Tainele stânelor
În Munţii Penteleu, stânele sunt peste tot. Nu se văd. Mergem prin Varlaam, satul vârât ca-ntr-o covată printre povârnişurile piezişe, pe-un fir de drum umbrit de străvechi păduri. Şi privim în sus, spre orizonturi. "Da, sunt acolo", îmi zice Nina Stoian, urmaşa unor băciţe descântătătoare, care i-au lăsat şi ei moştenire unele leacuri şi "ştiinţe" străvechi. "Sunt încă aproape patru mii de oi sus. Oamenii nu se pot lăsa de ele. Le ţin de drag, li s-o păstrat ciobănia-n sânge, de la daci..." Arată cu mâna în zări, spre locurile unde se-ascund sălaşele acestor păstori "nebuni" ce n-au decât două anotimpuri, din Sângeorz până-n Sânmedru şi invers, încăpăţânându-se să nu coboare din pajiştile montane cu lunile. Stânele din Tega, Cernatu, Ivăneţu, Zănoaga, Vârful Curselor, Poiana cu Rugi... Nina Stoian spune că ciobanii ăştia din Penteleu aveau cumva, în genele lor, o putere, un har moştenit neam de neam, de-a se putea vindeca doar cu ce le dădeau oile de la stână - unt, zer, smântână, ori leacuri preparate de ei din untură şi plante, sânge de miel sau ape sulfuroase izvorâte din stânci. Tot din lapte şi zer de oaie, nevestele lor ştiau să facă iruri şi loţiuni pentru tinereţe veşnică.
Stână de pe păşunea Tega
Valea Bâscăi
Îngrijirea oilor
Simţi că e ceva cu satul ăsta. Şi numele are ceva magic în el - Varlaam. Se zice c-ar avea rădăcini dacice, având în vedere apucăturile precreştine şi vechimea ciobăniei. Înfipt în coasta cea mai de miazănoapte a Buzăului, la hotarul cu Covasna, vatra lui a fost chiar sub Piatra lui Vişan, unde se unesc cele două Bâsce, aproape de locul unde se ţine şi azi "înţărcatul mieilor", străbunul ritual tracic de urcare a turmelor spre păşunile din munţi. Şi mai sunt ritualuri vechi: "Noaptea oilor", când baciul stă de veghe până în zorii zilei, invocând duhuri şi pândind pe cer constelaţia "Ciobanul cu oile şi câinii", iar mieii sunt mânaţi peste focul viu, spre-a se vedea care vor fi cei mai dârji peste vară... Toate astea s-au ţinut aici de milenii. În vadul de împreunare a Bâscelor, cele două ape cu nume aşa de ciudat, pe unde se scurgeau, cândva, noianele de oi de pe munţi...
După îngemănarea râurilor, aşezarea continuă lung, pe malul apei, cu case înşirate răzleţ, pe versanţi spre care n-ajungi decât pe podeţuri înguste şi suspendate, ce se leagănă peste valuri. E tihnă, e liniştea vipiei. N-ai zice că Varlaam mai e şi azi un sat ciobănesc. Nu auzi animale prin curţi, puţinii oameni pe care aveam să-i întâlnesc pe uliţa lungă şi plină de gropi par a nu fi preocupaţi de nimic, decât, cel mult, de-a merge la prăvălie să cumpere vreun sac de mălai. Iar când intră în cârciumă şi se aştern la un pahar, tot despre oi vorbesc, chiar dacă, mulţi dintre ei le-au vândut.
