Tainele stânelor
În Munții Penteleu, stânele sunt peste tot. Nu se văd. Mergem prin Varlaam, satul vârât ca-ntr-o covată printre povârnișurile piezișe, pe-un fir de drum umbrit de străvechi păduri. Și privim în sus, spre orizonturi. "Da, sunt acolo", îmi zice Nina Stoian, urmașa unor băcițe descântătătoare, care i-au lăsat și ei moștenire unele leacuri și "științe" străvechi. "Sunt încă aproape patru mii de oi sus. Oamenii nu se pot lăsa de ele. Le țin de drag, li s-o păstrat ciobănia-n sânge, de la daci..." Arată cu mâna în zări, spre locurile unde se-ascund sălașele acestor păstori "nebuni" ce n-au decât două anotimpuri, din Sângeorz până-n Sânmedru și invers, încăpățânându-se să nu coboare din pajiștile montane cu lunile. Stânele din Tega, Cernatu, Ivănețu, Zănoaga, Vârful Curselor, Poiana cu Rugi... Nina Stoian spune că ciobanii ăștia din Penteleu aveau cumva, în genele lor, o putere, un har moștenit neam de neam, de-a se putea vindeca doar cu ce le dădeau oile de la stână - unt, zer, smântână, ori leacuri preparate de ei din untură și plante, sânge de miel sau ape sulfuroase izvorâte din stânci. Tot din lapte și zer de oaie, nevestele lor știau să facă iruri și loțiuni pentru tinerețe veșnică. De orice boli se puteau tămădui păstorii din Varlaam cu ce-aveau acolo, în vârful muntelui. Dar, mai ales, se puteau feri de orice duhuri sau făcături, zămislite de inși ce pot "strica" oameni sau animale, doar cu o singură privire ori câteva cuvinte rostite șoptit. Încă tânără, călăuza mea Nina este din vestitul neam a lui Furtună, un neam de "babe frumoase", care se îmbăiau în miere, lapte și zer, lăsând și urmașelor unele secrete de vindecare și întinerire, învățate de la ciobani. Străbunica, moașa Simfora... Sau bunica, Maria lu' Biteag... Femei care, la peste 92 de ani, nu cunoscuseră boala și aveau pielea feței "roză", nebrăzdată... Această bunică Maria i-a spus "la ureche" descântecele pe care le știa, mai cu seamă leacul deochiului. Cu el, Nina a vindecat o mulțime de oameni. "Sunt taine. Toate leacurile, de-acolo de sus au venit", zice ea, ridicând mâna spre cerul de deasupra pădurilor. De la ciobanii magi, ce trăiau sihastru, în legătură de taină cu toate puterile naturii. Acolo au trăit "Bacalerii", fârtați cu ochii azurii și bombați, care puteau să te bolunzească doar uitându-se la tine și care vorbeau cu câinii lor mici, "haiduci", precum cu niște oameni. Firița lu' nea Culai Bacaler era tot de-a lor și se îmbăia în zer și se spăla în fiecare dimineață cu smântână pe față, coborând toamna, la răvășitul oilor, complet întinerită... La 80 de ani, era o femeie atrăgătoare, incredibil de frumoasă, încă se uitau bărbații după ea. Sau neamul lui Paneraru, de pe Valea Păltinișului... Sau Baroienii din stâna Cernatu.... "Toți bătrânii aceia vechi au știut. Aveau secretele lor, de frumusețe, de viață lungă. Se fereau de rele doar cu puterile dinăuntrul lor", mai zice Nina, gândindu-se la babele ei ce-au murit, promițându-mi c-o să-mi arate niște locuri speciale din sat și-o să-mi dezvăluie niște secrete. Atât cât o să pot pricepe din ele și cât o să-mi fie "îngăduit".
