Nu poartă barbă şi îmbracă reverenda numai în biserică. Nimic din înfăţişarea şi din vorba lui nu-i trădează identitatea, deşi este îngerul păzitor al bolnavilor din Spitalul de la Câmpeni (Alba). Unul născut şi crescut în Ţara Moţilor. Cu un nume neaoş, Ovidiu Scrob, şi cu o faimă mai mare decât e dispus să admită. Sunt credincioşi care îi pun în seamă vindecări miraculoase şi învieri incredibile. Părintele Ovidiu spune însă: "Nu eu, Iisus!".
Ajuns în pragul pensiei, după 16 ani de slujire în parohia Izvorul Ampoiului şi alţi 18 de misiune la spitalul din Câmpeni, părintele Ovidiu se consideră un om împlinit. Preoţia i-a oferit multe bucurii duhovniceşti - cu atât mai preţuite, cu cât drumul până la ele a fost mai greu. Ar lua-o de la capăt, dacă ar fi posibil? Nu ştie, cert este că ar urma chemarea lui Hristos, oricare ar fi aceea.
"Lumea începe să creadă mai mult în miracole decât în Dumnezeu"
- Preacucernice părinte, viaţa de preot misionar pe lângă un spital este plină de încercări, căci e în permanentă vecinătate cu suferinţa şi, uneori, cu moartea. În general, preoţii din astfel de locuri sunt schimbaţi după câţiva ani. Sfinţia voastră însă slujiţi de aproape două decenii la biserica Spitalului din Câmpeni şi aţi căpătat un renume ale cărui ecouri au ajuns până la noi. Ai nevoie de o vocaţie specială pentru a fi preot misionar?
- Orice preot este misionar, dacă îşi asumă cumsecade preoţia. Suferinţa şi moartea sunt la fel de prezente oriunde, iar omul tânjeşte după condiţia sa primară, de creatură îndumnezeită, la fel de mult, indiferent dacă e sănătos sau bolnav. Desigur, când viaţa îţi este ameninţată, nevoia de a te apropia de Dumnezeu devine niţel mai presantă. Dar nu pentru toată lumea şi nu în orice condiţii. Eu mi-am început preoţia în parohia Izvorul Ampoiului, unde oamenii sufereau mai abitir decât cei care caută spitalul. Erau acolo mulţi înstrăinaţi de Dumnezeu şi destui pe căi greşite - oameni pe care ortodocşii îi numesc, de obicei, sectanţi, dar cărora eu le spun "oameni în aşteptarea dragostei noastre", căci numai cu iubire îi vom aduce la Adevăr. Şi mi-am dat seama că singura şansă de a le alina suferinţa este să câştig sufletele copiilor lor. M-am concentrat asupra acestora, mi i-am apropiat şi, curând, am avut bucuria de a-i aduce pe foarte mulţi la Hristos, botezându-i şi aşezându-i în rânduiala ortodoxă. Bună parte dintre aceşti copii au urmat şcoli înalte şi astăzi au meserii frumoase. Câţiva au ajuns ei înşişi preoţi şi m-au întrecut în slujire.
- Aveţi o experienţă îndelungată cu credincioşii din Ţara Moţilor. Aţi sesizat vreo schimbare semnificativă în credinţa lor, în ultimii aproape treizeci de ani, marcaţi de transformări majore în România?
- Moţii şi-au schimbat mentalitatea, şi nu în bine. Dar nu doar ei, ci cu toţii ne-am cam îndepărtat de adevăr. Astăzi, parcă nimeni nu mai are răbdare să asalteze Împărăţia Veşnică, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, cu post, rugăciune, faptă bună, zdrobire de inimă şi lepădare de sine. Şi poate că nici noi, preoţii, nu mai suntem în stare să-i ţinem pe credincioşi pe cale. Aşa se face că toată lumea aleargă după miracole, după văzători cu duhul şi vindecători... Apropo de clarvăzători, dacă ar exista vreunul în România, cred că ar fi fost găsită de mult Elodia. (Zâmbeşte) Cu această mentalitate, bazată pe "minunologie", românii au făcut, de pildă, din Părintele Arsenie Boca, un idol, şi din mormântul sfinţiei sale, un loc de comerţ deşănţat. Am cunoscut oameni care cred în Arsenie Boca, dar se îndoiesc de Hristos! Adică, la Paşti să strigăm "Arsenie a înviat!", în loc de "Hristos a înviat!"? E cutremurător! Toate acestea se întâmplă, pentru că nu cunoaştem Sfânta Liturghie, care este miraculoasă de fiecare dată. Păi, ce minune mai mare vrem, decât întruparea lui Iisus în pâine şi vin şi împărtăşirea noastră cu El?
- Aplecarea aceasta spre superstiţie are vechime în Ţara Moţilor? Ca tot ţăranul român, şi ei au crezut multă vreme în vrăji, blesteme, descântece...
