Școala "Mihai Eminescu" din Mediaș împlinește, în această toamnă, 190 de ani. A fost prima școală în limba română din zonă, înființată în 1826, ca școală confesională greco-catolică. Timp de aproape 100 de ani, școala s-a confruntat cu mari greutăți cauzate de condițiile materiale, dar și de legislația autorităților austro-ungare, care urmăreau maghiarizarea forțată a tuturor școlilor românești din imperiu. Dar istoria a vrut altfel. În 1918, în această școală au fost sfințite șase drapele ale legiunii române și ale corporațiilor bisericești cu care delegații medieșeni au mers la Adunarea Națională de la Alba Iulia. Astăzi, în 2016, la ceas aniversar, Școala "Mihai Eminescu" din Mediaș este una dintre cele mai apreciate unități de învățământ din județul Sibiu.
Directoarea din banca întâi
- Doamnă directoare, este o mândrie sau mai degrabă o "sfântă povară" să conduceți o școală ajunsă, iată, la venerabila "vârstă" de 190 de ani?
- Este și mândrie, dar, în primul rând, este responsabilitatea de a-ți duce la capăt misiunea. Legătura mea cu școala aceasta este foarte veche și profundă, sunt fostă elevă a ei, iar din 2003, am funcția de director. Eu consider școala asta un altfel de acasă, așa o privesc și din punct de vedere administrativ. Ca și acasă, dacă se strică ceva, trebuie reparat, dacă e ceva ce nu merge trebuie făcut să meargă din nou. Pentru mine, clădirea școlii e cea mai frumoasă clădire din oraș, are personalitate, nu are nimic din arhitectura anostă și liniară a școlilor clădite în perioada comunistă.
- Ce credeți că-i atrage aici pe părinți, când aleg școala dvs. pentru copiii lor?
- Îmi place să cred că este deschiderea pe care o avem atât eu, ca director, cât și dascălii, care sunt foarte bine văzuți în oraș. Avem dascăli de elită pe tot județul, învățători, metodiști, oameni foarte bine pregătiți. Apoi, contează și faptul că sunt foarte multe activități extrașcolare, foarte multe premii pe care le obțin copiii. Avem o vizibilitate în comunitate, nu cu ostentație, dar punctăm anumite momente care sunt de bună calitate. Avem "Zilele porților deschise", de pildă, ajunse, în acest an, la cea de-a IX-a ediție, cu foarte multe lecții demonstrative, cu activități interactive cu părinții. Toate astea sunt o carte de vizită bună. Părintele așteaptă de la școală mai mult decât să știe că-i stă copilul la ore, așteaptă să-l vadă că vine bucuros acasă, să-i povestească unde a fost plecat, într-o drumeție, o excursie... Avem cercuri de lectură, de pictură, de teatru, "Micii jurnaliști", "Sanitarii pricepuți"... Școala înseamnă și alte moduri în care se dezvoltă, se formează un copil, nu doar procesul de instrucție, de educație, care se desfășoară, mai bine sau mai rău, în orice școală.
- Cum v-au primit foștii dascăli, deveniți, între timp, colegi de catedră cu dvs.?
- Am mai prins câțiva, majoritatea erau deja pensionați când am venit eu. Am fost primită cu drag, cu mare deschidere, a fost un sentiment reciproc de bucurie de a ne întâlni în spațiul școlii în care am învățat.
În malaxorul internetului
- Se poate vorbi de o diferență între elevii de ieri și cei de azi?
