Jazz TM, la a patra ediţie

Regal muzical, într-o capitală culturală regală

La şase dimineaţa, când noaptea şi-a pierdut forma şi mai este timp până ce soarele dă totul în vileag, concertele au început de zor la toate cele trei scene din centrul oraşului. În Parcul Civic, vedetele dimi­neţii sunt mierlele ce adună, în perechi, tot felul de vreascuri pentru cuib. Din când în când, bărbăţoiul zboa­ră într-un copac şi porneşte trilurile, iar răs­pun­surile nu întârzie, anunţând ziua care începe. Peste drum, în Parcul Castelului, mult mai golaş, cu un singur copac, însă cu vecinătatea impunătoare a unui palat de ev mediu, scena aparţine sutelor de rândunici ce plonjează din toate direcţiile, dând lecţii înalte de zbor. La scena mare, în Piaţa Operei, "cântăreţii" sunt grăsani, calici şi obraznici, şi ţi se suie şi-n cap, da­că-ţi vine ideea să pui acolo o firimitură. Huruitul şi gânguritul porumbeilor aproape acoperă zgomotul fântânilor arteziene lângă care-şi fac veacul. Mai sunt douăsprezece ore până ce fondul sonor va fi luat de saxofoane, tobe, chitare şi alt fel de ciripituri...

***

Timişoara are tot dreptul să viseze cu ochii deschişi la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru anul 2021. Este un oraş superb! Oricât de de­parte de centru ai pleca într-o lungă plimbare, vei găsi clădiri, parcuri, cartiere ce au ceva de oferit. Chiar dacă este un oraş mare, Timişoara se poate lăuda cu un spirit al său, un spirit cosmopolit, născut din tole­ranţa şi din bucuria diversităţii, a numeroaselor etnii ce au copilărit şi au crescut aici împreună. Arhitectura ce păstrează această diversitate, patina de bun gust a clădirilor vechi, prezenţa râului Bega ce a început să fie amenajat dau capitalei Banatului o frumuseţe de neconfundat. În Timişoara se găsesc cele mai multe monumente istorice din România, iar centrul strânge laolaltă o bună parte a lor. Ani de zile de şantiere, restaurări, lucrări au testat răbdarea bănăţenilor, însă acum, centrul oraşului arată impecabil. Cu exact un an în urmă, toată Piaţa Unirii era plină cu sute de saci cu materiale de construcţii. Astăzi, piaţa ar putea aparţine celor mai frumoase oraşe ale lumii. O plim­bare printre clădirile în stil Art Nouveau sau în stilul arhitectural al vechiului imperiu nu ar da unui turist aterizat aici niciun indiciu asupra ţării europene în care se află. Istoria se îmbină cu modernul. Pe o casă veche stă scris: "În această clădire şi-a petrecut Ale­xandru Ioan Cuza ultimele zile pe pământ românesc, înainte de exil, în martie, 1866." Câţiva paşi mai în­co­lo, un afiş tronează la intrarea unei cafenele: "Please, do smile at strangers", o încurajare de a zâmbi ne­cu­noscuţilor, fapt aproape interzis în marile metropole occidentale. Un tânăr cu trăsături asiatice cântă într-o intersecţie la un ciudat instrument de percuţie, iar sunetele sale