Masa Tăcerii

Istoria uitată a Basarabiei

În luna iulie, peste pământul martirizat al Basa­ra­biei se aud clopotele memoriei şi plânsetele sfâ­­şie­toare a sute de mii de oameni cu desti­nele sfărâmate, oameni fără de vină, smulşi de la vatra lor părin­teas­că, aruncaţi în vagoanele morţii şi de­por­taţi în Sibe­riile de gheaţă. După 67 de ani, din casele lor tot mai învechite, de acolo de unde fioroşii cekişti sovietici îi mânau cu baioneta în camioanele negre, din acele case îmbătrânite ne privesc şi astăzi, în tă­cere, fraţii, buneii şi părinţii noştri. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în aşteptare. Ce mai aşteaptă ei după 67 de ani? Dreptate, înţelegere, com­pasiune? Să le recunoaştem chipul rămas în alte tim­puri? Să le luăm o parte din suferinţe şi spaime, sau să le facem şi lor un loc la masa tăcerii? Ori să ia coa­sa, să se ducă la seceriş, să adune pâinea cea de toate zilele şi să fie însoţiţi de cântecele vesele ale cio­câr­liilor? Căci, atunci, în zori, fiara turbată le-a întrerupt ru­găciunea, le-a stricat rânduiala de secole şi i-a oprit din drum. Din drumul lor de totdeauna spre Dum­nezeu...
Încă înainte de a fi opriţi din drum, fiind la fron­tieră, basarabenii auzeau, de peste Nistru, când mai clar, când mai înfundat, huruitul maşinii infernale de represiuni, al malaxorului în care se spărgeau ţipetele a milioane de victime şi în care erau fărâmiţate şi zdrobite popoare în­tregi. Este o minciună scârboasă că românii basarabeni i-au aşteptat pe ruşi, în iunie 1940, să-i "elibereze" şi să-i rupă de la Ţara-Mamă (pentru "fanii" de ieri şi de azi ai lui Stalin şi Putin, a se vedea rapoartele secrete că­tre conducerea de la Kremlin ale pri­mului şef al N.K.V.D. din R.S.S.M., N. Sazîkin). În realitate, alţii îi aş­teptau - mercenarii lor adunaţi în grupuri teroriste şi diversioniste. Ar­hi­vele şi documentele dese­cre­tizate arată că majoritatea absolută a popu­laţiei din Basarabia se temea teribil de regimul comunist din Uniunea Sovietică. Cel puţin din trei motive principale: confiscarea averilor şi pro­prie­tăţilor private; ofensiva totală împotriva bisericii şi a lui Dum­ne­zeu; foametea organizată, deportările şi teroarea generală. Basarabenii cu­noşteau destul de bine ororile din imperiul sovieto-ate­ist, de la fraţii lor transnistreni, care, pentru a se sal­va de la moarte, fugeau cu miile în dreapta Nis­trului, în România. Când, nepoftită de nimeni, Armata Roşie a năvălit în Basarabia, peste un milion de oa­meni au încercat să fugă din calea ei, dar "eli­beratorii" au închis în câteva zile toate trecerile peste Prut şi au declanşat teroarea şi masacrul populaţiei civile. După asasinate în masă şi arestări neîntrerupte, după incendierea şi distru­gerea bisericilor, o spaimă de moarte a intrat în fiecare familie şi casă. La nici un an de la "eliberare", în ziua de 7 iunie 1941, N.K.V.D.-ul sovietic de la Chişinău cere aprobarea Moscovei şi 1315 vagoane pentru de­por­tarea a 85 de mii de basarabeni în Siberia. Peste o săptămână, la 14 iu­nie, în condiţii de neimaginat, eşa­loanele ticsite cu elitele basarabene - profesori, preoţi, politicieni, învă­ţă­tori, foşti primari, prefecţi, moşieri, industriaşi, funcţionari din ad­minis­traţia românească - trec Nistrul şi se îndreaptă spre lagărele de con­centrare sau de exterminare de dincolo de Ural.O anchetă nefinalizată, întreprinsă de autorităţile ro­mâneşti după dezrobirea Basarabiei (1941), când sovieticii s-au retras în fugă, fără să reuşească să ştear­gă toate urmele genocidului co­mis în perioada 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, arată că "eliberatorii" au deportat şi ucis, timp de un an, prin tor­tură, îm­puş­care sau masacrare, circa 300.000 de oameni, sau10% din numărul populaţiei dintre Nistru şi Prut. Apo­ca­lipsa începută de regimul de ocupaţie este întreruptă provizoriu de războiul mondial, dar va fi reluată cu o cru­zime şi mai în­fiorătoare după august 1944. Mai întâi sunt mo­bi­lizaţi şi aruncaţi pe prima linie a fron­tului sovieto-german circa o sută de mii de bărbaţi tineri, care neavând nicio experienţă de luptă, sunt schi­lodiţi şi