Valea Bâscăi
Simți că e ceva cu satul ăsta. Și numele are ceva magic în el - Varlaam. Se zice c-ar avea rădăcini dacice, având în vedere apucăturile precreștine și vechimea ciobăniei. Înfipt în coasta cea mai de miazănoapte a Buzăului, la hotarul cu Covasna, vatra lui a fost chiar sub Piatra lui Vișan, unde se unesc cele două Bâsce, aproape de locul unde se ține și azi "înțărcatul mieilor", străbunul ritual tracic de urcare a turmelor spre pășunile din munți. Și mai sunt ritualuri vechi: "Noaptea oilor", când baciul stă de veghe până în zorii zilei, invocând duhuri și pândind pe cer constelația "Ciobanul cu oile și câinii", iar mieii sunt mânați peste focul viu, spre-a se vedea care vor fi cei mai dârji peste vară... Toate astea s-au ținut aici de milenii. În vadul de împreunare a Bâscelor, cele două ape cu nume așa de ciudat, pe unde se scurgeau, cândva, noianele de oi de pe munți...
După îngemănarea râurilor, așezarea continuă lung, pe malul apei, cu case înșirate răzleț, pe versanți spre care n-ajungi decât pe podețuri înguste și suspendate, ce se leagănă peste valuri. E tihnă, e liniștea vipiei. N-ai zice că Varlaam mai e și azi un sat ciobănesc. Nu auzi animale prin curți, puținii oameni pe care aveam să-i întâlnesc pe ulița lungă și plină de gropi par a nu fi preocupați de nimic, decât, cel mult, de-a merge la prăvălie să cumpere vreun sac de mălai. Iar când intră în cârciumă și se aștern la un pahar, tot despre oi vorbesc, chiar dacă, mulți dintre ei le-au vândut.
Bunicul și ielele
Față de alți săteni de azi, indiferenți la trecut, Nina a avut o calitate: a fost mereu curioasă să-i asculte pe bătrâni. Își amintește cum bunicul ei, Dumitru Furtună, o ducea în cășăria de pe munte, când ea avea vreo cinci ani, ca să-i taie cu briceagul o așchie din "buricul de cașcaval" de Penteleu, celebra brânză pe care doar câțiva baci știau să o plămădească. "Din zece-cinșpe kilograme de caș, dacă-ți ieșeau trei de cașcaval, și ălea închegate cu descântec, cu niște ierburi anume. Iar «buricul» era doar cât un pumn, rotunjor, înăuntru. Ăla era miezul, de-l dădea la copii. De sănătate, de viață lungă!..." Bunica, Silvia Furtună, se spăla cu zer în loc de apă. La 96 de ani, își pieptăna părul negru, cu gaz, iar pielea de pe obraz era ca petala de trandafir. Ea a-nvățat-o să facă de "bine-preveștite", adică să tragă cu untură mâna beteagă, tămăduind imediat orice sucitură. "Nu pot s-o uit: o femeie dreaptă, țeapănă, înaltă, cu piciorul frumos și obrazul curat. Ziceai că n-o trecut anii prin ea..." Tatăl Ninei, Constantin Furtună, a băut zer de când s-a născut, pe stomacul gol. După bărbierit, se spăla pe față cu apă din izvorul Fulgeriș și mălai crud. Acum are 78 de ani și e viguros, n-a avut niciodată vreo boală. Pielea obrazului i-e netedă, dantura perfectă și, efectiv, nu a cunoscut durerea până la 76 de ani, când "l-a durut o măsea și țipa de ziceai că moare, nu știa ce-i aia să te doară..." În rest, doar picioarele-l mai lasă uneori (toți ciobanii se plâng de picioare, același beteșug al oamenilor veșnic suitori în munți). Dar se duce la izvorul sulfuros de la Tega și acolo își reface puterile, așa cum a învățat de la moșii lui. Celălalt bunic, Diaconu Lupescu Ion, zis Peciu, a fost de-un picior mai șchiop, dar nu s-a născut așa. A adormit într-o noapte în munte, pe poiana Aniniș și, când s-a trezit, a văzut "mușele" dansând roată împrejurul său, iele frumoase și ademenitoare, înveșmântate în alb. Ele l-au pocit. "Până la moarte a povestit cum a văzut ielele, cu ochii lui. Și tot șchiop o mers, din noaptea aia..." Deasupra acelei poieni se află muntele Mușa Mare. Mai încolo, Mușa Mică. Numele li se trage tocmai de la aceste vrăjitoare fecioare, "mușele" ce sminteau ciobanii prin munți. Oamenii din vechime știau semnele.
