Când apa cere cap de om
La o "aruncătură de băț" de Baia Mare (15 km pe DN 1C, înspre Satu Mare), pe raza comunei Cicârlău - în lunca Someșului - se află Balta Bârgăuanilor. O "scobitură" bizară, pe câmpia netedă, care se-ntinde de-a lungul râului, până dincolo de Satu Mare. O adâncitură care nu seacă niciodată, pe care nici specialiștii - cu toată strădania lor - n-au izbutit s-o dreneze pentru a reda pământul agriculturii. Balta e fără fund! Un ochi de apă nefast, despre care se spune că în vremuri îndepărtate a "înghițit" satul cu același nume: Bârgău.
În extremitatea nordică a Maramureșului, în Munții Gutâiului, la o altitudine de peste 1000 de metri, "După Piatră" - acolo unde se împreună hotarele Săpânței, Giuleștiului și Deseștiului - se găsește un alt ochi de apă: Iezerul. Lac fără fund și acela, e acoperit peste 80% cu un mușchi gros, de un metru, ca o blană moale, în care piciorul se afundă până la genunchi. Când pășești pe suprafața lui, te legeni ca pe un imens balon. Din depărtare - pătura de mușchi fiind bombată la mijloc - pare a fi o pâine uriașă, prin care - nu mai ține minte nimeni când - s-a dus în adâncuri o nuntă întreagă. Cu cai și cu călăreți cu tot...
În vechile credințe din Maramureș, atunci când râurile "vuiesc tare", cer cap de om. Apele (mari sau mici, curgătoare sau stătătoare) pretind periodic jertfe umane, pe care și le iau singure. Se spune, de pildă, despre Olt, că ar cere anual un cap de om. Sau râul Dart, din districtul Devonshire, din Anglia, pretinde și el în fiecare an jertfa unei vieți omenești. Apoi, chiar și Lacul Tei din preajma Bucureștilor ar cere și el tot o victimă anual. Someșul, mai hapsân, cere mai multe capete pe an. Râul Mara, nefiind mare, se mulțumește cu un cap de om o dată la șapte ani. Valea Izei îi hipnotizează pe oameni. Cel ce intră în ea cu picioarele se spune că moare imediat, fără să se înece. Simplul contact cu apa l-ar duce pe lumea de dincolo. Iezerele, în general, conțin în nemișcarea lor o forță monstruoasă, care înghite dintr-o dată zeci de vieți omenești. Aceste "lacuri" impresionează prin tăcerea lor încremenită și tot ce se întâmplă acolo este de o imprevizibilitate perfectă. Este cu desăvârșire interzis privitul în ochiul unui iezer, precum și încercarea apei cu piciorul, pentru că e "apă grea", care trage omul la fund.
În copilăria mea, am cunoscut cel puțin 20 de persoane nonagenare. Câteva din ele "au bătut" chiar suta de ani. Nu le mai rețin tuturor numele de familie, poreclele lor, în schimb, îmi sunt limpezi în memorie și azi: Indreiu lui Cureti, Rimu, Pupăzucă, Nicoară, Boșorcoaie, moș Matei, Șandoru Găvrilașului, moșu' Macarie, Nuțu lui Macovei... Erau din satul Cicârlău - așezare răsfirată la poalele Secăturii, Curăturii și Cozii Iepei (terminațiile vestice ale Munților Maramureșului), pe o lungime de vreo opt kilometri. Erau frumoși cu toții și ostentativ de mândri în ținuta lor. Erau cu "toată mintea", erau iscoditori, erau stăruitori și neîntrecuți... povestitori. Toate întâmplările lumii acesteia, de la facerea ei începând, le știau pe de rost. Și le relatau cu voluptate, pe îndelete, oricărui curios dispus să-i asculte. De la care anume dintre ei am auzit pentru întâia oară despre Balta Bârgăuanilor, iarăși nu pot spune. Aș cuteza, însă, fără mare greș, să afirm că am aflat povestea bălții de la fiecare pe rând și de la toți deodată. Și cum am primit-o, tot așa o spun mai departe...
