- Celebritatea dvs. e legată de dans, de balet, pe care l-ați ilustrat strălucit, atât în varianta sa clasică, cât și în cea modernă. Dar, în ultima vreme, numele dvs. e asociat de un teatru: "Odeon". Ce mreje vă țin legate de el?
- Recent, am aniversat pe scena Teatrului Odeon zece ani de la premiera spectacolului "Un Tango Mas" și peste o sută cincizeci de reprezentații cu această producție. Asta spune multe despre relația mea cu Odeonul, teatrul cu cea mai frumoasă sală de spectacole din București - al cărui angajat sunt din anul 2000. Premiere, evenimente, turnee, aventuri, prietenii, despărțiri, regăsiri - acești șaisprezece ani s-au petrecut aproape ca o relație de iubire! Sigur că uneori a trebuit să-l "trădez", pentru că am norocul să fiu invitat să montez și în alte locuri din București și din țară. Aștept însă cu nerăbdare stagiunea următoare, ca să mă reîntorc la Odeon, cu o nouă producție. Iar pentru a răspunde punctual la întrebarea dumneavoastră... lucrurile sunt simple: mă simt acolo ca într-o familie, cu care întotdeauna am rezonat artistic perfect, începând cu primul meu spectacol, din 1997, "Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult", cu Rodica Mandache și marele Johnny Răducanu cântând live, la pian, până la recentele "Saraiman" sau "West Side Story", trecând prin "Block Bach" sau extraordinarul succes "Portretul lui Dorian Gray", la care s-au adăugat multe alte spectacole, plus celebrele "Gale ale Dansului". Anul acesta, Teatrul Odeon va împlini șaptezeci de ani de când a fost fondat, în 1946, sub numele - pe atunci - de "Teatrul Muncitoresc CFR". Cred așadar că ar fi nimerit să îi urăm acestui minunat "generator" de cultură "La Mulți Ani!" și la cât mai multe spectacole-eveniment!
- Puține teatre din România includ dansul în programele lor. Odeonul face excepție...
- Odeonul a respectat și a iubit dansul de la început, fiind singurul teatru din România cu un program permanent dedicat diverselor forme pe care dansul le îmbracă. Cu un asemenea sprijin, m-am simțit permanent motivat. Toți oamenii din acest teatru am încercat să facem din fiecare premieră o sărbătoare, un eveniment, să fim în pas cu timpul, să ne respectăm publicul... E o mare iubire la mijloc între noi și public. Altfel nu s-ar face nimic.
"Artistul sfințește locul"
- Dar scena unui teatru nu este prea mică pentru un spirit artistic de magnitudinea dumneavoastră?
- Orice artist trebuie să circule, să cucerească spații noi și să seducă noi și noi spectatori. Am avut șansa să lucrez și în străinătate și în alte locuri din țară. Am dansat acolo unde am fost chemat, pentru că - aceasta este convingerea mea - un artist are și un soi de misiune. Am mers în tot felul de orașe, mai mici sau mai mari, în teatre mai mici sau mai mari, am dansat pe scene importante din Europa sau pe o scenă improvizată, în te miri ce localitate de provincie, pe asfalt sau pe iarbă. Nu contează unde te duci, artistul sfințește locul! Cei care îmi urmăresc activitatea știu bine că nu sunt tipul artistului care rămâne ferecat în turnul său de fildeș. Din contră, întotdeauna am fost convins că arta se face pentru oameni, pentru a-i emoționa și a stârni în ei senzații, gânduri, revelații, emoții... Am încercat deci să deschid larg porțile artei, în beneficiul marelui public, pentru ca el să descopere dansul contemporan. Actualmente, încerc să aduc pe scenele românești genul "musical", care nu are o tradiție la noi, dar pe care oamenii și-l doresc foarte mult. Fac astfel un nou pas pe drumul trecerii mele de la ipostaza de dansator și performer, la cea de regizor-coregraf de musical. Nu este ușor, dar ce e ușor ori simplu pe lumea asta? Sunt însă îmbărbătat de producțiile de până acum și de succesul lor. Ele îmi dau speranță și curajul de a continua. E și cazul ultimelor mele spectacole - "West Side Story", de la Teatrul Odeon, și "Glorious!" de la Teatrul de Comedie. Iar din toamnă, spectatorii mă pot vedea sau revedea într-o ipostază - să-i spunem inedită - în "Mon Cabaret Noir", la Sala Teatrelli, din Piața Lahovary, un teatru elegant și intim, pentru care am imaginat un spectacol despre cabaretul interbelic, un spectacol despre care îndrăznesc să spun că este unic în peisajul bucureștean.