Puterea uităturii și boala deochiului
Și ar mai fi și "celelalte" leacuri, mai presus de înțelegerea omenească. La astea era meșteră cealaltă bunică, mamaia Măria lu' Biteag. Nina nu poate s-o uite: la 92 de ani, își prindea părul negru-negru în coade subțiri, încolăcite măiastru sub basma, pieptănându-l săptămânal cu-n pieptene de fier, în fața oglinzii de lemn, din odaia mare, atunci când n-o vedea nimeni. Nimeni nu i-a zărit vreodată părul până-n ziua morții, atunci când au văzut uimiți că era foarte des și mult mai lung decât statura ei. Nina ține minte ca azi, cum o trezeau speriați pe bătrână, fiindcă fratele ei mai mic, Gheorghiță, se deochia mereu. "Mergeam și strigam la ușa ei: «Mamaie, hai repede!...» Ea purta fotă. Trebuia să așteptăm, că nu ieșea din casă până nu-și punea ia, fota ei seină (neagră), până n-o lega cu bete, cumsecade. «Hai, mamaie, că moare Gigi!...» Frate-miu era fără vlagă, ca mort. Ea ieșea primenită din odaie, cu fața albă și curată, ca o regină. Și venea calmă către noi. Se apleca încet și-i descânta și imediat se făcea bine. Ea mi-a lăsat și mie cuvintele, înainte să moară..."
Nina îmi aduce argumente că banalul "deochi" e, de fapt, o afecțiune ce poate deveni foarte gravă, în funcție de puterea celui ce deoache. "Un deocheat îl cunosc dintr-o mie", zice. "Nu seamănă cu niciun alt bolnav..." Medicii îl pot încadra la "slăbiciuni nejustificate", stare de leșin sau afecțiuni psihice bruște, neindentificate. "Nu te doare nimic, nu știi ce ai, dar poți să și mori, delirezi, te stingi pe picioare. E o «putere a uităturii». Cam așa ceva... Îți rămân impregnați în ochi ochii ăluilalt, nu poți scăpa. Poți să și mori din așa ceva. Zice că dioache cei cu ochi albaștri, cei care-o fost întorși de la țâță. Nu știu ce putere au, dar au «ceva». Îi văd, îi cunosc, îi simt..." Mulți oameni secătuiți de puteri au venit la Nina Stoian, pentru ca să plece, în 10 minute, complet refăcuți. Ba s-a tămăduit și pe ea însăși, atunci când a simțit că-i este rău "din altceva". Da, cu obișnuiții cărbuni stinși într-o apă neîncepută, cu care te speli pe față și la rădăcina ochilor. Același leac de când lumea. Ce contează, e forța descântecului. Mi-l spune și mie, dar mă asigură că n-are niciun fel de putere dac-ar fi zis de un orășean, așa, ca pe o poezie. Rostitul are un ritual, o rânduială, o cadență, un rost secret. Nu poate să explice. Știe doar că, de pildă, un anume nea Culai (i-e teamă să-i dea numele sau porecla) putea strica o vită c-o singură privire. "Era un cioban mare, bătrân, din stirpea ălora de-a lu' Persescu. Stătea în poartă și avea niște ochi rotunzi, albaștri și... ficși, așa. Ferească Dumnezeu să te uiți în ei, când era mânios sau își punea ceva în gând. Dacă-ți prindea privirea, erai ca pierdut..." Nina a constatat asta pe văcuța ei. În momentul când bătrânul baci îi "surprindea" uitătura, cornuta își schimba purtarea. Nu mai puteai s-o atingi, nu mai dădea lapte, strop. Trebuia să meargă apoi la baba Ileana Rotoaie, ca să-i "învârtească deochiul", c-un ritual cu ceapă și mălai și-un descântec zis la răsăritul soarelui, pentru ca vaca să-și recapete mana laptelui. Așa trăiesc oamenii de aici. Într-o covată muntoasă, plină de energii ce circulă prin văzduh, de la o casă la alta, forțe ale gândului, pe care parcă le vezi cum se încrucișează în clipe de tensiune legate de vreme, de animale, de invidii și de pământ. "Toată boala e în puterea omului", conchide urmașa descântătoarelor. "Nu există nicio boală îndeajuns de gravă pe pământ, decât aceea care vine prin minte, de la om la om..."