Clopotele de sub ape
Primăvară de primăvară, un ins deșirat, fără vârstă, cobora din tren în mica gară din Cicârlău. Singur, și de fiecare dată în aceeași zi, anume într-o duminică dimineața. Saluta printr-o ușoară înclinare a capului pe șeful stației și pe cei câțiva gură-cască aflați pe banca dinaintea clădirii scunde. Nu schimba o vorbă măcar, cu nici unul. Aștepta să treacă personalul, traversa liniile și se îndepărta grăbit peste câmpie. Niciodată nu a intrat în sat. Peste răzoare, o lua drept la Balta Bârgăuanilor. Ajungea la ochiul de apă stătută, tivit pe margini cu mătasea broaștei. Câteva clipe își arunca privirile grave, pătrunzătoare, peste fostele maluri ale bălții. Apoi, cu pasul, măsura locul - spațiul ovoidal, în care fuseseră cuprinse mai demult undele lucitoare. Măsura în lung. Măsura în lat. După o pauză de-o țigară, ocolind ochiul de apă, măsura în diagonală. Cei pe care îi salutase la coborâre, de pe înălțimile terasamentului, îl urmăreau nedumiriți. De la distanță, încordați, îi supravegheau toate mișcările.
Pe la amiază, se lungea pe dunga ochiului cu capul spre răsărit, cu urechea dreaptă lipită de pământul reavăn, într-o calmă așteptare. Abia într-a noua primăvară unul a îndrăznit să-l întrebe. A răspuns grăbit, de parcă ar fi așteptat să fie interpelat de multă vreme, cu o siguranță amară, care nu lăsa loc protestului: "Aici, pe toată suprafața aceasta de pământ, care se cheamă Balta Bârgăuanilor, a fost oarecând satul vostru și-al meu. De-aici mă trag. Aici e rădăcina familiei noastre. Acesta-i motivul pentru care vin anual. Vin să verific povestea pe care o știu de la moșul moșului meu, înainte de a i se lua graiul, pe vremea când eram copil. Dumnealui știa de la moșu' moșu-său, care și el, la rându-i, auzise de la ai lui. Zicea că pe locul acesta a fost în vremuri trecute satul. Pe această întindere a bălții, aproape secată acum. V-amintiți când au adus aici mașinăriile și-au săpat rețele de șanțuri, prin care au dirijat apa în Someș? Au vrut să stârpească balta și-apoi s-o lucreze. Și nu le-a fost chiar zadarnică truda, recoltele de pe margini arătându-se neașteptat de mari, după câte am auzit. Nu s-a scurs însă toată apa în râu. A rămas ochiul acesta, chiar aici, în mijloc. Nu s-a scurs, fiindcă-i ochi de apă fără fund. A rămas, n-a secat, deoarece exact aici, în acest loc, se înălța biserica satului. Dar într-o duminică de primăvară, satul s-a cufundat, s-a îngropat singur în mai puțin de o jumătate de ceas. Abia dacă au reușit să fugă câțiva oameni de pe la margini. S-a dus în adâncuri întreaga așezare, ca într-o mlaștină în care cu cât încerci să scapi căutând un loc sigur, cu atât te îngropi mai repede. Apoi, din mijloc, de pe locul ochiului de-acum, a început să bulbucească apa într-o fierbere nemaivăzută. Apoi s-au dus la fund pentru totdeauna... Tot moșu' mi-a zis că-n acea zi de duminică a primăverii, în care s-a cufundat satul, dacă te așezi pe marginea ochiului, cu capul spre răsărit, cu urechea lipită de pământ, poți auzi cum bat clopotele în adâncuri și glasuri cântând atât de frumos și atât de tânguitor, că-ți vine să plângi, nu alta". În primăvara următoare, deșiratul n-a mai venit. Și nici în anii următori. Dezvăluise secretul, dar nimeni din sat nu-i călcase pe urme.
