Cecilia

În ziua aceea am trecut pe lângă poarta ei şi m-a strigat să mă opresc. Peste gard mi-a în­tins ceva cu mâna strânsă căuş.

Când m-am apro­piat, a deschis brusc pumnul şi au căzut în iarbă câteva furnici mari, negre, din acelea care au o regină cu aripi. M-am aplecat şi m-am uitat după ele, dar nu le-am mai văzut. Am crezut că mi s-o fi părut doar că erau furnici, că poate n-am văzut bine şi a fost altceva în mâna ei, dar atunci ea a început să râdă ascuţit şi râsul s-a transformat într-un vaier care m-a înspăi­mân­tat. Părea că o mare durere ascunsă undeva în burta ori în pieptul ei e gata, gata, să-i desfacă trupul în bucăţi. Şi ea încerca să o scoată de acolo, să scape de răul acela care o măcina pe dinăuntru şi îşi smulgea hainele cu zgârieturi lungi lăsate pe pielea albă. Am luat-o la fugă spre casă, am povestit cu Buna despre ce mi s-a întâmplat şi mi-a spus să nu mai trec pe acolo, să ocolesc casa aceea, pen­tru că femeia care mi-a ţinut calea tocmai a înnebunit, "a bolunzit din prea mare dragoste". Aveam doar vreo câţiva ani atunci, nu ştiam prea multe, şi mul­tă vreme m-am gândit la su­fe­rinţa acelei fe­mei, fără s-o pot înţelege. Au tre­cut apoi mulţi alţi ani până am aflat întreaga poveste, care a tulburat liniştea unei veri, din cătunul de la marginea pădurii.

Croitoraşul visător

O chema Cecilia şi avea casa peste drum de poarta cimitirului. Poarta aceea mică, din­tr-o margine, prin care de obicei intrau femeile ce mergeau cu flori la vreun mormânt. Locuia împreună cu mama ei, o bătrână guşată, care suferea de astm şi tuşea înecându-se, ori de câte ori încerca să vorbească. Cecilia era cro­itoreasă de rochii "nealcoşe", adică elegante, dichisite. Avea totdeauna modele noi, care erau "la ultima modă", şi femeile o căutau, căci nu era alta mai pricepută decât ea, pe toată valea. Se ducea des la Sătmar, de unde se întorcea cu pânzeturi colorate, cu croiuri şi tipare desenate pe hârtii mari, gălbui. Le adu­cea într-o valiză de carton, pe care o purta ve­selă pe cap, din staţia în care o lăsa rata pră­fuită, până în curtea casei, unde, de cum intra, o auzea pe mama ei tuşind. Privirea i se în­ne­gura şi veselia i se ştergea de pe chip. Se aple­ca, lăsa jos valiza de pe cap şi când îşi ridica ochii spre uşă, era parcă altă Cecilia, nu aceea care doar cu câteva ceasuri în urmă înflorea în braţele dră­guţului ei, ucenic la croitoria de pe strada mare din Săt­mar. Feri îl chema, şi el îi împrumuta Ceciliei tipare şi modele de rochii de toată ziua, de nuntă şi de văduve, şi tot el a învăţat-o să facă gulere şal, bu­toniere franţuzeşti, care le plăceau aşa de mult fetelor tinere, şi jupoane încreţite din tafta, care ţineau de­parte de trup rochiile de vară. Avea planuri mari Feri. Se gândea că va termina ucenicia şi că într-un an, doi, va putea deschide un atelier în care va lucra cu Ce­ci­lia, pe care o va aduce din cătunul ei şi o va face ne­vasta lui. Visa să aibă un atelier mare, cu vitrină către piaţa centrală, în care să pună în fiecare săptămână altă rochie, alt model, cu care să le încânte pe cu­coa­nele dornice de înnoire. Îşi vedea masa lui de croit, mare, aşezată pe picioare solide, în mijlocul ate­lie­rului, şi se vedea şi pe el, plimbându-se în jurul ei, ca să poată aşeza valurile de stofă mai bine, şi peste ele, hârtiile de tipar. Visa Feri, şi în vremea asta, mânile nu-i stăteau, purtau acul repede şi săltăreţ ca să ti­veas­că, să surfileze, să calce cutele ori să însăi­le­ze pliseuri mărunte, la rochiile de săr­bă­toare. Era harnic şi săritor, n-a spus niciodată nu, orice i s-a dat să lucreze. Şi ca să-i răsplătească stră­dania, meşterul i-a promis să-l pună la Sin­gerul cel mare, maşina de cusut adusă de la Viena, cu flori aurii, desenate pe capacul din lemn rotunjit. La maşina aceea nu se aşeza decât meşterul, şi nimeni nu avea voie să se apropie de masa ei, susţinută de o dantelărie din fier for­jat. Feri era singurul care avea voie s-o şteargă de praf, în fiecare dimineaţă, înainte ca meşterul să coboare în atelier. Iar visul lui de a ajunge un croitor ves­tit şi căutat de lumea bună pornea de la această maşină, al cărei preţ uriaş îl socotea mereu în ore şi zile de cusut cu mâna. Câte luni, câţi ani va trebui să coase de mână, până să-şi poa­tă co­manda şi el o asemenea bijuterie de ma­şină? Câ­teo­dată, la numărătoare îi ieşeau vreo doi ani, alteori, mai mulţi, căci punea la soco­teală şi drumul, trans­portul şi alte cheltuieli nepre­văzute. Dar de când a cu­noscut-o pe Cecilia, simţea cumva că e tot mai aproa­pe de împlinirea visului său. Cecilia era harnică, bună cusătoreasă, şi se gândea că dacă lucrau amândoi, ar pu­tea izbândi mai uşor şi mai repede.