exotice, misterioase, străbat străduţele. Un pic mai departe, un bărbat cu părul prins în coadă meştereşte ceva la o cutie de ampli­ficare, apoi bagă în ea firul chitarei electrice şi începe să cânte, amintind că de aici au pornit "Phoenix" şi avalanşa de trupe rock de cea mai bună calitate. Şi ca să-şi păstreze tra­diţia, Timişoara rămâne şi azi un oraş plin de muzică, organizând festivaluri ce-i onorează trecutul muzical. Cel mai recent dintre acestea, "Re­vo­lution", a adus nume mari ale muzicii rock, în pri­mele zile ale lunii iunie, iar cel mai titrat festival, "Plai", serbează în septembrie zece ani de la prima ediţie. Dar cel mai deschis, mai popular festival muzical al oraşului a devenit Jazz TM, ajuns în luna iulie la cea de-a patra ediţie. Desfăşurat în aer liber, în faţa Operei, fără bilet de intrare, Jazz TM nu este dedicat cunoscătorilor jazz-ului, nu se do­reş­te a fi un eveniment elitist, ci propune unui public numeros şi eterogen faţete dife­rite ale muzicii contemporane.
Iată, de pildă, seara inaugurală a noii ediţii. Debu­tul a aparţinut jazz-ului curat, plăcut, propus de Peter Sarosi Quintet, apoi au urmat două recitaluri care cu greu ar fi putut fi mai diferite. Jacob Collier, un tânăr de 19 ani, lăudat de legendarul Quincy Jones şi de alte nume grele ale muzicii, care cântă la toate instru­mentele, a concertat la Timişoara exact în ziua când s-a lansat în lume pri­mul său album, "In my Room". Jacob a umplut scena timişoreană şi a cântat folo­sindu-se de instrumente şi de cele mai noi tehnologii video şi audio. Mie mi s-a pă­rut cam trist să faci mu­zică de unul singur, să nu ai parte de energia, experienţa unor colegi de scenă, însă nu la fel au gândit şi cei peste 200 de tineri spectatori ce l-au aşteptat de Jacob după concert pentru a-l felicita şi a-i cere au­tografe! Lucru nemai­în­tâlnit până acum, în cele patru ediţii de Jazz TM! Reacţia publicului s-a păstrat şi la următorul recital, susţinut de Take 6, pe care ace­laşi Quincy Jones îl considera cel mai bun grup vocal din lume. Anul trecut, Take 6 şi-au serbat a 25-a ani­ver­sare, timp în care au adunat 10 premii Grammy! Un grup a capella ce a umplut scena cu căldura vo­cilor, cu interacţiunea lor, din când în când, cu sunete naturale de chitară şi pian, fără nicio chichiţă teh­no­logică. Ce au avut în comun Jacob Collier şi Take 6? Aceeaşi declaraţie de dragoste, rostită sincer de pe scenă pentru oraşul gazdă al festivalului. Şi de ce nu ar lăuda toţi artiştii acest festival? Priveliştea de pe scenă este încântătoare, sonorizarea excelentă, con­certele încep la fix, cântăreţii sunt înconjuraţi de mul­tă căldură... În momentul în care mai toate concertele în aer liber desfăşurate în Bucureşti lasă pu­bli­cul cu un gust amar datorat organizării lipsite de pro­fe­sio­nalism, JazzTM pro­pu­ne o cu totul altă va­riantă de festival.

