O dimineață cu IOAN T. MORAR - "Trebuie să mai colorezi locurile prin care treci cu câte-o carte!"

- Unii îl țin minte de pe vremea când activa în grupul "Divertis", alții din paginile "Academiei Cațavencu" sau din emisiunile pe care le-a realizat pe micul ecran. Puțini știu însă că în spatele traseului jurnalistic se ascunde și un destin de scriitor - cu cinci volume de poezie și trei de proză în palmares - dar și mai puțini, că autorul lor a decis să părăsească definitiv România. L-am căutat acasă, în sudul Franței, să aflăm ce gust are cafeaua, la 2000 de km distanță de București -

- Bună dimineața, dintr-o țară în alta. Unde te afli la ora asta?

- Bună dimineața. Sunt în micul meu birou de 2 pe 2, vizavi de Mediatecă, în La Ciotat, o localitate din sudul Franței. Nouă ne place să spunem că avem un apartament foarte mic, cu o bibliotecă foarte mare, biblioteca de peste drum. Asteptând tele­fo­nul tău, am co­borât să văd ce am la poștă. Nu aveam decât o fac­tură.

- Așteptai ceva și din Ro­mâ­nia?

- Nu, nu mai aștept scrisori din Ro­mânia. Aș­tep­tam să-mi vi­nă Paris Match-ul și mâine o să-mi vină Le Figaro de weekend. E ziarul pentru care am o slă­bi­ciune deosebită, fiindcă am făcut un stagiu acolo ca tânăr ziarist. Și e, oricum, pu­bli­cația care scrie cel mai îngrijit, într-o fran­ceză plă­cută, redescopăr cu­vinte pe care pe stradă nu le prea auzi.

- Multă lume care te știa de pe micul ecran sau din presa scri­să nu prea în­țe­lege unde ai dispărut așa brusc. Ce cauți, de fapt, în La Ciotat?

- Au dispărut întâi emisiunile pe care le realizam, abia apoi am dispărut și eu. Inițial, am plecat la Marsilia, în calitate de consul general. Am stat un an și un pic acolo, până la prima ședință a noului gu­vern Ponta, când am fost schimbat. Și am decis, cu soția mea, să rămânem peste ho­tare. Am avut o aventură la Nîmes, dar timp de 6 luni nu ne-am găsit locul. Apoi am decis să venim în La Ciotat. Era un vis mai vechi. Ce scriitor nu visează să se retragă în sudul Franței și să scrie?

- Scriitorii și pictorii! Doar se vor­bește de lu­mi­na din sud...

- Păi, soția mea pictează, așa că ne-am potrivit. De trei ani suntem aici și ne trăim visul fran­țuzesc.

- Și cum e La Ciotat?

- Un orășel de 40.000 de locuitori, unde poți face pe jos aproape toate distanțele. Sunt săptămâni în­tregi în care nu mișcăm mașina. La colț avem un magazin bun, cu de toate, la 200 de metri e cel mai vechi cine­ma­tograf din lume - suntem în orașul fraților Lu­mière, primele filme faimoase sunt făcute aici -, iar da­că ies din casă și număr 21 de pași, pot vedea marea.

- Pare locul perfect pentru scris...

- E un loc minunat să-ți aerisești mintea. Cât am scris romanul, zilnic, după ce mă ridicam de la birou, fă­ceam o plimbare de 8-10 km, până sus, la capela din vârful dealului, de unde, uneori, se vede foarte bine Marsilia, apoi, pe toate cele șapte plaje la rând, pe lângă cele două calanques, stânci care coboară di­rect în mare. Mă întâlneam cam cu aceiași oameni, la aceleași ore. Din când în când, mai treceam și pe lân­gă panoul în care sunt anunțate morțile din oraș. Mă uitam la vârste: 93, 97, 95. Se trăiește bine în La Ciotat!

- Nu ți-a fost greu să te rupi de România, de prieteni, de obișnuințe?

- Dar nu m-am rupt. Doar locuiesc în altă parte. Sunt oameni cu care vorbesc mai des de aici, decât vorbeam din București - cu Mircea Mihăieș, cu Toni Grecu, cu foștii colegi de redacție de la "Academia Ca­țavencu", cu alți prieteni. M-am rupt de unele lu­cruri, dar am câștigat pe altă parte. În tot timpul ăsta, cel mai mult mi-am dedicat viața familiei. Eu și soția mea suntem împreună 24 de ore din 24. Cum avem un apartament mic, dacă nu ne-am înțelege, ar fi îngro­zitor. (râde)

- Cum sunt diminețile voastre împreună?

- Dimineața stăm cu perdelele trase, soarele bate direct în apartament. Uneori, mă trezesc eu primul și mă duc după baghetă, deși nu mai am voie să mă­nânc pâine. O dată pe săptămână iau chiar și croa­sante, de la boulangeria din apropiere (proprietăreasa stă cu noi în imobil, la par­ter), unde se fac ce­le mai bune croa­san­te din La Ciotat.

