentru dezvoltarea lui psihosomatică. Există şi copii care intră chiar şi în sevraj dacă rămân fără telefon, deşi regulamentul şcolar interzice telefoanele mobile în şcoală. Trist!
Copiii nimănui
- Din câte probleme există într-o şcoală, vă confruntaţi şi cu dificultăţi psihice, sufleteşti ale elevilor?
- O mare problemă este cea a plecării în masă a părinţilor la muncă, în străinătate. Statistic, în şcoala noastră, 5-7 la sută dintre elevi au părinţii plecaţi, locuiesc şi sunt îngrijiţi de terţe persoane, în cel mai bun caz de bunici. Asta e o problemă ce ar trebui reglementată de asistenţa socială la nivel naţional. E prea permisivă legea în acest sens. Nu poţi lăsa un copil ca pe un căţel, în grija vecinilor, să-i dea apă şi hrană. Copiii rămân cu tare, cu probleme, au nevoie de psiholog. Suferă îngrozitor, chiar dacă nu se plâng niciodată. Manifestă diverse forme de agresivitate, se răzbună pe lume pentru situaţia asta. Sunt şi cazuri de copii abandonaţi, care aşteaptă de doi ani ca mama să dea măcar un telefon. Cei care au un aşa-zis confort financiar sunt, deja, cazuri fericite. Mai e un alt eşantion: navetiştii! Vin părinţii, după câţiva ani de stat în Spania, în Italia, îi duc acolo, stau câteva luni, nu se integrează, se întorc. Copilul nu mai ştie unde e locul lui. Foarte greu... Adevărul e că ei nu beneficiază de o educaţie nemaipomenită în ţările de adopţie. Sunt la grămadă, în clase de emigranţi, nu vrea nimeni să-i şcolarizeze "de elită", sunt o forţă de muncă şi atât. Ne lăudăm că-s bine pregătiţi, că ajung direct în clase mai mari. Păi, n-are de ce să cheltuie statul acela cu şcolarizarea copilului român! Îi trec în clase cât mai mari, să termine cât mai repede, să scape cât mai repede de cheltuiala cu ei. Poate sunt dură, dar ştiind ce copii pleacă de aici, spunându-mi în ce clase ajung acolo, nu pot gândi altfel. Nimeni nu poate avea grijă de copiii noştri cum avem noi, în ţara noastră!
Religia, un act de cultură
- Doamnă directoare, dvs. predaţi în şcoală religia. În ultimul timp, au existat numeroase dispute pe marginea includerii acestei discipline în programa şcolară. V-aţi confruntat cu cazuri de refuz vehement?
- Nu, nu au fost refuzuri vehemente în şcoala noastră. Şi nici în celelalte şcoli din Mediaş, după câte ştiu. Sunt chiar copii de la alte confesiuni, care participă la orele de religie ortodoxă. Ora de religie nu e neapărat confesională, copiii se bucură să fie împreună cu toţii şi să înveţe lucruri noi şi interesante. Iar majoritatea părinţilor deschid manualul, îl răsfoiesc şi-mi spun că n-au ştiut anumite lucruri, că le învaţă acum, împreună cu copiii. Este o curiozitate şi, până la urmă, un act de cultură să-ţi cunoşti propria religie şi să te înscrii într-un peisaj spiritual, să ai anumite coordonate. Şi atunci, generaţiile acestea de părinţi, care n-au făcut religie la şcoală, au dorinţa de a recupera. E uşor şi mai simplu să conteşti decât să cunoşti. Sigur, există un val, resimt şi eu valul acesta al societăţii moderne, de a săpa la nişte rădăcini puternice, ale familiei, ale apartenenţei religioase... Sunt curioasă ce se va pune în loc! Dreptul de a contesta îl are oricine. Să construieşti e mai greu...
La o mie de ani distanţă de Bucureşti
- Există, şi distanţa e, cel mai ades, foarte mare. Câteodată ai impresia că nu se percepe realitatea, că e distorsionată, se iau decizii peste noapte, se stabilesc calendare care nu se pot respecta şi trebuie rectificate, de multe ori, ai impresia că e o lipsă de profesionalism care răzbate până la noi şi ne subminează munca. Am ajuns administratori de hârtii, lucrăm foarte mult, e deranjant că nu înţelegem sensul, se fac aceleaşi hârtii în câte trei feluri, dar e acelaşi lucru... Da, e multă birocraţie care ne îngreunează munca. Dar problema nu e doar a unui sistem, e vorba de o ţară, nu e vorba de un minister, ci de guvern, şi deja intrăm în alte discuţii. O societate care merge prost nu are cum să aibă o şcoală care merge bine, o societate nu merge pe bucăţi. Eu nu văd o soluţie doar pe felia învăţământului! Când se va schimba societatea, se va schimba şi învăţământul.
- În toamnă, şcoala pe care o conduceţi aniversează 190 de ani. V-aţi pus o dorinţă în gând?
- În primul rând, îmi doresc să rămână atmosfera bună şi colegială din şcoală, sentimentul că suntem, cu adevărat, o familie. Îmi doresc apoi să-mi păstrez echilibrul, răbdarea, puterea de muncă. Să ne purtăm cu elevii ca şi când ar fi copiii noştri. Vreau să rămânem o familie şi să avem părinţii alături, căci ei sunt partenerii noştri cei mai importanţi!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