Bunicul şi ielele
Nina Stoian
Puterea uităturii şi boala deochiului
Muntele Penteleu
Delirul pădurilor de pe Bâsca
Nina îmi aduce argumente că banalul "deochi" e, de fapt, o afecţiune ce poate deveni foarte gravă, în funcţie de puterea celui ce deoache. "Un deocheat îl cunosc dintr-o mie", zice. "Nu seamănă cu niciun alt bolnav..." Medicii îl pot încadra la "slăbiciuni nejustificate", stare de leşin sau afecţiuni psihice bruşte, neindentificate. "Nu te doare nimic, nu ştii ce ai, dar poţi să şi mori, delirezi, te stingi pe picioare. E o «putere a uităturii». Cam aşa ceva... Îţi rămân impregnaţi în ochi ochii ăluilalt, nu poţi scăpa. Poţi să şi mori din aşa ceva. Zice că dioache cei cu ochi albaştri, cei care-o fost întorşi de la ţâţă. Nu ştiu ce putere au, dar au «ceva». Îi văd, îi cunosc, îi simt..." Mulţi oameni secătuiţi de puteri au venit la Nina Stoian, pentru ca să plece, în 10 minute, complet refăcuţi. Ba s-a tămăduit şi pe ea însăşi, atunci când a simţit că-i este rău "din altceva". Da, cu obişnuiţii cărbuni stinşi într-o apă neîncepută, cu care te speli pe faţă şi la rădăcina ochilor. Acelaşi leac de când lumea. Ce contează, e forţa descântecului. Mi-l spune şi mie, dar mă asigură că n-are niciun fel de putere dac-ar fi zis de un orăşean, aşa, ca pe o poezie. Rostitul are un ritual, o rânduială, o cadenţă, un rost secret. Nu poate să explice. Ştie doar că, de pildă, un anume nea Culai (i-e teamă să-i dea numele sau porecla) putea strica o vită c-o singură privire. "Era un cioban mare, bătrân, din stirpea ălora de-a lu' Persescu. Stătea în poartă şi avea nişte ochi rotunzi, albaştri şi... ficşi, aşa. Ferească Dumnezeu să te uiţi în ei, când era mânios sau îşi punea ceva în gând. Dacă-ţi prindea privirea, erai ca pierdut..." Nina a constatat asta pe văcuţa ei. În momentul când bătrânul baci îi "surprindea" uitătura, cornuta îşi schimba purtarea. Nu mai puteai s-o atingi, nu mai dădea lapte, strop. Trebuia să meargă apoi la baba Ileana Rotoaie, ca să-i "învârtească deochiul", c-un ritual cu ceapă şi mălai şi-un descântec zis la răsăritul soarelui, pentru ca vaca să-şi recapete mana laptelui. Aşa trăiesc oamenii de aici. Într-o covată muntoasă, plină de energii ce circulă prin văzduh, de la o casă la alta, forţe ale gândului, pe care parcă le vezi cum se încrucişează în clipe de tensiune legate de vreme, de animale, de invidii şi de pământ. "Toată boala e în puterea omului", conchide urmaşa descântătoarelor. "Nu există nicio boală îndeajuns de gravă pe pământ, decât aceea care vine prin minte, de la om la om..."
Persescu, regele zerului
Femei nonagenare se spală şi astăzi cu zer
A apărut într-o primăvară, în costumul său alb, cu pălăria de pai pe cap, urcând pe la sălaşele ciobanilor, ca să-i întrebe "cum fac", cu ce se tămăduiesc, trăind atât de izolaţi de orice aşezare omenească. Observase că, "Surprinzător, femeile localnice au pielea chipului foarte albă şi întinsă, chiar dacă multe se aflau în etate şi foarte trudite", după cum zic documentele. Era umit că aceşti mocani efectiv n-au avut nevoie niciodată de doctor, ajungând, totuşi, la vârste foarte înaintate. I-a tras de limbă, le-a plătit bani pentru secretele lor, le-a notat leacurile pentru fiecare afecţiune în parte. A ridicat el însuşi o stână în preajma stabilimentului, a cumpărat animale: oi, 450 de capre, măgari, căci cu "lapte de măgăreaţă" tratau unele boli pulmonare. A tocmit cei mai iscusiţi baci, ai căror urmaşi sunt mândri şi azi că au fost "de-a lu' Persescu". S-a născut astfel o staţiune numită "a doua din Ţara Românească", un sanatoriu fantastic, după cum e descris în vestitul "Dicţionar" al lui Basil Iorgulescu, de la 1897: "Un stabiliment în care se face cură cu lapte şi zer, băi reci, iar înlesnirea de-a face excursii în munţii cei mai frumoşi ai ţării contribuie să-i fortifice pe cei debili, să-i uşureze pe cei bolnavi şi să satisfacă cu prisosinţă pe cei sănătoşi. La finalul tratamentului, medicii au constatat că persoanele vădit tuberculoase s-au întors vindecate, cu toate că plămânii lor purtau caverne la venirea în sanatoriu".