împuşcaţi cu nemiluita. Urmează foa­metea orga­ni­zată de Krem­lin, din 1946-1947, în urma căreia pier în chinuri groaznice peste un sfert de milion de basarabeni. Iar peste doi ani, la 6 iulie 1949, zeci de mii de oameni gospodari ("chiaburii") sunt aruncaţi în eşaloanele morţii şi împrăştiaţi prin mlaş­tinile Siberiei şi prin pustiurile Kazahstanului. Astfel, prin exterminarea fizică şi deportarea au­tohtonilor, dru­mul spre dero­mânizarea Basarabiei, spre rusificarea, colonizarea şi mancurtizarea ei, era deschis pentru Kremlin. Ce a urmat e o altă filă din "Cartea oro­rilor", dar într-o zi de 6 iulie, după 67 de ani de la cel mai mare val de deportări, este necesar, pentru vin­decare, să înţelegem ce s-a urmărit cu adevărat prin golirea Basarabiei de elitele româneşti şi de oa­menii ei cei mai reprezen­ta­tivi. La fel, şi la Bucu­reşti, şi la Chişinău, ar trebui să se con­şti­en­tizeze că deportările ma­sive din 14 iunie 1941, 6 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951 sunt părţi foarte importante din ve­chiul şi halucinantul proiect al Moscovei de a do­mina şi de a înainta spre Balcani şi spre Vest, de a distruge şi asimila fiinţa naţională a Basarabiei, de a face, după un respiro, următorul pas, peste Prut, apoi, după un alt respiro, alt pas peste Du­năre şi Carpaţi.
Deşi această restituire parţială a memoriei este departe de a fi un rechizitoriu, s-ar mai cere spus că cei care au deportat şi dezmembrat familii şi neamuri, cei care au asasinat milioane de oameni şi au vărsat sânge nevinovat, cei care au scârnăvit credinţa, ade­vărul, istoria şi sufletul popoarelor înrobite nu dau niciun semn că ar avea mustrări de conştiinţă, după un experiment diabolic şi un tre­cut atât de oribil. Dim­po­trivă, după ce s-au asigurat că nu vor fi traşi la răs­pundere pentru crimele lor abominabile, fără pic de re­muş­care, nu ne per­mit să ne ri­di­căm în pi­cioa­re, ne dau in­dicaţii insistente să nu răscolim tre­cutul, să nu că­utăm docu­men­tele tăi­nu­ite în arhive, să nu as­cul­tăm măr­tu­risirile supravieţui­torilor, să nu îndrăz­nim cumva să le cerem socoteală pentru faptele lor oribile împotriva naţiunilor şi umanităţii.Cinismul lor fără de margini e la fel de dezgustător ca şi crimele pe care le ascund sau le prezintă ca fiind colec­tive, ale tuturor, nu individuale. Pretinsa lor ne­vino­vă­ţie, ca­muflată după munţi de min­ciună şi îndemnuri mascate de a tolera crima şi răul, le ga­ran­tea­ză dominaţia, bogăţia şi per­pe­tua­rea. Ei iau în derâdere suferinţele popoarelor nedrep­tă­ţite, ei le im­pun sisteme po­litice, ideologii şi regimuri pe placul lor, ei le dau în cap şi peste gură ace­lora care re­fu­ză să fie papagalii lor, ei adună toate cozile de topor de pe pămân­turile ocupate şi le dau puterea şi co­manda să-şi je­fuiască ţara şi să-şi umilească nea­mul. Apropo de cozile de topor: pentru colabora­ţio­nismul lor, adeseori din tată în fiu, ele şi astăzi con­tinuă să fie plătite, folosite şi protejate de Kremlin, iar numele lor, ca şi ale acelora care au organizat masacre ale populaţiei civile şi au întocmit listele a zeci de mii de deportaţi, sunt tăinuite cu străşnicie.
O istorie suferită şi trăită de milioane de români se scufundă în uitare şi nepăsare. Icoana unor teritorii străvechi româneşti lunecă încet din inima urmaşilor şi de pe harta unităţii, măririi şi trăi­ni­ciei noastre. Un neam întreg stă în­cremenit de decenii la ma­sa tăcerii. Să nu-şi poată aminti cum arăta Ţara în­treagă, să fi uitat drumul spre acea Ţară fabuloasă în hotarele ei fireşti,să fi pierdut firul divin, în mă­su­ra de a nu continua rugăciunea noas­tră de tot­dea­una, întreruptă de străini în vara anului 1940?
Ochii fraţilor, părinţilor şi buneilor noştri deportaţi de la vatra şi casele lor ne privesc din alte timpuri şi din alte de­părtări. Ochii lor sunt ca cerul Ba­sarabiei în luna iulie: în aşteptare. Ce aşteaptă ei? Să le recunoaştem chipul din tinereţe, să le luăm o parte din su­ferinţe şi spaime, să le facem şi lor un loc la masa tăcerii? Sau aşteaptă să ne ridicăm de la masa tăcerii şi să măr­turisim lumii întregi despre Golgota românească...