Căsuţa de turtă dulce

S-au cunoscut într-o vară, la târgul cel mare de Sfântul Ilie, care se ţinea la marginea Sătmarului. Din­tre câte femei erau acolo, ochii i s-au oprit la ea, căci a văzut-o cercetând pânzeturile, alegând aţe şi nasturi de toate felurile, cumpărând funde şi mătăsică pentru căptuşeală şi multe alte mărunţişuri cu care era şi el obişnuit. Nu i-a fost greu să intre în vorbă cu ea, aveau de la ce porni povestea. În noaptea aceea n-a putut dormi. Îi era ciudă pe el că în loc să se uite mai bine la fata aceea, el a fost atent la marfa pe care o cumpăra, ba chiar i-a dat sfaturi, la un moment dat, cum să aleagă o stofă mai groasă pentru fuste de iarnă. Toată noaptea s-a chinuit să-şi amintească faţa ei, dar n-a reuşit. O vedea parcă prin ceaţă, ca prin­tr-un abur în care se înecau detaliile şi liniile trupului ei. Mai ţinea minte doar felul în care a râs atunci când i-a cumpărat o căsuţă de turtă dulce, care în loc de fe­reas­tră avea o oglinjoară. Ca să se uite amândoi în oglin­joară, s-au apropiat unul de altul, şi când i-a atins din greşeală braţul, parcă l-a fript căldura ei. Atâta mai ţinea minte, după prima întâlnire cu ea. Nici mă­car nu ştia cum o cheamă şi unde locuieşte. A umblat câteva săptămâni ca năuc pe străzile Sătmarului, cu speranţa că poate, poate, va auzi iar râsul ei. Dar n-a fost să fie. În vremea asta, Cecilia lucra de cum se făcea ziuă şi până seara târziu. Sezonul nunţilor era în toi şi avea mult de lucru, veneau femeile la ea ca la biserică, cu rugăciuni şi rugăminţi să fie ajutate să poarte cea mai frumoasă rochie, să nu le lase, să le termine hainele cât mai repede, să nu mai aibă nimeni modelul acela şi multe altele încă. Dar din ziua în care s-a întâlnit la târg cu băiatul acela care a stat tot pe lângă ea şi i-a cumpărat şi turtă dulce, Cecilia parcă nu mai avea atâta spor. Se trezea că stă cu privirea pierdută şi se gândeşte la el. Câteodată, lucra repede, repede, ca să termine lucrul şi să aibă motiv să plece din nou la oraş după marfă, cu gândul că poate se va întâlni din nou cu el. Alteori, rămânea nemişcată, cu ochii în oglinjoara de pe căsuţa de turtă dulce, pe care o rezemase de masa ei de lucru. După aproape o lună de când s-au văzut prima oară, Cecilia şi-a făcut iar drum la oraş. A cumpărat ce avea de cumpărat, apoi a pornit pe străzi, doar, doar îl va vedea din nou. Nu s-au întâlnit atunci şi ea a mai făcut vreo două drumuri după târguieli, cu speranţa că-l va întâlni. Tot de­gea­ba. Seara, după ce mama ei adormea, lua căsuţa de turtă dulce şi căuta în apele ei chipul celui pe care i-ar fi plăcut să-l mai vadă, căci de câte ori se gândea la ziua în care s-au întâlnit, parcă o săgeta ceva şi un fior îi strângea umerii.