***
Abia prin anii '70, un grup de adolescenți, de-o seamă cu mine, am decis, după multe șovăieli, să încercăm a prinde și noi sunetele bălții. Și în mai multe duminici ne-am deplasat acolo, în jurul ochiului de apă. Am procedat întocmai ca omul din poveste, lipindu-ne urechile de pământ. Nici cel mai firav zgomot nu răzbătea din străfunduri... Până într-o Duminică de Florii, când am zăbovit pe bulgării aspri, mult după căderea întunericului. Atunci, dintr-o dată, niște gemete fierbinți ne-au sfredelit la toți timpanele. Speriați, ne-am ridicat în grabă și am luat-o la fugă pe cărarea ce duce în sat. Alergam nebunește, fără să ne uităm înapoi, jurând să nu mai revenim acolo niciodată... Acum, doar papura înaltă și deasă și orăcăitul neîntrerupt al broaștelor priveghează Balta Bârgăuanilor.
Nuntă pe fundul iezerului
Alexa Todorii din Desești avea pe la 1930, 87 de ani. Și zicea atunci că știe povestea Iezerului de la baba Agripa, care se stinsese din viață la vârsta de 115 ani, tocmai când s-a lăsat el la vatră...
Demult de tot, după îndelungi căutări, un fecior "ca bradul" de pe Mara și-a găsit jumătatea vieții sale dincolo de munte, în Săpânța. Înstărit fiind, ai lui au dat veste peste sate și-au invitat multă lume la nunta tânărului. Era în Chijlegi (după sărbătorile de iarnă, când sunt dezlegate căsătoriile). În zorii zilei nunții au înstruțat maiestuos caii și au gătat săniile cu cergi alese, ca pentru o călătorie solemnă la mireasă. Fiindcă acolo, în satul ei, se cădea să aibă loc cununia religioasă. Într-o veselie generală, au pornit din ocolul plin de mese încărcate cu bunătăți care mai de care, cu călăreții în frunte și pe de laturi, înainte de prânzul cel mare. Și au luat dealul în piept, pe scurtătură, pentru a nu ocoli pe drumul țării, tocmai pe la Sighet. După vreo două ceasuri de mers pe la Cornu Tisei, au ajuns în vârful Pietrei. Mai departe, pe marginea Iezerului, ținând-o tot înainte, peste încă două ore s-au aflat în hotarul Săpânței. De-acolo până-n sat, lunecând întruna la vale, nu le-a luat mai mult de-un ceas.
Ca-n toate satele Maramureșului, și nunta aceea s-a petrecut într-un ritual fără cusur. Toată lumea s-a simțit minunat, săpânțeni și deseșteni laolaltă; au închinat, au horit și au jucat întreaga noapte. S-au cunoscut și au legat prietenii. Iar în mijlocul tuturora, mirii au fost cei mai fericiți oameni de pe pământ...
A doua zi au luat mireasa, i-au încărcat zestrea în trei sănii și s-au încolonat pentru întoarcere. Tot peste munte. S-a despărțit greu fata de familie și de sat, când lăcrimând, când râzând. Și câteva ceasuri bune, în acordurile muzicii, nuntașii au mai continuat să horească și să tropotească în bătătură și-n uliți. Abia după-amiază, în sfârșit, au dat bice cailor. Mirii în prima sanie. Călăreții, ca la venire, înainte și pe de laturi. Cu caii îmbătați, însă. Ceterașii - într-o sanie pe la mijloc, pentru a putea fi auziți de tot alaiul. Și executau melodie după melodie, întocmai ca-n timpul nopții, la nuntă. Bărbătescu', sârba, baraboiu', coasa, perinița, ardeleanca, învârtita. Cântece de petrecere. Jocu' miresei. Pentru a învinge mai ușor frigul și a li se părea mai scurtă calea spre casă.
