Încurajată de politica indulgentă a Germaniei, interesată să-şi conserve bănoasele relaţii comerciale cu ea, Moscova a scos "nebunul” la înaintare, de câte ori a avut nevoie. Nici nu îngălbeneau bine frunzele copacilor pe la Berlin şi Budapesta, că Vladimir Putin ameninţa cu reducerea volumului de gaze naturale pentru Europa sau umbla la preţuri, atâta cât să arate lumii întregi cine e, de fapt, şeful. Câtă vreme atitudinea asta s-a limitat la chestiuni, în definitiv, comerciale, Europa s-a amăgit că are de-a face cu un partener avid de imagine, şi s-a mulţumit să-şi plătească confortul, în costul metrului cub de gaze. Dar jocul de-a alba-neagra s-a complicat, transformându-se într-o partidă periculoasă, prin care Rusia urzea visuri imperiale.
Intervenţia brutală în Ucraina a arătat, limpede, limitele construcţiei europene. O armată greoaie şi imobilă, aidoma cavaleriilor medievale, incapabilă de reacţie în faţa provocărilor imprevizibile ale lumii noastre, şi un partener care, după ce te-a ademenit să-i ţii partea, te abandonează în primul şanţ, când dai de greu. Nu doar Ucraina, Georgia şi Moldova s-au lămurit de acest lucru, ci şi întreg flancul estic al Uniunii, de la Ţările Baltice şi Polonia, până la Cehia şi România. La fel de angoasantă ca spaima de un agresor-mamut, de dimensiunile şi duritatea Rusiei, e spaima că eşti, de fapt, al nimănui, că nu vezi cine te-ar putea apăra la greu şi că nu reuşeşti să înţelegi cine conduce, de fapt, Europa.
Umilită de Rusia şi batjocorită, aproape zi de zi, de o mână de derbedei îndoctrinaţi să ucidă, Europa e ameninţată acum şi de planurile de mărire ale lui Recep Erdogan. La fel ca şi "Ţarul” Putin, "Sultanul” Erdogan şantaja, şi el, Bruxelles-ul, de ceva vreme. Nu o făcea cu ţeava de gaz, ci cu robinetul care putea revărsa peste noapte potopul de imigranţi sirieni peste Europa. I-a mers lui Putin, i-a mers şi lui Erdogan, care a încasat miliarde de euro, un tribut demn de cei mai mari conducători ai vechiului Imperiu Otoman! Partener strategic al NATO şi ţară aspirantă la UE, Turcia a avut mereu o poziţie privilegiată în dialogul cu Occidentul, care a închis ochii la multe exagerări ale Ankarei. Şi nu la cazuri izolate precum atentatele la libertatea presei sau la epurări politice, ci la un război în toată regula, între armata republicană şi kurzi.
Recentele evenimente din Turcia, consecutive încercării eşuate de lovitură de stat a unei părţi a armatei, sunt doar ultima dovadă a slăbiciunii Europei şi a duplicităţii ei. După ce a suspendat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a pregătit terenul reintroducerii pedepsei cu moartea, Turcia trece, azi, prin ceea ce a trecut România în plin stalinism, prin anii '50: arestarea şi epurarea a zeci şi zeci de mii de oameni, doar pentru bănuiala că nu susţin partidul-stat al lui Erdogan. Şi, cu toate astea, nicio reacţie serioasă din partea UE, nicio ameninţare, nicio sancţiune, nimic! Un nou "nebun” a apărut pe tabla de şah a continentului, iar Uniunea Europeană sacrifică în continuare "pioni”, în loc să iasă la contraatac cu piesele tari. Unde sunt Junker şi Merkel? Cine îşi asumă rolul de "rege” şi de "regină” în acest joc tot mai ameninţător? Cine conduce, de fapt, Europa?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
