Când m-am apropiat, a deschis brusc pumnul și au căzut în iarbă câteva furnici mari, negre, din acelea care au o regină cu aripi. M-am aplecat și m-am uitat după ele, dar nu le-am mai văzut. Am crezut că mi s-o fi părut doar că erau furnici, că poate n-am văzut bine și a fost altceva în mâna ei, dar atunci ea a început să râdă ascuțit și râsul s-a transformat într-un vaier care m-a înspăimântat. Părea că o mare durere ascunsă undeva în burta ori în pieptul ei e gata, gata, să-i desfacă trupul în bucăți. Și ea încerca să o scoată de acolo, să scape de răul acela care o măcina pe dinăuntru și își smulgea hainele cu zgârieturi lungi lăsate pe pielea albă. Am luat-o la fugă spre casă, am povestit cu Buna despre ce mi s-a întâmplat și mi-a spus să nu mai trec pe acolo, să ocolesc casa aceea, pentru că femeia care mi-a ținut calea tocmai a înnebunit, "a bolunzit din prea mare dragoste". Aveam doar vreo câțiva ani atunci, nu știam prea multe, și multă vreme m-am gândit la suferința acelei femei, fără s-o pot înțelege. Au trecut apoi mulți alți ani până am aflat întreaga poveste, care a tulburat liniștea unei veri, din cătunul de la marginea pădurii.
Croitorașul visător
O chema Cecilia și avea casa peste drum de poarta cimitirului. Poarta aceea mică, dintr-o margine, prin care de obicei intrau femeile ce mergeau cu flori la vreun mormânt. Locuia împreună cu mama ei, o bătrână gușată, care suferea de astm și tușea înecându-se, ori de câte ori încerca să vorbească. Cecilia era croitoreasă de rochii "nealcoșe", adică elegante, dichisite. Avea totdeauna modele noi, care erau "la ultima modă", și femeile o căutau, căci nu era alta mai pricepută decât ea, pe toată valea. Se ducea des la Sătmar, de unde se întorcea cu pânzeturi colorate, cu croiuri și tipare desenate pe hârtii mari, gălbui. Le aducea într-o valiză de carton, pe care o purta veselă pe cap, din stația în care o lăsa rata prăfuită, până în curtea casei, unde, de cum intra, o auzea pe mama ei tușind. Privirea i se înnegura și veselia i se ștergea de pe chip. Se apleca, lăsa jos valiza de pe cap și când își ridica ochii spre ușă, era parcă altă Cecilia, nu aceea care doar cu câteva ceasuri în urmă înflorea în brațele drăguțului ei, ucenic la croitoria de pe strada mare din Sătmar. Feri îl chema, și el îi împrumuta Ceciliei tipare și modele de rochii de toată ziua, de nuntă și de văduve, și tot el a învățat-o să facă gulere șal, butoniere franțuzești, care le plăceau așa de mult fetelor tinere, și jupoane încrețite din tafta, care țineau departe de trup rochiile de vară. Avea planuri mari Feri. Se gândea că va termina ucenicia și că într-un an, doi, va putea deschide un atelier în care va lucra cu Cecilia, pe care o va aduce din cătunul ei și o va face nevasta lui. Visa să aibă un atelier mare, cu vitrină către piața centrală, în care să pună în fiecare săptămână altă rochie, alt model, cu care să le încânte pe cucoanele dornice de înnoire. Își vedea masa lui de croit, mare, așezată pe picioare solide, în mijlocul atelierului, și se vedea și pe el, plimbându-se în jurul ei, ca să poată așeza valurile de stofă mai bine, și peste ele, hârtiile de tipar. Visa Feri, și în vremea asta, mânile nu-i stăteau, purtau acul repede și săltăreț ca să tivească, să surfileze, să calce cutele ori să însăileze pliseuri mărunte, la rochiile de sărbătoare. Era harnic și săritor, n-a spus niciodată nu, orice i s-a dat să lucreze. Și ca să-i răsplătească strădania, meșterul i-a promis să-l pună la Singerul cel mare, mașina de cusut adusă de la Viena, cu flori aurii, desenate pe capacul din lemn rotunjit. La mașina aceea nu se așeza decât meșterul, și nimeni nu avea voie să se apropie de masa ei, susținută de o dantelărie din fier forjat. Feri era singurul care avea voie s-o șteargă de praf, în fiecare dimineață, înainte ca meșterul să coboare în atelier. Iar visul lui de a ajunge un croitor vestit și căutat de lumea bună pornea de la această mașină, al cărei preț uriaș îl socotea mereu în ore și zile de cusut cu mâna. Câte luni, câți ani va trebui să coase de mână, până să-și poată comanda și el o asemenea bijuterie de mașină? Câteodată, la numărătoare îi ieșeau vreo doi ani, alteori, mai mulți, căci punea la socoteală și drumul, transportul și alte cheltuieli neprevăzute. Dar de când a cunoscut-o pe Cecilia, simțea cumva că e tot mai aproape de împlinirea visului său. Cecilia era harnică, bună cusătoreasă, și se gândea că dacă lucrau amândoi, ar putea izbândi mai ușor și mai repede.