Voci mari la scenă mică

Marea noutate faţă de ediţiile precedente: amplasarea a două sce­­ne mici, în centrul oraşului, în Parcul Ci­vic şi în Parcul Cas­te­lului. O idee excelentă pentru a susţine artiştii români şi a tripla numărul concertelor festivalului. Partea mai puţin inspirată a fost programarea reci­talurilor la aceleaşi ore, ceea ce a făcut ca publicul să se împartă şi artiştii să nu aibă afluxul de spectatori pe care-l meritau. Trilok Gurtu, maestrul indian al per­cuţiei şi a sa trupă internaţională (la clape, un turc, la bas, un spaniol, la trompetă, un german) au fost sta­rurile scenei din Parcul Castelului. "Obişnuiam să spun că atunci când au parte de un concert gratuit, oamenii nu ascultă muzica. Aici a fost cu totul diferit, aţi ascultat cu atenţie şi mi-aţi schimbat părerea", s-a adresat el publicului. În afara lui Gurtu, scenele mici au aparţinut artiştilor români. Revelaţia festivalului a fost trupa de fete The Twisters, cu o ascensiune rapidă şi cu mare lipici la public. Patru fete ce cântă doar cu vocile standarde jazz, piese clasice ale anilor inter­belici. Ana Dubyk, una dintre fete, are o poveste fru­moasă: a venit la JazzTM ca voluntar, şi iat-o acum pe scenă, într-o trupă foarte iu­bită. "Am făcut liceul laTi­mişoara şi am aflat de la co­legi de Festivalul «Plai». Am ajuns acolo şi mi-a plă­cut atmosfera de după con­cert, când publicul pleacă, mii de oameni, şi mai ră­mâne o mână, care se apucă de trea­bă. Aşa am ajuns voluntar la «Plai» şi apoi, cu aceeaşi echipă, la JazzTM. E cea mai faină echipă de voluntari din lume, am trăit experienţe minunate alături de ea, motiv pentru care mă întorc de fie­care dată cu bucurie. Dacă ar fi să mă opresc la o sin­gură amin­tire, ar fi cea de acum doi ani, de după con­certul Anouş­kăi Schankar. Plouase mult în timpul con­cer­tului, acum scena era udă şi părăsită, iar eu m-am aşezat la pian să cânt. După câteva minute, a apărut pianistul formaţiei şi mi-a făcut semn că ar vrea să cânte şi el, iar eu am dat să plec, să îi fac loc. «Nu», a spus el, «să cântăm împreună». Şi am cântat la patru mâini, în mijlocul nopţii, pe scena goală, până a venit poliţia şi ne-a trimis la culcare. După liceu, am plecat la Bucureşti, la Conservator, şi acolo s-a format The Twisters, mai mult din joaca noastră de a cânta pe mai multe voci. Profesoara noastră, Nadia Trohin, a văzut un filmuleţ cu noi şi ne-a pus la treabă. Am avut la dispoziţie o lună de zile ca să ne facem un repertoriu pentru primul nostru concert. Aşa că am petrecut mult timp împreună, repetând, şi asta ne-a apropiat foarte mult, ne-a făcut să devenim bune prietene. Suntem firi care de care mai diferite şi mai sucite. Nicoleta e din Chişinău, Roxana din Baia Mare, Marina din Piteşti, Iza din Târgovişte şi eu din Petroşani. Toate studente la jazz, la Con­ser­vator. De fapt, de vineri, absolvente. Chiar în prima zi de festival, am avut de susţinut lucrarea de final, apoi am fugit la aeroport, avionul a întârziat şase ore şi am ajuns la Timişoara când Take 6 îşi încheiau concertul. Însă a doua zi am urcat noi pe scenă şi am fost foarte emo­ţio­nată să văd în public alţi vo­luntari. Foarte faină atmosfera! Apoi, cum s-a terminat concertul nostru, mi-am reluat îndatoririle de voluntar."

Luiza şi fetele

Imediat după recitalul The Twisters, pe scena din Parcul Castelului a sosit momentul să aflăm nivelul la care a ajuns Luiza Zan. Ca voce, bănuiam că va fi impecabilă, însă am fost impresionat de felul în care Luiza stăpâneşte scena, comunică cu pu­blicul. Între piese, Luiza po­vestea despre bunica sa, despre mama sa, în public se aflau cele două fetiţe ale ei, iar cân­tăreaţa a reuşit cumva, cu umor şi cu spon­­taneitate, să atragă specta­to­rii în acest cerc, să-l facă parte din povestea ei. "Am cântat piese de pe albumul «Heritage», apă­rut anul acesta. Primul meu al­bum de autor, cu piese originale, dedicate memoriei mamei mele, piese cu iz tradiţional, ce însu­mează ceea ce am în­văţat eu de-a lungul ani­lor. E interesant cum se leagă lucrurile. Chiar aici, la doi paşi de Par­cul Castelului, am cân­tat prin 2010, alături de două big band-uri ame­ricane foarte bune. E­ram însărcinată cu Eva Luna, prima mea fată. Iar conducătorul unuia dintre big band-uri era Rick Conditt, care-mi fusese profesor, cu ani în urmă, la Iaşi. Şi tot Rick Conditt a fost cel ce-mi deschisese ochii asupra muzicii celor de la Take 6. Mi-a spus atunci că trebuie să ştiu pe de rost 200 de piese, altfel nu lu­crează cu mine. Eu ştiam vreo 80 şi l-am rugat să mă ajute să completez lista, iar el mi-a dat câteva piese Take 6. Ei sunt motivul pentru care am început să cânt gospel şi cânt des şi cu mare plăcere, alături de grupul «Snaps Vocal Band». Şi iată-mă acum, cu Eva Luna de mână, în primul rând, savurând fiecare mo­ment al concertului Take 6 de la Timişoara! Nu ştiu cum ar fi putut fi mai frumos de atât, a fost perfect! Au îmbinat partea tehnică impecabilă cu partea de show, dans, oferit publicului. La Timişoara revin de fiecare dată cu drag. Am aici prieteni din aceia de care ţii cu dinţii, pentru că ştii că alţii ca ei nu mai găseşti. Aici îmi voi începe turneul de toamnă-iarnă. Alături de cele două fete. Aşa călătorim întotdeauna. Emoţional, nu vreau să plec fără ele, nu aş concepe să nu fie prezente în momente importante ale vieţii mele."