- Da, diferența este enormă! Generația "internet și mobil" are alte preocupări decât generația noastră pe care, în glumă, eu o numesc "generația elastic" (un joc al copiilor de atunci). Fac o paranteză: anul trecut, în cadrul unui proiect de voluntariat, inițiat de consilierul educativ al școlii, copiii au început să joace din nou elastic și m-am bucurat să văd asta. Ideea a fost de a redescoperi jocurile copilăriei. Elevii de clasa a VIII-a îi învățau pe cei mici o întoarcere la jocurile clasice, la vremea când bunicile noastre ne învățau să facem păpuși din linguri de lemn. Astăzi, totul este schimbat, și nu pot spune dacă în rău sau în bine, dar e categoric altceva. Copiii nu se mai joacă între ei, stau toată ziua pe telefon și internet, nu comunică nici între ei, nici cu noi, dascălii. Dar esența rămâne. Esența de copil, care este și receptiv, și vulnerabil, și curios, și impresionabil, asta rămâne, da. În rest, totul e diferit față de lumea copilăriei noastre.
- Internetul îi maturizează mai repede pe copii?
- Copiii sunt copii! Informația nu dă maturizare, dă, în schimb, alienare, și chiar și un dezechilibru psihologic pentru copil, ceea ce e o problemă. Copiii de azi au acces la informații care nu sunt potrivite pentru vârsta lor. Din punct de vedere afectiv, nu poți forța un om să se maturizeze mai repede. Eu îi consider pe copii victime ale asaltului de informații de pe internet, de multe ori fără valoare, informații care-i destabilizează, îi afectează. Dar aici doar părinții pot interveni, școala prea puțin.
- Și știu părinții să-și ajute copiii? Să-i ferească de nocivitatea internetului?
- Educație înseamnă a-i acorda copilului timp din timpul tău, or din câte observ, părinții nu prea mai au timp pentru așa ceva. Câți părinți își mai scot copiii la plimbare, pur și simplu, să comunice, să se bucure de natură, fără telefoane mobile, fără nimic? Câți mai fac drumeții, câți mai citesc cu copiii lor aceeași carte? Eu aveam obiceiul să citesc povești împreună cu fiul meu, și apoi și cărți serioase. Am recitit o mulțime de cărți împreună ca să am ocazia să discut, să comunic în profunzime. Câți părinți mai fac asta? Câți urmăresc ce interese are copilul, către ce sunt atrași, ce relații de prietenie nutresc? Părinții sunt mulțumiți că nu-s deranjați, iar în privința asta, internetul este o soluție ideală. Mulți copii învață să-l folosească de la 4-5 ani...
- Sunt mai obosiți din cauza asta? Mai apatici?
- Da, dar nu din cauza școlii. Din cauza programului dezordonat, a orelor târzii la care dorm... Este inacceptabil ca un copil de clasa I, de exemplu, să fie treaz după ora 10 seara. Normal că e obosit. La fel, e inacceptabil să-l uiți în fața calculatorului, ore în șir, la niște jocuri stupide. Ne întoarcem tot la părinții care nu știu să vadă care sunt nevoile copilului, ce e necesar pentru dezvoltarea lui psihosomatică. Există și copii care intră chiar și în sevraj dacă rămân fără telefon, deși regulamentul școlar interzice telefoanele mobile în școală. Trist!
Copiii nimănui
- Din câte probleme există într-o școală, vă confruntați și cu dificultăți psihice, sufletești ale elevilor?
