Poveştile unui sat: SUBCETATE

A fost odată ca niciodată...

A fost odată ca niciodată un mic sat în Ţara Haţegului, la poalele munţilor, numit Sub­ce­tate. El există şi astăzi, însă e atât de mic şi de necunoscut, încât doar căutătorii de comori îl mai vizitează din când în când, sau cei ce au neapărată nevoie să ia trenul din mica şi pustia gară a satului. Dar dacă într-o zi toridă de vară te plimbi prin nemiş­carea uliţelor sale şi cauţi micile umbrare unde bătrâ­nii stau traşi la o bere, poţi descoperi că tot acest calm aparent al unui loc uitat de lume ascunde în el o viaţă ce cândva era plină de magie. Un tărâm fantastic, aproape pierdut astăzi, ţi se deschide înainte, îndată ce treci de poarta înşelătoare a aparenţelor.

Ioan Ardelean

"Eu m-am născut aici, în satul acesta", îmi spune Ioan Ardelean. "Mama s-a dus noaptea la moaşa Grozoanea. S-au rugat. Apoi a pus-o pe mama lângă canapei şi a apăsat-o uşurel cu genunchii pe şale. Şi mama odată m-o ţâpat din pântec pe podea. Aşa m-am născut eu, aşa erau naşterile pe atunci." Pe vre­mea aceea, bătrâna Paulina era dentistul satului, pentru că avea un cleşte mai micuţ decât cele cu care se scoteau cuiele. Şi satul avea pe-atunci un dubaş care mergea la răspântii şi bătea în toba mare şi lunguiaţă şi striga cât îl ţineau bo­jocii: "Se face de ştire că!". Şi urma anunţul legat de vreo molimă sau vreun eveniment important. "Pe bunicul meu îl chema Machi­don", îşi aminteşte domnul Arde­lean. "S-a bucurat că are un nepot, deşi era un om aspru. Oamenii spuneau despre el «Machidon cu tundra sură, zâua bea şi noaptea fură, zâua bea de prăpădeşte, noaptea fură de pârleşte». Nu îi trecea nime prin faţă. Avea o ceată a lui, şi la bal, dacă ceva nu le con­venea, se băgau în mijlocul balului şi spărgeau lămpile, să nu vadă lumea, şi îşi reglau proble­mele. A intrat odată peste o femeie din sat, că era moroaie, adică vră­jitoare, cum s-ar zice azi. Câteo­dată, vacile se opresc la poarta moroaiei şi zbiară. Şi multă lume o bănuia, da' nime nu a avut curaj să facă ceva, că se temeau de des­cântecele ei. Machidon a rezolvat problema pentru toţi, că într-o zi, când vacile lui, care nu mai dă­deau lapte de ceva vreme, s-au oprit şi zbierau la poarta femeii, a intrat la ea, a pus-o la pământ şi i-a zâs că el şi cu dracu', tăt cu mânurile goale sebat." Moşul Ma­chidon a trăit mult şi oamenii mergeau la el pentru că avea ştiinţa leacului cu spânz: ştia când şi unde să găurească urechea boului cu beteşug şi îi punea spânz cules de el, de pe munte, şi în câteva zile, animalul îşi revenea. Şi mai avea Moşu, trasă pe un lemn, piele de nevăstuică. Când făcea trânc la ţâţă oaia sau vaca, o freca cu pielea aia de nevăstuică pe care o ţinea la "şleme", cele două cârlige din lemn de corn agăţate de grindă. Descântători şi moroaie au mai fost în sat, că doar oamenii vedeau şi povesteau cum unul scotea lapte din osia carului sau din spiţa roţii, însă Machidon şi-a trăit bătrâneţile liniştit, fără să mai spună nimic nimănui. Dar alţi bătrâni din sat erau puşi pe glume şi pe trăit şi mergeau noaptea la şezători, unde femeile torceau până dimineaţa. După o zi de muncă la câmp, femeile lucrau cu fusul şi furca în brâu, până spre zori, ca şi cum din firele de cânepă sau din sfârâitul fusului îşi tră­geau o energie colosală. Bă­trânii veneau la ferestrele caselor cu şezători, ducând câte un miel ascuns în laibăr şi numai îl muşcau de ure­che, încât zbieretele lui le speriau pe femei. Atunci ele aruncau bani pe geam şi stri­gau: "Piei, Satană!". Căci ştiau că Necuratul numai plătit pleacă. Şi bărbaţii care erau cu ele în şezători râdeau şi aruncau într-ascuns seminţe de ardei iute pe plită, ca să le usture ochii şi să meargă acasă, unde patul de lângă sobă era cald...

