Când apa cere cap de om
La o "aruncătură de băţ" de Baia Mare (15 km pe DN 1C, înspre Satu Mare), pe raza comunei Cicârlău - în lunca Someşului - se află Balta Bârgăuanilor. O "scobitură" bizară, pe câmpia netedă, care se-ntinde de-a lungul râului, până dincolo de Satu Mare. O adâncitură care nu seacă niciodată, pe care nici specialiştii - cu toată strădania lor - n-au izbutit s-o dreneze pentru a reda pământul agriculturii. Balta e fără fund! Un ochi de apă nefast, despre care se spune că în vremuri îndepărtate a "înghiţit" satul cu acelaşi nume: Bârgău.
În extremitatea nordică a Maramureşului, în Munţii Gutâiului, la o altitudine de peste 1000 de metri, "După Piatră" - acolo unde se împreună hotarele Săpânţei, Giuleştiului şi Deseştiului - se găseşte un alt ochi de apă: Iezerul. Lac fără fund şi acela, e acoperit peste 80% cu un muşchi gros, de un metru, ca o blană moale, în care piciorul se afundă până la genunchi. Când păşeşti pe suprafaţa lui, te legeni ca pe un imens balon. Din depărtare - pătura de muşchi fiind bombată la mijloc - pare a fi o pâine uriaşă, prin care - nu mai ţine minte nimeni când - s-a dus în adâncuri o nuntă întreagă. Cu cai şi cu călăreţi cu tot...
În vechile credinţe din Maramureş, atunci când râurile "vuiesc tare", cer cap de om. Apele (mari sau mici, curgătoare sau stătătoare) pretind periodic jertfe umane, pe care şi le iau singure. Se spune, de pildă, despre Olt, că ar cere anual un cap de om. Sau râul Dart, din districtul Devonshire, din Anglia, pretinde şi el în fiecare an jertfa unei vieţi omeneşti. Apoi, chiar şi Lacul Tei din preajma Bucureştilor ar cere şi el tot o victimă anual. Someşul, mai hapsân, cere mai multe capete pe an. Râul Mara, nefiind mare, se mulţumeşte cu un cap de om o dată la şapte ani. Valea Izei îi hipnotizează pe oameni. Cel ce intră în ea cu picioarele se spune că moare imediat, fără să se înece. Simplul contact cu apa l-ar duce pe lumea de dincolo. Iezerele, în general, conţin în nemişcarea lor o forţă monstruoasă, care înghite dintr-o dată zeci de vieţi omeneşti. Aceste "lacuri" impresionează prin tăcerea lor încremenită şi tot ce se întâmplă acolo este de o imprevizibilitate perfectă. Este cu desăvârşire interzis privitul în ochiul unui iezer, precum şi încercarea apei cu piciorul, pentru că e "apă grea", care trage omul la fund.
În copilăria mea, am cunoscut cel puţin 20 de persoane nonagenare. Câteva din ele "au bătut" chiar suta de ani. Nu le mai reţin tuturor numele de familie, poreclele lor, în schimb, îmi sunt limpezi în memorie şi azi: Indreiu lui Cureti, Rimu, Pupăzucă, Nicoară, Boşorcoaie, moş Matei, Şandoru Găvrilaşului, moşu' Macarie, Nuţu lui Macovei... Erau din satul Cicârlău - aşezare răsfirată la poalele Secăturii, Curăturii şi Cozii Iepei (terminaţiile vestice ale Munţilor Maramureşului), pe o lungime de vreo opt kilometri. Erau frumoşi cu toţii şi ostentativ de mândri în ţinuta lor. Erau cu "toată mintea", erau iscoditori, erau stăruitori şi neîntrecuţi... povestitori. Toate întâmplările lumii acesteia, de la facerea ei începând, le ştiau pe de rost. Şi le relatau cu voluptate, pe îndelete, oricărui curios dispus să-i asculte. De la care anume dintre ei am auzit pentru întâia oară despre Balta Bârgăuanilor, iarăşi nu pot spune. Aş cuteza, însă, fără mare greş, să afirm că am aflat povestea bălţii de la fiecare pe rând şi de la toţi deodată. Şi cum am primit-o, tot aşa o spun mai departe...