- Desigur, mereu am avut de luptat cu reziduurile credinţelor păgâne, dar parcă oamenii aveau totuşi mai multă încredere în ce le spunea preotul. Şi erau mai prezenţi în biserică, la slujbă, nu doar cu trupul, ci şi cu mintea şi cu inima. Vin şi astăzi oamenii la biserică, sunt bisericile pline, dar au gândul în altă parte... Boala modernităţii este de natură spirituală: pe cei mai slabi îi rupe de Dumnezeu cu totul, iar pe mulţi dintre ceilalţi îi aruncă, paradoxal, în superstiţie. Chiar dacă mai înainte vreme moţii nu ştiau buchea ortodoxiei, nu se culca unul fără să se închine, nimeni nu începea munca la câmp fără rugăciune şi nu se aşeza la masă fără să mulţumească Domnului. Nu umblau după minuni, ci se lăsau în mâna lui Dumnezeu.
Bucuriile unui preot misionar
- Aveţi în curtea spitalului o biserică mică, modestă, dar în care e o atmosferă de sărbătoare nepieritoare, chiar şi acum, când e goală. Ne închipuim că se umple de bucurie cerească în timpul slujbelor...
- Să fiţi convinşi de asta! Nu există bucurie mai mare decât la întâlnirea lumii noastre căzute, cu lumea nevăzută a îngerilor şi a sfinţilor, care se petrece la Sfânta Liturghie. Biserica aceasta am făcut-o în numai şase luni, prin clacă, să zic aşa. M-au ajutat unii credincioşi cu materiale, alţii cu muncă fizică. Din bani puţini, cu râvnă multă şi dragoste, am reuşit. Era necesară, pentru că nu este posibilă vindecarea trupească, dacă nu ne vindecăm sufleteşte mai întâi. Iată de ce clădirea acestei biserici este una dintre cele mai mari bucurii ale preoţiei mele.
- Mai aveţi şi alte bucurii?
- Da, nenumărate. Prima - chiar hirotonia mea. Am aşteptat patru ani, după absolvirea Facultăţii de Teologie de la Sibiu, ca să primesc o parohie. Patru ani în care, din motive independente de mine şi despre care nu vreau să vorbesc, pentru că ar dăuna Bisericii, am fost ţinut pe tuşă, cum se zice. M-am rugat, în tot acest timp, cu disperare şi cu lacrimi. Mi-am dorit preoţia, pe care am simţit-o în adâncul meu de mic, chiar dacă am ocolit mult până să ajung la ea. Am lucrat mai întâi în uzină, pe urmă în mină... Şi Dumnezeu s-a milostivit şi mi-a dat, în cele din urmă, un altar. Dar încă de la început a rânduit să fiu smerit de enoriaşi. Şi aici vă voi spune despre o altă bucurie. Când am slujit de primul Paşte, la Izvorul Ampoiului, aşteptam să împărtăşesc lumea. Primul care venea la împărtăşit trebuia să dea preotului un miel de Paşti, după obiceiul locului. Toţi creştinii din biserică se codeau, căci nu mă cunoşteau şi nu aveau nici încredere, nici dragoste. Nici unul nu voia să păşească primul spre Trupul şi Sângele Mântuitorului. Atunci, am ales eu din mulţime un om mai amărît, un ţigan, pe care îl ştiam sărac, ca să le arăt că nu au nici o obligaţie faţă de mine, că nu aştept daruri de la ei, ci numai să vină la Hristos. N-a zis nimeni nimic şi totul a trecut. Însă, în sâmbăta de Rusalii, a venit la casa parohială o femeie, încă şi mai săracă, Vetuţa lui Avrămuţ, cea mai săracă din sat, care avea patru oi şi doi mieluţi în ogradă, şi mi-a spus: "Am venit să vă dau eu mielul de Paşti, chiar dacă numai acum am putut". M-a emoţionat până la lacrimi. Nu pentru că mi-ar fi trebuit mielul acela, ci pentru dragostea ei. N-am lăsat-o până nu i l-am plătit. O altă bucurie am trăit într-o zi când o femeie din sat mi-a mulţumit că i-am botezat copiii. Ea era în secta "Martorii lui Yehova" şi nu se împăca deloc cu ideea că pruncii ei au hotărât să treacă la ortodoxie. Eu n-am forţat pe nimeni, dar nu se poate să rămâi departe de Hristos, după ce îţi face cineva cunoştinţă cu El. (Zâmbeşte) După ani şi ani, a înţeles ce bine le-am făcut şi a venit să-mi mulţumească. În fine, mă bucur mult şi de câte ori vine la mine un bolnav să-mi spună: "Părinte, mă externez, dar tare îmi pare rău, pentru că nu voi mai putea veni la slujbe la biserica sfinţiei voastre". Vă daţi seama? Sunt vindecaţi trupeşte, dar nu se pot bucura, pentru că se vor întoarce în satele lor şi nu mai suntem împreună la slujbe.
Marele Vindecător e Iisus
Vedere din Câmpeni, Alba
- Aveţi şi bucuria că, prin rugăciunile sfinţiei voastre, aţi ajutat la vindecarea unor bolnavi?
