Încurajată de politica indulgentă a Germaniei, interesată să-și conserve bănoasele relații comerciale cu ea, Moscova a scos "nebunul” la înaintare, de câte ori a avut nevoie. Nici nu îngălbeneau bine frunzele copacilor pe la Berlin și Budapesta, că Vladimir Putin amenința cu reducerea volumului de gaze naturale pentru Europa sau umbla la prețuri, atâta cât să arate lumii întregi cine e, de fapt, șeful. Câtă vreme atitudinea asta s-a limitat la chestiuni, în definitiv, comerciale, Europa s-a amăgit că are de-a face cu un partener avid de imagine, și s-a mulțumit să-și plătească confortul, în costul metrului cub de gaze. Dar jocul de-a alba-neagra s-a complicat, transformându-se într-o partidă periculoasă, prin care Rusia urzea visuri imperiale.
Intervenția brutală în Ucraina a arătat, limpede, limitele construcției europene. O armată greoaie și imobilă, aidoma cavaleriilor medievale, incapabilă de reacție în fața provocărilor imprevizibile ale lumii noastre, și un partener care, după ce te-a ademenit să-i ții partea, te abandonează în primul șanț, când dai de greu. Nu doar Ucraina, Georgia și Moldova s-au lămurit de acest lucru, ci și întreg flancul estic al Uniunii, de la Țările Baltice și Polonia, până la Cehia și România. La fel de angoasantă ca spaima de un agresor-mamut, de dimensiunile și duritatea Rusiei, e spaima că ești, de fapt, al nimănui, că nu vezi cine te-ar putea apăra la greu și că nu reușești să înțelegi cine conduce, de fapt, Europa.
Umilită de Rusia și batjocorită, aproape zi de zi, de o mână de derbedei îndoctrinați să ucidă, Europa e amenințată acum și de planurile de mărire ale lui Recep Erdogan. La fel ca și "Țarul” Putin, "Sultanul” Erdogan șantaja, și el, Bruxelles-ul, de ceva vreme. Nu o făcea cu țeava de gaz, ci cu robinetul care putea revărsa peste noapte potopul de imigranți sirieni peste Europa. I-a mers lui Putin, i-a mers și lui Erdogan, care a încasat miliarde de euro, un tribut demn de cei mai mari conducători ai vechiului Imperiu Otoman! Partener strategic al NATO și țară aspirantă la UE, Turcia a avut mereu o poziție privilegiată în dialogul cu Occidentul, care a închis ochii la multe exagerări ale Ankarei. Și nu la cazuri izolate precum atentatele la libertatea presei sau la epurări politice, ci la un război în toată regula, între armata republicană și kurzi.
Recentele evenimente din Turcia, consecutive încercării eșuate de lovitură de stat a unei părți a armatei, sunt doar ultima dovadă a slăbiciunii Europei și a duplicității ei. După ce a suspendat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a pregătit terenul reintroducerii pedepsei cu moartea, Turcia trece, azi, prin ceea ce a trecut România în plin stalinism, prin anii '50: arestarea și epurarea a zeci și zeci de mii de oameni, doar pentru bănuiala că nu susțin partidul-stat al lui Erdogan. Și, cu toate astea, nicio reacție serioasă din partea UE, nicio amenințare, nicio sancțiune, nimic! Un nou "nebun” a apărut pe tabla de șah a continentului, iar Uniunea Europeană sacrifică în continuare "pioni”, în loc să iasă la contraatac cu piesele tari. Unde sunt Junker și Merkel? Cine își asumă rolul de "rege” și de "regină” în acest joc tot mai amenințător? Cine conduce, de fapt, Europa?