Clopotele de sub ape
Primăvară de primăvară, un ins deşirat, fără vârstă, cobora din tren în mica gară din Cicârlău. Singur, şi de fiecare dată în aceeaşi zi, anume într-o duminică dimineaţa. Saluta printr-o uşoară înclinare a capului pe şeful staţiei şi pe cei câţiva gură-cască aflaţi pe banca dinaintea clădirii scunde. Nu schimba o vorbă măcar, cu nici unul. Aştepta să treacă personalul, traversa liniile şi se îndepărta grăbit peste câmpie. Niciodată nu a intrat în sat. Peste răzoare, o lua drept la Balta Bârgăuanilor. Ajungea la ochiul de apă stătută, tivit pe margini cu mătasea broaştei. Câteva clipe îşi arunca privirile grave, pătrunzătoare, peste fostele maluri ale bălţii. Apoi, cu pasul, măsura locul - spaţiul ovoidal, în care fuseseră cuprinse mai demult undele lucitoare. Măsura în lung. Măsura în lat. După o pauză de-o ţigară, ocolind ochiul de apă, măsura în diagonală. Cei pe care îi salutase la coborâre, de pe înălţimile terasamentului, îl urmăreau nedumiriţi. De la distanţă, încordaţi, îi supravegheau toate mişcările.
Pe la amiază, se lungea pe dunga ochiului cu capul spre răsărit, cu urechea dreaptă lipită de pământul reavăn, într-o calmă aşteptare. Abia într-a noua primăvară unul a îndrăznit să-l întrebe. A răspuns grăbit, de parcă ar fi aşteptat să fie interpelat de multă vreme, cu o siguranţă amară, care nu lăsa loc protestului: "Aici, pe toată suprafaţa aceasta de pământ, care se cheamă Balta Bârgăuanilor, a fost oarecând satul vostru şi-al meu. De-aici mă trag. Aici e rădăcina familiei noastre. Acesta-i motivul pentru care vin anual. Vin să verific povestea pe care o ştiu de la moşul moşului meu, înainte de a i se lua graiul, pe vremea când eram copil. Dumnealui ştia de la moşu' moşu-său, care şi el, la rându-i, auzise de la ai lui. Zicea că pe locul acesta a fost în vremuri trecute satul. Pe această întindere a bălţii, aproape secată acum. V-amintiţi când au adus aici maşinăriile şi-au săpat reţele de şanţuri, prin care au dirijat apa în Someş? Au vrut să stârpească balta şi-apoi s-o lucreze. Şi nu le-a fost chiar zadarnică truda, recoltele de pe margini arătându-se neaşteptat de mari, după câte am auzit. Nu s-a scurs însă toată apa în râu. A rămas ochiul acesta, chiar aici, în mijloc. Nu s-a scurs, fiindcă-i ochi de apă fără fund. A rămas, n-a secat, deoarece exact aici, în acest loc, se înălţa biserica satului. Dar într-o duminică de primăvară, satul s-a cufundat, s-a îngropat singur în mai puţin de o jumătate de ceas. Abia dacă au reuşit să fugă câţiva oameni de pe la margini. S-a dus în adâncuri întreaga aşezare, ca într-o mlaştină în care cu cât încerci să scapi căutând un loc sigur, cu atât te îngropi mai repede. Apoi, din mijloc, de pe locul ochiului de-acum, a început să bulbucească apa într-o fierbere nemaivăzută. Apoi s-au dus la fund pentru totdeauna... Tot moşu' mi-a zis că-n acea zi de duminică a primăverii, în care s-a cufundat satul, dacă te aşezi pe marginea ochiului, cu capul spre răsărit, cu urechea lipită de pământ, poţi auzi cum bat clopotele în adâncuri şi glasuri cântând atât de frumos şi atât de tânguitor, că-ţi vine să plângi, nu alta". În primăvara următoare, deşiratul n-a mai venit. Şi nici în anii următori. Dezvăluise secretul, dar nimeni din sat nu-i călcase pe urme.