Boli de stomac, cardiovasculare, obezitate, hepatite, osteoporoză, toate au rămas în cronicile epocii drept vindecări "miraculoase". Doar cu leacuri "furate" de la cei nici o sută de locuitori însinguraţi ai Varlaamului. Iar faima "curei cu zer a lui Persescu" a început să depăşească hotarele ţării...
Elita europeană, la Varlaam
Ritualul înţărcatul mieilor
Toate astea se întâmplau la... 1857. Când nici nu exista încă România. În vremurile acelea, o prestigioasă protipendadă europeană se perinda la băile din satul buzoian, întâlnindu-se aici cu mari artişti, scriitori şi oameni politici români. Alexandru Odobescu, Constantin D. Aricescu, pictorii Nicolae Grigorescu şi Gheorghe Tattarescu, folcloristul I.C. Fundescu, Basil Iorgulescu, Alexandru Vlahuţă, toţi au petrecut sejururi întregi aici, lăudând tratamentele şi atmosfera distinsă a acestui adevărat Paradis montan. Aricescu s-a tratat de inimă la Varlaam, închinând cărţi întregi sanatoriului lui Persescu, iar Vlahuţă i-a dedicat un superb capitol din "România Pitorească". Vreme de peste 30 de ani, elita Ţării Româneşti şi-a petrecut vacanţele în acest sătuc rupt de lume. Imagini de necrezut: intelectuali care vorbeau franţuzeşte cu pacienţii străini, stând totodată la taclale şi cu oierii Varlaamului. Mereu îi vizitau, în promenadele lor, îi iscodeau la un pahar de ţuică sau la un bulz ciobănesc, urcau spre stânele lor şi rămâneau peste noapte acolo, ascultându-le, fascinaţi, poveştile.
Persescu, excentricul samaritean, care-i poftea, adesea, pe oieri, în saloanele de lux, alături de chicotitoarele franţuzoaice, a murit sărac, într-o stână de pe creştetul Penteleului, după ce-şi risipise toată avuţia spre tămăduirea a mii de oameni şi ajutorarea a nenumăraţi nevoiaşi. La 1870, un alt moşier, pe nume Ştefan Borănescu, a extins "hanul" părăsit al lui Persescu, construind în vale, cam pe locul actualei şcoli din Gura Teghii, "50 de ştanţe de locuinţă pentru amatorii de băi şi dependinţele lor, otel (hotel) foarte comod, cu camere mobilate, birt confortabil şi saloane de petrecere". Doi medici cu renume îl însoţeau - doctorii Iatropol şi Paşcanu. Ultimul, profesor la Şcoala Superioară de Farmacie din Bucureşti, a testat chimic cele trei izvoare din preajma sanatoriului - Tainiţa, Tega şi Fulgeriş - despre care bătrânul Persescu aflase de la ciobani că au puteri magice. Rezultatul a fost uimitor: s-a descoperit că acestea sunt cele mai bune ape sulfuroase (Tega) şi feruginoase (Fulgeriş) de pe teritoriul ţării, tămăduind o mulţime de boli prin simple băi sau ca regim combinat cu zer şi lapte de capră. Ciobanii Varlaamului foloseau această apă ca leac, de când se pomeniseră pe lume.
O fărâmă de speranţă
Cu oile pe Bâsca
Nici măcar azi, în 2016, pe Bâsca, în Varlaam nu s-au schimbat prea multe. Apele miraculoase sunt încă acolo - cele mai bune din România - nefolosite de peste un veac. Oile mai sunt sus, pe munţi, deşi rânduielile stânelor sunt astăzi pragmatice şi au mai rămas prea puţini ciobani care să ştie vechile leacuri. Jos, la asfalt, au apărut pensiuni moderne, ce tulbură munţii cu muzicile lor deşucheate şi vânzoleala turismului colectiv. Ar mai fi nevoie, poate, doar de-un al doilea Persescu. Şi mai mulţi păstrători de "secrete" pasionaţi, ca Nina Stoian. Şi de un reporter, care să le spună povestea...
Foto: Agerpres (2), Mediafax
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