- Nu prin rugăciunile mele, ci prin mila Domnului şi datorită credinţei lor. Nu eu vindec, ci Iisus! Eu doar înlesnesc, mijlocesc legătura dintre credincioşi şi Dumnezeu. Îmi pun epitrahilul de gât, spun "Doamne, ajută-mă!" şi citesc rugăciunile trebuincioase. Desigur, o fac cu toată inima, căci n-aş putea altfel. Sunt preot, nu funcţionar. Unii au râs de mine, că sunt prea sensibil. Dar cum ai putea fi altfel, ca preot? Odată, însă, mi s-a întâmplat ceva neobişnuit, care m-a bucurat tare, căci am fost părtaş la o mare taină a lui Dumnezeu. Citeam dezlegările pentru spovedanie la căpătâiul unei bolnave, şi doctorul a dat să mă oprească, zicându-mi că a murit în timp ce citeam. Totuşi, eu am continuat să citesc până la capăt. Apoi am plecat, iar moarta a fost dusă la morgă. Pestre vreo oră, a venit ginerele femeii aceleia la mine şi m-a chemat, că a înviat moarta. A mai trăit încă 14 ani.
Ce nu înţelegem este că Dumnezeu e permanent cu noi, în realitatea vieţii noastre de zi cu zi. Dacă am fi conştienţi de asta, altfel ne-am comporta şi am avea mai multă dăruire şi încredere, şi în rugăciune. Căci El nu refuză nici o cerere.
"Toate le pun la inimă, dar Dumnezeu îmi ridică povara aceasta"
- Le pun toate la suflet şi, dacă ar fi numai după puterile mele, m-ar doborî. Dar Dumnezeu nu lasă să mi se umple inima de mâl, ci o curăţă la răstimpuri cu dragostea Lui. Îmi ridică povara şi îmi dă curaj în felurite chipuri. De exemplu, recent, a fost internată la Secţia Psihiatrie o fată care a vrut să se sinucidă, chiar înainte de a da Bacalaureatul. Probabil că era stresată tare de acel examen sau va fi avut alte necazuri. Medicul care o îngrijea mi-a interzis să merg la ea, temându-se că o s-o tulbur şi mai rău. Am răbdat câteva zile, apoi i-am cerut permisiunea mamei ei şi am intrat în salon. Când m-a văzut, fata mi-a spus: "Părinte, ştiam c-o să veniţi". I-am dat o binecuvântare, am îmbărbătat-o şi, în câteva zile, a fost externată. A luat examenul de Bacalaureat şi-a venit să-mi dea vestea asta sărind într-un picior, ca un copil. I-am zis: "Mergi acum de te spovedeşte şi împărtăşeşte, la tine în sat, şi să nu uiţi că ţi-a făcut bine Iisus!".
- În finalul dialogului nostru, spuneţi-ne cum să ne rugăm pentru a căpăta mai repede ajutor de la Dumnezeu.
- Rugăciunea înseamnă, înainte de toate, faptă bună. Că altminteri, vorba unui profesor de-al meu, degeaba citeşti toată ziua acatiste, dacă blestemi când îţi intră în grădină găinile vecinului. Aşadar, să fim cu Dumnezeu în toate gesturile noastre faţă de noi şi faţă de semeni. Cât despre cuvinte, e de ajuns dacă spunem un "Tatăl nostru" pe drumul spre serviciu, dimineaţa, şi să rostim "Rugăciunea Inimii", seara, la culcare. Şi să nu lipsim de la rugăciunea de obşte, duminica, la biserică. Celor care vor şi pot mai mult, le recomand ca duminica să facă Acatistul Domnului Iisus Hristos, lunea - pe cel al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, marţea - al Sfântului Ioan Botezătorul, miercurea - Paraclisul Maicii Domnului, joia, pentru familie - Acatistul Sfântului Nicolae, vinerea - Acatistul Sfintei Cruci şi sâmbăta - Acatistul Acoperământului Maicii Domnului.
- Păreţi îndrăgostit de preoţie, părinte. Însă, toate au un sfârşit. Vă pregătiţi de pensie. Dacă ar fi să luaţi viaţa de la capăt, tot preot aţi vrea să fiţi?
O bisericuţă modestă, dar plină de credinţă şi rugăciune
- Sfântul Andrei Şaguna a spus că, dacă ar mai trăi o sută de vieţi, tot preoţie ar vrea. Eu n-aş răspunde aşa de sigur, pentru că viaţa de preot este grea şi plină de primejdii. Însă, reperul meu absolut este Iisus Hristos şi, dacă aş simţi din nou chemarea pentru a-L sluji, n-aş ezita. Înainte de preoţie am fost miner, am scos aur şi argint, şi preoţia îmi pare că se aseamănă cu mineritul. Ambele scot lucrul cel mai bun din adâncuri. Cum minerul scoate metalul preţios din măruntaiele pământului, aşa preotul trebuie să scoată omul duhovnicesc din străfundurile omului lumesc. E multă muncă, dar, atunci când reuşeşti, fericirea e pe măsură. Pe când eram miner, credeam că e mai uşor să fii preot decât miner. Acum cred că e mult mai greu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