***
Abia prin anii '70, un grup de adolescenţi, de-o seamă cu mine, am decis, după multe şovăieli, să încercăm a prinde şi noi sunetele bălţii. Şi în mai multe duminici ne-am deplasat acolo, în jurul ochiului de apă. Am procedat întocmai ca omul din poveste, lipindu-ne urechile de pământ. Nici cel mai firav zgomot nu răzbătea din străfunduri... Până într-o Duminică de Florii, când am zăbovit pe bulgării aspri, mult după căderea întunericului. Atunci, dintr-o dată, nişte gemete fierbinţi ne-au sfredelit la toţi timpanele. Speriaţi, ne-am ridicat în grabă şi am luat-o la fugă pe cărarea ce duce în sat. Alergam nebuneşte, fără să ne uităm înapoi, jurând să nu mai revenim acolo niciodată... Acum, doar papura înaltă şi deasă şi orăcăitul neîntrerupt al broaştelor priveghează Balta Bârgăuanilor.
Nuntă pe fundul iezerului
Demult de tot, după îndelungi căutări, un fecior "ca bradul" de pe Mara şi-a găsit jumătatea vieţii sale dincolo de munte, în Săpânţa. Înstărit fiind, ai lui au dat veste peste sate şi-au invitat multă lume la nunta tânărului. Era în Chijlegi (după sărbătorile de iarnă, când sunt dezlegate căsătoriile). În zorii zilei nunţii au înstruţat maiestuos caii şi au gătat săniile cu cergi alese, ca pentru o călătorie solemnă la mireasă. Fiindcă acolo, în satul ei, se cădea să aibă loc cununia religioasă. Într-o veselie generală, au pornit din ocolul plin de mese încărcate cu bunătăţi care mai de care, cu călăreţii în frunte şi pe de laturi, înainte de prânzul cel mare. Şi au luat dealul în piept, pe scurtătură, pentru a nu ocoli pe drumul ţării, tocmai pe la Sighet. După vreo două ceasuri de mers pe la Cornu Tisei, au ajuns în vârful Pietrei. Mai departe, pe marginea Iezerului, ţinând-o tot înainte, peste încă două ore s-au aflat în hotarul Săpânţei. De-acolo până-n sat, lunecând întruna la vale, nu le-a luat mai mult de-un ceas.
Ca-n toate satele Maramureşului, şi nunta aceea s-a petrecut într-un ritual fără cusur. Toată lumea s-a simţit minunat, săpânţeni şi deseşteni laolaltă; au închinat, au horit şi au jucat întreaga noapte. S-au cunoscut şi au legat prietenii. Iar în mijlocul tuturora, mirii au fost cei mai fericiţi oameni de pe pământ...
A doua zi au luat mireasa, i-au încărcat zestrea în trei sănii şi s-au încolonat pentru întoarcere. Tot peste munte. S-a despărţit greu fata de familie şi de sat, când lăcrimând, când râzând. Şi câteva ceasuri bune, în acordurile muzicii, nuntaşii au mai continuat să horească şi să tropotească în bătătură şi-n uliţi. Abia după-amiază, în sfârşit, au dat bice cailor. Mirii în prima sanie. Călăreţii, ca la venire, înainte şi pe de laturi. Cu caii îmbătaţi, însă. Ceteraşii - într-o sanie pe la mijloc, pentru a putea fi auziţi de tot alaiul. Şi executau melodie după melodie, întocmai ca-n timpul nopţii, la nuntă. Bărbătescu', sârba, baraboiu', coasa, periniţa, ardeleanca, învârtita. Cântece de petrecere. Jocu' miresei. Pentru a învinge mai uşor frigul şi a li se părea mai scurtă calea spre casă.