De-acum, caii știau singuri drumul și nu se abăteau din urma adâncă, înghețată. Au ieșit cu săniile pe Iezer cam după ujină. Se-nvăluia, e drept, ziua cu noaptea, dar în depărtare mai putea fi distins vârful Pietrei. Și chiar Frăsineiul. Așa că au ținut-o într-acolo. Tot pe urma tăiată la venire. Cum-necum, însă, de la o vreme săniile, cu urmă cu tot, au cotit brusc înspre mijlocul Iezerului. Fără ca vreunul din nuntași să bage de seamă că au lăsat reperele muntelui undeva în dreapta lor. Hăt mult!... Și se mai spune că, pe întinderea necuprinsă - locul fiind ca "oglinda" - petrecăreții s-au ridicat chiar în sănii și au început să tropotească înfundat. O femeie tânără, cu gâtul înalt și subțire, acoperit de zgărzi grele de coral, în cămașa albă, cu mijlocul strâns într-o pereche de poale largi, negre, juca singură sub cetera-ntâi, învăluindu-i pe toți cu priviri ațâțătoare. Și în această înveselire nemaipomenită, sania din frunte a ajuns pe buza ochiului de apă fără fund și s-a tot dus în adâncuri. Alunecând, următoarea s-a luat după ea. Și alta, și alta. Cu muzică și miri, cai și călăreți, sănii și oameni - întreaga nuntă a fost înghițită de ochiul Iezerului, fără ca nimeni să-i audă, ori să-i vadă. Decât Cel de Sus...
Sania zburătoare
Cu mult înaintea acestei întâmplări, însă, alți bătrâni povesteau că, tineri și curajoși fiind, s-au apropiat și au aruncat în ochiul de apă un lemn cu încrustații pe el, legat cu o piatră, ca să meargă la fund. Lemn care a fost găsit după un an de zile, tocmai la malul Mării Negre. Era cu siguranță același lemn - cu încrustațiile făcute de ei pentru a-l recunoaște. Puteau jura pe lumina ochilor. Prin urmare, pântecele Iezerului comunica, pe dedesubt, cu alte ape și cu marea. Nu se îndoia nimeni. Încurajați de poveste, ierni la rând după acea nenorocire, sătenii - și mai ales neamurile celor dispăruți - au luat dealul pieptiș, spre Valea Mătrăgunii. Pe-acolo aveau să iasă la suprafață săniile cu nuntașii - după prezicerile tuturor babelor din împrejurimi.
Și, cu adevărat, într-una din ierni au fost foarte aproape de împlinirea miracolului... Așteptau cu toții, pe Șesuri, bătând mărunt din picioare pentru a se dezmorți, și deodată, de unde-de neunde, o sanie singură începu să coboare încet, plutind parcă pe Coasta Mătrăgunii, la vale, în sunet stins de zurgălăi. Pe alocuri, stratul de omăt era atât de gros, că se îngropau de tot sania și caii, ridicând deasupră-le un nor de zăpadă spulberată. Au reapărut după o vreme, la suprafață, într-alt vârtej de fulgi. În câteva clipe, continuând prăvălirea aceea, se puteau nimici, zdrobindu-se în surpăturile carierei din Vale. Dar ca gândul, din năvalnica-i coborâre, sania s-a întors brusc în loc, țâșnind spre înălțimi. Se opri în vârf. Câteva clipe rămase fixată în omăt - un punct îndepărtat între alburiul norilor de dincolo și stratul strălucitor care stăpânea pretutindeni. Apoi, s-a desprins de acolo într-o planare blândă, de pasăre obosită. Ca într-un dans filmat cu încetinitorul, caii își săltau leneș copitele, bătând aerul în mare liniște. Venind pe sus, înspre ei, de la un timp și-au grăbit înaintarea și, cu cât se apropiau, se întindeau din ce în ce în toate direcțiile, până când nu au mai fost altceva decât o cergă imensă, plumburie, care întuneca tot muntele... Atâta doar a fost să fie și gata...
În cumpăna verii, sub soarele dogoritor, pe toată întinderea Iezerului, până aproape de ochi, pot fi văzute niște mogâldețe negre mișcându-se leneș încoace și-ncolo. Sunt femei de pe satele Marei, la cules de afine. Multe din ele nu știu că, dedesubtul mușchiului moale pe care calcă, sălășluiesc ape adânci. Iezerele vii, fără fund, care o dată pe an cer furioase și lacome cap de om.
VALERIU SABĂU