Rochie de bal, la patru mâini

S-au reîntâlnit către sfârşitul verii. Într-o dimi­neaţă, după ce-a cumpărat tot ce-i trebuia, Cecilia s-a oprit la geamul unei croitorii, ca să vadă mai bine o rochie din vitrină. A cercetat, atât cât putea prin gea­mul gros, cusăturile, croiala, pensele şi încre­ţi­turile de la brâu. Şi a rămas încremenită de-o bucurie uriaşă când, dincolo de vitrină, aşezat la masa lui de lucru, aproape de fereastră, l-a descoperit pe cel pe care l-a căutat săptămâni în şir. Din ziua aceea nu s-au mai pierdut unul de altul. Ea venea tot mai des la oraş, el îi dădea tipare şi modele de rochii, cu care ea le mulţumea apoi pe femeile din cătunul ei. Când el avea mult de lucru, îl ajuta şi ea. Toate erau parcă dintr-o poveste şi po­vestea se pregătea de un final fericit. Feri îi spusese doar că atunci când va avea atelierul lui, când va termina ucenicia, vor face nuntă şi vor trăi la casa lor. L-a crezut, n-avea de ce să nu-l creadă, a văzut de la început că e om se­rios, aşezat, muncitor. Avea încredere în el şi nu s-a sfiit prea tare atunci când a rugat-o să ră­mână peste noapte la el, ca să-i ajute să ter­mine o rochie ce trebuia să fie gata a doua zi. Au lucrat împreună până aproape că s-a făcut ziuă şi s-au culcat, apoi, în acelaşi pat, con­ti­nuând să coase şi să ţeasă împreună mătăsurile dragostei. Mâinile obosite de ac şi aţă se odihneau în mângâieri prelungi. Îşi măsurau unul altuia trupul, ca şi cum ar fi trebuit să croiască apoi cea mai frumoasă haină de bal. Cu grijă pentru măsurătoarea exactă, cu atenţie la încheieturi, cu oarecare reţinere din când în când, ca aceea pe care o ai de obicei atunci când atingi un material scump, de preţ, o mă­tase învolburată, o broderie fină ori o catifea grea.
Aceea a fost prima lor noapte de dragoste. Au mai urmat şi altele, apoi Cecilia n-a mai putut merge o vreme la Sătmar. Şi-a vegheat câteva luni ma­ma bolnavă, înainte de ultima ei clipă. Când a ajuns, în sfârşit, bucuroasă în faţa croitoriei, l-a văzut pe Feri cam întunecat, deşi lucra la Singerul pe care şi-l dorise atâta. În două, trei vorbe, el i-a spus direct că s-a însurat cu fata meşterului, care i-a lăsat moş­tenire croitoria şi că şi-a dat seama că visul de-a ajun­ge un croitor vestit a fost mai mare decât dra­gostea pentru ea.
Cecilia n-a scos o vorbă, dar a simţit că ceva adânc se surpă în mintea ei. S-a întors acasă, şi din staţia unde a lăsat-o rata, a pornit pe marginea văii, acolo unde muşchiul moale i-a amintit brusc de răcoarea mătăsoasă a unei rochii de bal. S-a tăvălit prin iarbă şi a rămas acolo până când, acoperită de furnici, s-a sim­ţit înecată de-un fior care-i strângea umerii. Era tot ce-şi mai amintea dintr-o altă viaţă.