- O mare problemă este cea a plecării în masă a părinților la muncă, în străinătate. Statistic, în școala noastră, 5-7 la sută dintre elevi au părinții plecați, locuiesc și sunt îngrijiți de terțe persoane, în cel mai bun caz de bunici. Asta e o problemă ce ar trebui reglementată de asistența socială la nivel național. E prea permisivă legea în acest sens. Nu poți lăsa un copil ca pe un cățel, în grija vecinilor, să-i dea apă și hrană. Copiii rămân cu tare, cu probleme, au nevoie de psiholog. Suferă îngrozitor, chiar dacă nu se plâng niciodată. Manifestă diverse forme de agresivitate, se răzbună pe lume pentru situația asta. Sunt și cazuri de copii abandonați, care așteaptă de doi ani ca mama să dea măcar un telefon. Cei care au un așa-zis confort financiar sunt, deja, cazuri fericite. Mai e un alt eșantion: navetiștii! Vin părinții, după câțiva ani de stat în Spania, în Italia, îi duc acolo, stau câteva luni, nu se integrează, se întorc. Copilul nu mai știe unde e locul lui. Foarte greu... Adevărul e că ei nu beneficiază de o educație nemaipomenită în țările de adopție. Sunt la grămadă, în clase de emigranți, nu vrea nimeni să-i școlarizeze "de elită", sunt o forță de muncă și atât. Ne lăudăm că-s bine pregătiți, că ajung direct în clase mai mari. Păi, n-are de ce să cheltuie statul acela cu școlarizarea copilului român! Îi trec în clase cât mai mari, să termine cât mai repede, să scape cât mai repede de cheltuiala cu ei. Poate sunt dură, dar știind ce copii pleacă de aici, spunându-mi în ce clase ajung acolo, nu pot gândi altfel. Nimeni nu poate avea grijă de copiii noștri cum avem noi, în țara noastră!
Religia, un act de cultură
- Doamnă directoare, dvs. predați în școală religia. În ultimul timp, au existat numeroase dispute pe marginea includerii acestei discipline în programa școlară. V-ați confruntat cu cazuri de refuz vehement?
- Nu, nu au fost refuzuri vehemente în școala noastră. Și nici în celelalte școli din Mediaș, după câte știu. Sunt chiar copii de la alte confesiuni, care participă la orele de religie ortodoxă. Ora de religie nu e neapărat confesională, copiii se bucură să fie împreună cu toții și să învețe lucruri noi și interesante. Iar majoritatea părinților deschid manualul, îl răsfoiesc și-mi spun că n-au știut anumite lucruri, că le învață acum, împreună cu copiii. Este o curiozitate și, până la urmă, un act de cultură să-ți cunoști propria religie și să te înscrii într-un peisaj spiritual, să ai anumite coordonate. Și atunci, generațiile acestea de părinți, care n-au făcut religie la școală, au dorința de a recupera. E ușor și mai simplu să contești decât să cunoști. Sigur, există un val, resimt și eu valul acesta al societății moderne, de a săpa la niște rădăcini puternice, ale familiei, ale apartenenței religioase... Sunt curioasă ce se va pune în loc! Dreptul de a contesta îl are oricine. Să construiești e mai greu...
La o mie de ani distanță de București
- Doamnă directoare, care este raportul dintre o școală din Mediaș și alta din București? Există o distanță?
- Există, și distanța e, cel mai ades, foarte mare. Câteodată ai impresia că nu se percepe realitatea, că e distorsionată, se iau decizii peste noapte, se stabilesc calendare care nu se pot respecta și trebuie rectificate, de multe ori, ai impresia că e o lipsă de profesionalism care răzbate până la noi și ne subminează munca. Am ajuns administratori de hârtii, lucrăm foarte mult, e deranjant că nu înțelegem sensul, se fac aceleași hârtii în câte trei feluri, dar e același lucru... Da, e multă birocrație care ne îngreunează munca. Dar problema nu e doar a unui sistem, e vorba de o țară, nu e vorba de un minister, ci de guvern, și deja intrăm în alte discuții. O societate care merge prost nu are cum să aibă o școală care merge bine, o societate nu merge pe bucăți. Eu nu văd o soluție doar pe felia învățământului! Când se va schimba societatea, se va schimba și învățământul.
- În toamnă, școala pe care o conduceți aniversează 190 de ani. V-ați pus o dorință în gând?
- În primul rând, îmi doresc să rămână atmosfera bună și colegială din școală, sentimentul că suntem, cu adevărat, o familie. Îmi doresc apoi să-mi păstrez echilibrul, răbdarea, puterea de muncă. Să ne purtăm cu elevii ca și când ar fi copiii noștri. Vreau să rămânem o familie și să avem părinții alături, căci ei sunt partenerii noștri cei mai importanți!