Persescu, regele zerului
Ceva mai la vale, pe partea dreaptă a apei, Nina îmi arată un loc celebru al Varlaamului: un pinten de piatră, ieșind dintre păduri, peste Bâsca Rusilei. Deasupra, pe platoul înalt, se află locul numit "În muchie la han", acolo unde un anume boier, Enache Persescu, a pornit să ridice, în anul 1854, un sanatoriu celebru în toată Europa, folosind străvechile leacuri ale ciobanilor din Varlaam. Erou local, Persescu a rămas în amintirea localnicilor drept "patriarhul munților", "binefăcătorul săracilor" sau, pur și simplu, "Tămăduitorul", întrucât și-a cheltuit toată averea pentru idealurile sale de vindecare cu "rețetele" preluate de la stânele pierdute prin munți, primind în stabilimentul său pe toți cei aflați în suferință, nevoiași și milionari deopotrivă.
A apărut într-o primăvară, în costumul său alb, cu pălăria de pai pe cap, urcând pe la sălașele ciobanilor, ca să-i întrebe "cum fac", cu ce se tămăduiesc, trăind atât de izolați de orice așezare omenească. Observase că, "Surprinzător, femeile localnice au pielea chipului foarte albă și întinsă, chiar dacă multe se aflau în etate și foarte trudite", după cum zic documentele. Era umit că acești mocani efectiv n-au avut nevoie niciodată de doctor, ajungând, totuși, la vârste foarte înaintate. I-a tras de limbă, le-a plătit bani pentru secretele lor, le-a notat leacurile pentru fiecare afecțiune în parte. A ridicat el însuși o stână în preajma stabilimentului, a cumpărat animale: oi, 450 de capre, măgari, căci cu "lapte de măgăreață" tratau unele boli pulmonare. A tocmit cei mai iscusiți baci, ai căror urmași sunt mândri și azi că au fost "de-a lu' Persescu". S-a născut astfel o stațiune numită "a doua din Țara Românească", un sanatoriu fantastic, după cum e descris în vestitul "Dicționar" al lui Basil Iorgulescu, de la 1897: "Un stabiliment în care se face cură cu lapte și zer, băi reci, iar înlesnirea de-a face excursii în munții cei mai frumoși ai țării contribuie să-i fortifice pe cei debili, să-i ușureze pe cei bolnavi și să satisfacă cu prisosință pe cei sănătoși. La finalul tratamentului, medicii au constatat că persoanele vădit tuberculoase s-au întors vindecate, cu toate că plămânii lor purtau caverne la venirea în sanatoriu".
Boli de stomac, cardiovasculare, obezitate, hepatite, osteoporoză, toate au rămas în cronicile epocii drept vindecări "miraculoase". Doar cu leacuri "furate" de la cei nici o sută de locuitori însingurați ai Varlaamului. Iar faima "curei cu zer a lui Persescu" a început să depășească hotarele țării...
Elita europeană, la Varlaam
"A fost un Rai pământesc acolo, așa spunea toată lumea", zice Nina privind spre stânca pustie, ca și cum ar vrea să-și închipuie. "Mamaia Simfora încă l-a mai prins. A văzut cum veneau cucoane din Franța și urcau cu pantofiori cu toc pe munte, la vestitele băi de zer ale lui Persescu. Zice că, după numai câteva săptămâni, se întorceau acasă mai frumoase, întinerite..." Într-adevăr, așa a fost. Aveam să văd apoi alte documente de epocă, procurate cu ajutorul domnului Pompiliu Blidaru și al doamnei Ileana Panaete, doi locuitori distinși ai comunei care i-au studiat istoria. Renumele tratamentelor de la Varlaam s-a întins în multe țări occidentale, însă mai ales în Franța, acolo unde Persescu avea cele mai multe legături. Devenise o modă între "damele" de la Paris să vină verile pe apa Bâscăi, pentru "un séjour de beauté". Aveam să citesc, uimit, texte din veacul al XIX-lea despre fabulosul stabiliment "în care se făcea faimoasa cură cu lapte și zer, cu un tratament riguros și un program strict. Persescu avea în proprietate 450 de capre și, la ora 4 dimineață, se bea lapte crud, după care somnul până la ora 6 se modifica cu o cură în băile de zer, iar la următoarele ceasuri, baia în râul Bâsca; se încheia cu plimbarea obligatorie, până la masa de prânz. După o nouă siestă, urma din nou mișcare, iar aerul ozonat și cu o puternică ionizare negativă avea efect în special asupra celor cu afecțiuni psihice sau a bolnavilor de TBC...". Și multe alte pagini, "rețetele" curei, în amănunt.