- Care este, în opinia dumneavoastră, nivelul artei dansului din România de azi? Stăm, cum se spune, "în rând cu lumea", ținem pasul cu nivelul occidental?
- Nu mai e un secret pentru nimeni că suntem un popor plin de talente, dar habar n-avem ce să facem cu ele. În dans, problema își are rădăcinile în școala de coregrafie, mai exact într-un sistem profund bolnav, care nu pune la dispoziția tinerilor talentați condițiile necesare formării și evoluției lor artistice, care nu acordă atenția cuvenită acestei arte - dansul - atât de speciale și de delicate. La fiecare interviu, de când am pășit pe scenă, de la începutul anilor '90 încoace, spun și semnalez diferențele enorme, de zeci de ani, dintre școlile altor țări și școala noastră, care - biata de ea! - supraviețuiește în condiții dezastruoase. Degeaba însă! Se salvează cine poate. La fel se întâmplă și în școala de actorie, cea care scoate pe bandă rulantă niște tineri cu speranțe enorme și oferte mult prea puține. M-am confruntat cu această realitate lucrând, de pildă, la proiectul "West Side Story", care a fost dedicat tinerilor actori. Am stat alături de proaspeții absolvenți de la Teatru, am încercat să-i înțeleg mai bine... Pe de altă parte, teatrele noastre "de stat" au trupe fixe, iar directorii nu au voie, din punct de vedere legal, să angajeze tineri și, ca atare, majoritatea au trupe îmbătrânite. De altfel, unul din proiectele la care țin foarte mult este să îmi formez un nucleu de astfel de actori tineri, cu disponibilități reale pentru musical, alături de care să lucrez continuu, să alcătuiesc o echipă.
- În ultima vreme, domiciliul dumneavoastră s-a mutat la Târgu Mureș. Lucrați la un proiect nou?
- Onorez invitația Naționalului din Târgu Mureș (pentru care mulțumesc) - de a monta un spectacol la Secția Română (Compania "Liviu Rebreanu"). Ne-am decis împreună pentru o mare provocare: un musical după un film celebru, al uriașului cineast spaniol Pedro Almodóvar, și anume "Femei în pragul unei crize de nervi". Sunt un mare fan al regizorului și am fugit anul trecut la Londra, pentru a vedea acest spectacol live, pentru a mă lămuri dacă ni se potrivește și nouă, dacă publicul român ar fi interesat de această poveste. Ne dorim un spectacol de public, unul complex, cu teatru, muzică, dans, comedie și melodramă, toate la un loc, îngemănate inteligent. Trupa Teatrului Național din Târgu Mureș este minunată, disponibilă, puternică... Iată, lucrăm vara, pe căldura asta toropitoare, dar noi suntem fericiți, ne face o mare plăcere să deslușim împreună misterele acestor femei, care vor doar să iubească și să fie iubite.
- Cum apreciați deschiderea către teatru a publicului din orașele de provincie?
- Ideea "provinciei culturale" a devenit o prejudecată. La Târgu Mureș sala este plină, chiar arhiplină, atât la producțiile în limba maghiară, cât și la cele în română. Sălile de teatru sunt mai pline decât cele de cinema și asta poate doar să mă bucure. În plus, publicul din alte orașe și-a păstrat curiozitatea artistică, știe să aprecieze un spectacol cu deplină participare emotivă, sincer și neviciat.
- Dialogul nostru se petrece în plină vară. Cu truda asta a dvs., care pare să nu cunoscă răgaz, mai aveți timp să vă bucurați de iradierea anotimpului, de lumină, de soare, de explozia vegetală?
- Poate nu întâmplător, sunt născut pe 21 iunie, ziua cea mai lungă din an, momentul solstițiului de vară, un motiv de fericire pentru mine, căci vara e anotimpul meu preferat: iubesc căldura (poate mai puțin pe cea din București), splendoarea naturii, călătoriile, marea... Mi-ar plăcea să am o casă pe malul mării. Dar, în egală măsură, iubesc și vacanțele active, cele în care pregătesc noi spectacole pentru stagiunea ce va să vină, și iubesc chiar ideea de a lucra singur, într-un teatru gol, căci am senzația că scena sau sala de repetiții sunt numai și numai ale mele. Satisfacțiile profesionale sunt, pentru mine, adevărate motive de fericire și împlinire. Iar, dincolo de scenă, iubesc, pur și simplu, spectacolul vieții. Deci sunt un fericit!
Foto: DAN IONIȚĂ, MIHAELA MARIN, BRISTENA PHOTOGRAPHY