- Iar când scrii?

- Când scriu pro­ză sunt nevri­cos, caut orice al­tceva să întârzii momentul în care încep să scriu. Mai fac niște flo­tări, îmi mai fac o cafea, apoi încă o cafea, îmi dau seama că nu-s băr­bierit, mă uit pe geam și abia aștept să văd ceva care să mă distragă. Până la urmă mă apuc. Nici mie nu-mi vine să cred că am reușit să stau să scriu 480 de pagini de roman.

- Ce se vede pe biroul lui Ioan T. Morar?

- Tastatură, mouse, telefon, un disc cu o trupă sur­prinzătoare, One of us, niște francezi pe care i-am văzut la Sărbătoarea Muzicii, și încă unul de muzică evreiască din Bucovina, creioane și pixuri multe, deși nu scriu de mână, hârtiile cu regimul de la medic și cafeaua. Sunt la a treia. Cafeaua e bună la să­nă­tate! (râde)

- De când ești acolo, scrii mult mai mult. Bu­năoară, tocmai ai lansat "Sărbătoarea Corturilor", cel de-al treilea roman al tău. Pare că plecarea din țară îți priește.

- Am scris roman și în București, dar îmi im­puneam un program foarte clar, în fiecare dimineață, altfel n-aș fi reușit, cu toa­te obligațiile de presă. De când sunt aici, am dedicat mult mai mult timp lite­raturii. Pentru Sărbătoarea Corturilor, m-am obli­gat să scriu zilnic 10.000 de semne, adică trei pagini și jumătate. Dacă n-aș scrie, aș avea o groază de timp liber. Sunt atâtea să­tuce pe aici, pe care aș vrea să le vizitez. Dar iarăși, să vezi și să nu scrii n-are rost! Trebuie să mai colorezi locurile prin care treci cu câte-o carte. Mă uit la toate lucrurile din jur ca la niște subiecte și uneori îmi și formulez propoziții. Lu­mea se pune singură în cu­vânt.

- Ce ți-a adus bun romanul ăsta? Ce a schim­bat bun în tine?

- M-a făcut să-mi repun niște întrebări re­feritoare la credința mea, la soarta fiecăruia și la ce înseamnă, de fapt, destinul. Încă nu sunt lămurit cum uneori se schimbă macazul fără măcar să simți, și abia peste zece ani, când te uiți în urmă, știi că ăla a fost. Poate o conversație banală, un tramvai pierdut sau altceva, și viața ta e alta! E un roman în care se vor regăsi, cu si­­guranță, toți cei care au avut căutări în zona spi­ri­tuală.

- În cărțile tale revine deseori universul co­pi­lăriei tale ardelenești, de lângă Arad. E o nostalgie căreia simți nevoia să-i dai glas?

- Când am scris Sărbătoarea Corturilor, am ple­cat de la o întâmplare adevărată, petrecută în Aradul anilor '70, însă romanul nu e reconstituire, ci fic­țiu­ne. Nostalgia după lumea aceea vine la pachet. E ca și cum ți-ai vizita orașul natal, dar nu ți-ai vizita și pă­rin­ții. Nu poți sări peste asta. Dar pen­tru următorul roman, dacă îmi va ieși, mă în­depărtez deja cu câteva mii de kilo­metri, până în Pacificul de Sud. Aș vrea să scriu despre prima femeie din tri­­burile melaneziene care a învățat să scrie și să citească și care a murit că­lu­gă­riță.

- Ai debutat cu poezie, dar lumea te știe mai de­grabă ca gazetar. Tu te simți mai mult jur­na­list sau mai mult scriitor?

- Dacă aș fi putut trăi doar ca scriitor, aș fi făcut-o, cu siguranță. Ceea ce nu în­seamnă că mă plâng de anii dedicați ga­zetăriei. Au fost niște ani buni, iar faptul că am contat în ce-am făcut, pe felia mea, s-a reflectat în cele 20 de procese de presă pe care le-am avut, din care pe 19 le-am câștigat, iar pe unul l-am pierdut în Ro­mânia, dar l-am câștigat la Strassbourg. Deci am făcut ceva, am reușit să deranjez vreo 20 de persoane. (râde)

- Mi-ai vorbit de diminețile din sudul Franței și te invit să încheiem rotund. De ce di­mi­neți din Ro­mânia ți-e cel mai dor?

- De diminețile de marți, care veneau după noap­tea de luni, pe care o petreceam cu toții în re­dac­ție la "Cațavencu". Făceam bulele și închi­deam edi­ția. Marți mă trezeam întotdeauna târziu, cu senti­mentul numărului încheiat, îmi aduceam aminte de câte-o poantă reușită și râdeam din nou. Am râs foarte mult în cele două decenii de "Cața­ven­cu".