Măreaţa Dee Dee

Nu se putea găsi o încheiere de festival mai bună decât cea oferită de cântăreaţa americană Dee Dee Bridgewater. Cu o seară înainte, vedeta Imani pro­pu­sese cel mai non jazz recital din istoria JazzTM. O mu­zică legată, mulţi instrumentişti pe scenă, o voce bu­nă, un program şnur, lipsit însă de orice formă de im­provizaţie, spon­taneitate. Chiar şi mişcările cântă­reţei erau studiate până în cele mai mici amănunte. La cei 66 de ani ai săi, Dee Dee Bridgewater a adus multă lumină atât pe scenă, cât şi în preajma ei. Fată de trompetist de jazz, Denise, pe numele său real, a început să cânte rhythm'n'blues la 16 ani prin cluburile din Michigan. La 21 de ani, după ce şi-a făcut stu­denţia, s-a căsătorit cu un... trom­petist de jazz, Cecil Bridgewater, alături de care s-a mutat la New York, oraşul în care şi-a început ascensiunea în lumea jazz-ului. Cariera ei este marcată de trei pre­mii Grammy şi de colaborările cu monştri sacri - Sonny Rollins, Dizzy Gillespie, Ray Charles. Are trei copii, câte unul din fiecare mariaj: China a devenit o cântăreaţă apreciată, iar Tulani este managerul ei şi se ocupă de casa sa de pro­ducţie.
Aşteptam cu nerăbdare să o re­văd pe scenă, după concertul ei ful­minat de la "Sibiu Jazz Festival", din 2007. La Timişoara, Dee Dee a venit cu o trupă de muzicieni tineri, cărora le-a dat spaţiu să arate fiecare ce poate. N-a fost stilul clasic, "ve­­deta şi trupa ei de acompaniament", ci o for­maţie închegată, ce a oferit un recital excelent. În lumea jazz-ului, de multe ori un mare artist înseamnă totodată un om generos. Aşa că Dee Dee Bridgewater le-a invitat pe scenă, în aplauzele publicului surprins, pe... fetele de la The Twisters, cărora nu le trecuse nicio clipă prin minte, atunci când intraseră în vorbă cu americanca, pentru autografe şi poze, că aceasta, aflând că fetele cântă, va voi să le asculte, iar apoi le va spune "bine, diseară urcaţi pe scenă cu mine". Aşa încât, momentul de glorie al fetelor de la Twisters avea să se producă chiar pe scena mare, cu Dee Dee Bridgewater filmându-le cu telefonul mobil şi încurajându-le cu un zâmbet cât toată faţa. După concert, Dee Dee şi-a luat în spatele scenei rolul de soră mai mare. Şi-a găsit timp să vorbească cu toată lumea, să spună o glumă, să dea un sfat. Mie, de pildă, mi-a povestit că îşi aminteşte cu drag de concertul de laTeatrul Naţional din Bucureşti, mai ales datorită... pardoselei scenei, plină de mici cuie bătute în lemn. Spera că scena s-a păstrat, chiar dacă Teatrul a fost refăcut.
Ultima imagine pe care o păstrez de la JazzTM 2016 este cu Dee Dee Bridge­water, îmbrăcată cu un pon­cho lung, cu şnuruleţe albe şi cu o pălărie cu boruri largi pe cap, îndreptându-se, la trei dimineaţa, spre hotel, ur­mată la doi paşi de bichonul ei cuminte, ce o însoţeşte peste tot.
Următoarea ediţie a JazzTM va avea loc anul viitor, în perioada 30 iunie-2 iulie.

Foto: DREAMSTIME (2)