De-acum, caii ştiau singuri drumul şi nu se abăteau din urma adâncă, îngheţată. Au ieşit cu săniile pe Iezer cam după ujină. Se-nvăluia, e drept, ziua cu noaptea, dar în depărtare mai putea fi distins vârful Pietrei. Şi chiar Frăsineiul. Aşa că au ţinut-o într-acolo. Tot pe urma tăiată la venire. Cum-necum, însă, de la o vreme săniile, cu urmă cu tot, au cotit brusc înspre mijlocul Iezerului. Fără ca vreunul din nuntaşi să bage de seamă că au lăsat reperele muntelui undeva în dreapta lor. Hăt mult!... Şi se mai spune că, pe întinderea necuprinsă - locul fiind ca "oglinda" - petrecăreţii s-au ridicat chiar în sănii şi au început să tropotească înfundat. O femeie tânără, cu gâtul înalt şi subţire, acoperit de zgărzi grele de coral, în cămaşa albă, cu mijlocul strâns într-o pereche de poale largi, negre, juca singură sub cetera-ntâi, învăluindu-i pe toţi cu priviri aţâţătoare. Şi în această înveselire nemaipomenită, sania din frunte a ajuns pe buza ochiului de apă fără fund şi s-a tot dus în adâncuri. Alunecând, următoarea s-a luat după ea. Şi alta, şi alta. Cu muzică şi miri, cai şi călăreţi, sănii şi oameni - întreaga nuntă a fost înghiţită de ochiul Iezerului, fără ca nimeni să-i audă, ori să-i vadă. Decât Cel de Sus...
Sania zburătoare
Cu mult înaintea acestei întâmplări, însă, alţi bătrâni povesteau că, tineri şi curajoşi fiind, s-au apropiat şi au aruncat în ochiul de apă un lemn cu încrustaţii pe el, legat cu o piatră, ca să meargă la fund. Lemn care a fost găsit după un an de zile, tocmai la malul Mării Negre. Era cu siguranţă acelaşi lemn - cu încrustaţiile făcute de ei pentru a-l recunoaşte. Puteau jura pe lumina ochilor. Prin urmare, pântecele Iezerului comunica, pe dedesubt, cu alte ape şi cu marea. Nu se îndoia nimeni. Încurajaţi de poveste, ierni la rând după acea nenorocire, sătenii - şi mai ales neamurile celor dispăruţi - au luat dealul pieptiş, spre Valea Mătrăgunii. Pe-acolo aveau să iasă la suprafaţă săniile cu nuntaşii - după prezicerile tuturor babelor din împrejurimi.
Şi, cu adevărat, într-una din ierni au fost foarte aproape de împlinirea miracolului... Aşteptau cu toţii, pe Şesuri, bătând mărunt din picioare pentru a se dezmorţi, şi deodată, de unde-de neunde, o sanie singură începu să coboare încet, plutind parcă pe Coasta Mătrăgunii, la vale, în sunet stins de zurgălăi. Pe alocuri, stratul de omăt era atât de gros, că se îngropau de tot sania şi caii, ridicând deasupră-le un nor de zăpadă spulberată. Au reapărut după o vreme, la suprafaţă, într-alt vârtej de fulgi. În câteva clipe, continuând prăvălirea aceea, se puteau nimici, zdrobindu-se în surpăturile carierei din Vale. Dar ca gândul, din năvalnica-i coborâre, sania s-a întors brusc în loc, ţâşnind spre înălţimi. Se opri în vârf. Câteva clipe rămase fixată în omăt - un punct îndepărtat între alburiul norilor de dincolo şi stratul strălucitor care stăpânea pretutindeni. Apoi, s-a desprins de acolo într-o planare blândă, de pasăre obosită. Ca într-un dans filmat cu încetinitorul, caii îşi săltau leneş copitele, bătând aerul în mare linişte. Venind pe sus, înspre ei, de la un timp şi-au grăbit înaintarea şi, cu cât se apropiau, se întindeau din ce în ce în toate direcţiile, până când nu au mai fost altceva decât o cergă imensă, plumburie, care întuneca tot muntele... Atâta doar a fost să fie şi gata...
În cumpăna verii, sub soarele dogoritor, pe toată întinderea Iezerului, până aproape de ochi, pot fi văzute nişte mogâldeţe negre mişcându-se leneş încoace şi-ncolo. Sunt femei de pe satele Marei, la cules de afine. Multe din ele nu ştiu că, dedesubtul muşchiului moale pe care calcă, sălăşluiesc ape adânci. Iezerele vii, fără fund, care o dată pe an cer furioase şi lacome cap de om.
VALERIU SABĂU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