Toate astea se întâmplau la... 1857. Când nici nu exista încă România. În vremurile acelea, o prestigioasă protipendadă europeană se perinda la băile din satul buzoian, întâlnindu-se aici cu mari artiști, scriitori și oameni politici români. Alexandru Odobescu, Constantin D. Aricescu, pictorii Nicolae Grigorescu și Gheorghe Tattarescu, folcloristul I.C. Fundescu, Basil Iorgulescu, Alexandru Vlahuță, toți au petrecut sejururi întregi aici, lăudând tratamentele și atmosfera distinsă a acestui adevărat Paradis montan. Aricescu s-a tratat de inimă la Varlaam, închinând cărți întregi sanatoriului lui Persescu, iar Vlahuță i-a dedicat un superb capitol din "România Pitorească". Vreme de peste 30 de ani, elita Țării Românești și-a petrecut vacanțele în acest sătuc rupt de lume. Imagini de necrezut: intelectuali care vorbeau franțuzește cu pacienții străini, stând totodată la taclale și cu oierii Varlaamului. Mereu îi vizitau, în promenadele lor, îi iscodeau la un pahar de țuică sau la un bulz ciobănesc, urcau spre stânele lor și rămâneau peste noapte acolo, ascultându-le, fascinați, poveștile.
Persescu, excentricul samaritean, care-i poftea, adesea, pe oieri, în saloanele de lux, alături de chicotitoarele franțuzoaice, a murit sărac, într-o stână de pe creștetul Penteleului, după ce-și risipise toată avuția spre tămăduirea a mii de oameni și ajutorarea a nenumărați nevoiași. La 1870, un alt moșier, pe nume Ștefan Borănescu, a extins "hanul" părăsit al lui Persescu, construind în vale, cam pe locul actualei școli din Gura Teghii, "50 de ștanțe de locuință pentru amatorii de băi și dependințele lor, otel (hotel) foarte comod, cu camere mobilate, birt confortabil și saloane de petrecere". Doi medici cu renume îl însoțeau - doctorii Iatropol și Pașcanu. Ultimul, profesor la Școala Superioară de Farmacie din București, a testat chimic cele trei izvoare din preajma sanatoriului - Tainița, Tega și Fulgeriș - despre care bătrânul Persescu aflase de la ciobani că au puteri magice. Rezultatul a fost uimitor: s-a descoperit că acestea sunt cele mai bune ape sulfuroase (Tega) și feruginoase (Fulgeriș) de pe teritoriul țării, tămăduind o mulțime de boli prin simple băi sau ca regim combinat cu zer și lapte de capră. Ciobanii Varlaamului foloseau această apă ca leac, de când se pomeniseră pe lume.
O fărâmă de speranță
"Ciobănia n-o să dispară aici", îmi zice Nina Stoian, înainte de plecare. "Nu dispare, fiindcă e în sângele oamenilor..." Ea știe prea bine că toate aceste leacuri erau cunoscute dintotdeauna în Varlaam. De sute, poate chiar mii de ani. Știe de la strămoașa Simfora, de la bunicii Dumitru și Ion, de la bunicile Maria și Silvia, de la toți acești țărani frumoși la chip, ce se îmbăiau în miere și zer, trăind viață lungă. Și mai știe ceva: că dincolo de leacurile obișnuite, există și un "ceva", un mister mai profund. Magia, energiile celor născuți cu un har...
Nici măcar azi, în 2016, pe Bâsca, în Varlaam nu s-au schimbat prea multe. Apele miraculoase sunt încă acolo - cele mai bune din România - nefolosite de peste un veac. Oile mai sunt sus, pe munți, deși rânduielile stânelor sunt astăzi pragmatice și au mai rămas prea puțini ciobani care să știe vechile leacuri. Jos, la asfalt, au apărut pensiuni moderne, ce tulbură munții cu muzicile lor deșucheate și vânzoleala turismului colectiv. Ar mai fi nevoie, poate, doar de-un al doilea Persescu. Și mai mulți păstrători de "secrete" pasionați, ca Nina Stoian. Și de un reporter, care să le spună povestea...
Foto: Agerpres (2), Mediafax