Căsuța de turtă dulce
S-au cunoscut într-o vară, la târgul cel mare de Sfântul Ilie, care se ținea la marginea Sătmarului. Dintre câte femei erau acolo, ochii i s-au oprit la ea, căci a văzut-o cercetând pânzeturile, alegând ațe și nasturi de toate felurile, cumpărând funde și mătăsică pentru căptușeală și multe alte mărunțișuri cu care era și el obișnuit. Nu i-a fost greu să intre în vorbă cu ea, aveau de la ce porni povestea. În noaptea aceea n-a putut dormi. Îi era ciudă pe el că în loc să se uite mai bine la fata aceea, el a fost atent la marfa pe care o cumpăra, ba chiar i-a dat sfaturi, la un moment dat, cum să aleagă o stofă mai groasă pentru fuste de iarnă. Toată noaptea s-a chinuit să-și amintească fața ei, dar n-a reușit. O vedea parcă prin ceață, ca printr-un abur în care se înecau detaliile și liniile trupului ei. Mai ținea minte doar felul în care a râs atunci când i-a cumpărat o căsuță de turtă dulce, care în loc de fereastră avea o oglinjoară. Ca să se uite amândoi în oglinjoară, s-au apropiat unul de altul, și când i-a atins din greșeală brațul, parcă l-a fript căldura ei. Atâta mai ținea minte, după prima întâlnire cu ea. Nici măcar nu știa cum o cheamă și unde locuiește. A umblat câteva săptămâni ca năuc pe străzile Sătmarului, cu speranța că poate, poate, va auzi iar râsul ei. Dar n-a fost să fie. În vremea asta, Cecilia lucra de cum se făcea ziuă și până seara târziu. Sezonul nunților era în toi și avea mult de lucru, veneau femeile la ea ca la biserică, cu rugăciuni și rugăminți să fie ajutate să poarte cea mai frumoasă rochie, să nu le lase, să le termine hainele cât mai repede, să nu mai aibă nimeni modelul acela și multe altele încă. Dar din ziua în care s-a întâlnit la târg cu băiatul acela care a stat tot pe lângă ea și i-a cumpărat și turtă dulce, Cecilia parcă nu mai avea atâta spor. Se trezea că stă cu privirea pierdută și se gândește la el. Câteodată, lucra repede, repede, ca să termine lucrul și să aibă motiv să plece din nou la oraș după marfă, cu gândul că poate se va întâlni din nou cu el. Alteori, rămânea nemișcată, cu ochii în oglinjoara de pe căsuța de turtă dulce, pe care o rezemase de masa ei de lucru. După aproape o lună de când s-au văzut prima oară, Cecilia și-a făcut iar drum la oraș. A cumpărat ce avea de cumpărat, apoi a pornit pe străzi, doar, doar îl va vedea din nou. Nu s-au întâlnit atunci și ea a mai făcut vreo două drumuri după târguieli, cu speranța că-l va întâlni. Tot degeaba. Seara, după ce mama ei adormea, lua căsuța de turtă dulce și căuta în apele ei chipul celui pe care i-ar fi plăcut să-l mai vadă, căci de câte ori se gândea la ziua în care s-au întâlnit, parcă o săgeta ceva și un fior îi strângea umerii.
Rochie de bal, la patru mâini
S-au reîntâlnit către sfârșitul verii. Într-o dimineață, după ce-a cumpărat tot ce-i trebuia, Cecilia s-a oprit la geamul unei croitorii, ca să vadă mai bine o rochie din vitrină. A cercetat, atât cât putea prin geamul gros, cusăturile, croiala, pensele și încrețiturile de la brâu. Și a rămas încremenită de-o bucurie uriașă când, dincolo de vitrină, așezat la masa lui de lucru, aproape de fereastră, l-a descoperit pe cel pe care l-a căutat săptămâni în șir. Din ziua aceea nu s-au mai pierdut unul de altul. Ea venea tot mai des la oraș, el îi dădea tipare și modele de rochii, cu care ea le mulțumea apoi pe femeile din cătunul ei. Când el avea mult de lucru, îl ajuta și ea. Toate erau parcă dintr-o poveste și povestea se pregătea de un final fericit. Feri îi spusese doar că atunci când va avea atelierul lui, când va termina ucenicia, vor face nuntă și vor trăi la casa lor. L-a crezut, n-avea de ce să nu-l creadă, a văzut de la început că e om serios, așezat, muncitor. Avea încredere în el și nu s-a sfiit prea tare atunci când a rugat-o să rămână peste noapte la el, ca să-i ajute să termine o rochie ce trebuia să fie gata a doua zi. Au lucrat împreună până aproape că s-a făcut ziuă și s-au culcat, apoi, în același pat, continuând să coase și să țeasă împreună mătăsurile dragostei. Mâinile obosite de ac și ață se odihneau în mângâieri prelungi. Își măsurau unul altuia trupul, ca și cum ar fi trebuit să croiască apoi cea mai frumoasă haină de bal. Cu grijă pentru măsurătoarea exactă, cu atenție la încheieturi, cu oarecare reținere din când în când, ca aceea pe care o ai de obicei atunci când atingi un material scump, de preț, o mătase învolburată, o broderie fină ori o catifea grea.
Aceea a fost prima lor noapte de dragoste. Au mai urmat și altele, apoi Cecilia n-a mai putut merge o vreme la Sătmar. Și-a vegheat câteva luni mama bolnavă, înainte de ultima ei clipă. Când a ajuns, în sfârșit, bucuroasă în fața croitoriei, l-a văzut pe Feri cam întunecat, deși lucra la Singerul pe care și-l dorise atâta. În două, trei vorbe, el i-a spus direct că s-a însurat cu fata meșterului, care i-a lăsat moștenire croitoria și că și-a dat seama că visul de-a ajunge un croitor vestit a fost mai mare decât dragostea pentru ea.
Cecilia n-a scos o vorbă, dar a simțit că ceva adânc se surpă în mintea ei. S-a întors acasă, și din stația unde a lăsat-o rata, a pornit pe marginea văii, acolo unde mușchiul moale i-a amintit brusc de răcoarea mătăsoasă a unei rochii de bal. S-a tăvălit prin iarbă și a rămas acolo până când, acoperită de furnici, s-a simțit înecată de-un fior care-i strângea umerii. Era tot ce-și mai amintea dintr-o altă viață.