Moşu Victor

Aşa era odată Subcetate şi oamenii încă îşi amin­tesc. Moşu Victor era şi el copil pe atunci şi a apucat şi jocul descântător al Căluşarului, şi pe cel al Cerbu­lui. "Şi ziceam că la 1 august se pişă ursul în apă şi nu mai avem voie să facem baie în râuri. Era Ziua ursului, şi pe apa mai rece se şi vedea, parcă, aşe, ca o spumă, şi nu aveam curaj", îşi aminteşte el. "Se du­cea fiecare la muntele lui. Noi am avut Borescu mic, 260 de hectare. Şi acolo mergeau boarii, cei ce du­ceau vacile şi boii, ciobanii care duceau în primul rând sterpele în munte, mieii mici, berbecii şi oile nefătate. Le duceau în munte până toamna. Pleca miel şi se întorcea oaie, pleca viţel şi se întorcea vacă, pleca mânz şi venea cal, în trei luni, că era iarba grasă acolo. Timp de trei săptămâni, curgeau vitele pe uliţele satului nostru către munte. Erau boi cât porţile, că oamenii arau cu boi, că erau puternici şi mergeau încet, nime nu punea cal la jug, că era prea iute. Şi noi stăteam sus, pe garduri, şi numa' ce întin­deam mâna şi mângâiam greabănul boilor, cum tre­ceau alene, încărcaţi."
În vremurile acelea, când viaţa oamenilor era foar­te grea, pentru că secerişul se făcea cu secera şi oa­me­nii făceau snopii stând în genunchi în faţa grâului, aşa cum stăteau duminica la biserică, se întâmpla ceva mi­nunat, de Rusalii, când era nedeea satului. Veneau din Banat bănăţencele. Tot satul le aştepta pe peronul mic al gării. Şi când vagoa­nele se opreau, începeau să coboare: erau toate îmbră­cate ca nişte regine, în cos­tumele lor tradiţionale, cu salbe de aur şi ace de argint prinse în păr, cu oprege şi gălane, toate ducând în bra­ţe câte un coş cu cireşe. Bărbaţii îşi scoteau pălăriile tresărind. Unii îşi făceau cruce, speriaţi de atâta frumuseţe. Copiii amuţeau primind câte un pumn de boabe roşii din mâinile acestor zâne, parcă venite de pe alt tărâm. Nici astăzi nu se ştie de ce, prin tradiţie, bănăţencele veneau negreşit, în fiecare an, cu cireşe, la oamenii din Subcetate. A rămas un mister.
Moşu Victor are acum 81 de ani. În 1944, avea 9. Dar îşi aminteşte bine poveştile oamenilor de atunci: "Se spune că un neamţ a făcut semn cu o batistă albă către un avion, ca să ştie unde să bombardeze. Şi au bombardat sa­tul şi gara. Până la urmă, l-au do­borât pe la Bretea. Era sas. Au ur­mat vremuri grele. Mi-aduc amin­te că nu aveam de nici unele, şi când ne îmbolnăveam, mama mer­gea la băneşi, după leacuri. Băne­şii sau băieşii erau un fel de ţi­gani, da' nu erau. Ţiganii nu îi recunoşteau ca pe unii de-ai lor, şi când se amestecau prin căsătorie, li se spunea caştalăi. Băneşii erau blonzi cu ochii albaştri şi trăiau la marginea satului, în nişte case ciudate, făcute din blocuri mari de piatră. Mama mergea la ei când eram bolnav şi ei îi dădeau trei pietre luate din trei vaduri. Mama le aducea acasă şi le băga în foc. Pregătea un vas cu apă în care punea două mâini numai cu flori de fân şi în apa aceea arunca pie­trele încinse. Stăteam cu o pătură de cânepă pe cap şi respiram abu­rul din acel vas. Aşa era medicina pe atunci."

Adevărata capitală a Daciei: Subcetate

Dar toată medicina şi tradiţia veneau din urmă, de la strămoşi, şi erau păstrate cu sfinţenie. Şi atunci, ca şi acum, oamenii ştiu că, înainte, satul Subcetate făcea parte, de fapt, dintr-o mare cetate dacică. Bătrânii încă îşi amintesc de profesorul Florescu, cel ce îi ducea, când erau copii, pe dealurile din apropiere, să sape după "urme strămoşeşti", şi care le explica mereu cum era vechea cetate a dacilor de pe locul numit, şi astăzi, Petriş. Copiii erau încântaţi că descoperă săgeţi şi cără­mizi cu însemne ciudate, şi erau fascinaţi de poar­ta ce ducea sub pământ, despre care profesorul de istorie le spunea că e din lemn vechi de 2000 de ani. Profesorul Florescu fusese cel mai de încredere om al colonelului Zagoriţ din Ploieşti, care după 1918, ve­nise să facă prospecţiuni militare la Subcetate, şi des­co­perise terasele şi ruinele unei adevărate citadele. Teoria lui de atunci, prezentată cu argumente solide, era că adevărata Sarmizegetusa nu era cea din Munţii Orăştiei, unde s-ar fi aflat doar templele, ci cea de pe vârful Petriş, în apropiere de Haţeg. Teoria sa nu a fost acceptată de oficialităţile comuniste, în frunte cu Constantin Daicoviciu, care deja începuse cercetările în Munţii Orăştiei. Ascult cu uimire înverşunarea cu care bătrânul Victor, fost elev al profesorului Florescu, îmi vorbeşte despre cetatea de pe deal: "Eram cu pro­fesorul Florescu, când s-a întâlnit cu Daicoviciu, la Costeşti. Daicoviciu era mare, şi la Cluj, şi în partid, da' profesorul avea argumente, şi la limbajul grosolan al lui Daicoviciu, i-a răspuns la fel. Avea actele lui Zagoriţ, măsurătorile lui, plus descoperirile noastre, ale elevilor. Acolo sus este o cetate cu ziduri groase, din pământ ars, cum numai dacii ştiau să facă! Era şi logic ca cetatea lor principală să fie aici, cu acces uşor la drumurile ce veneau dinspre Poiana Ruscă, Valea Jiului şi Caransebeş.Era logic că o adevărată capitală nu se putea face în creierii munţilor cu un acces dificil chiar şi în ziua de azi, ci aici, unde erau apă şi teren de cultivat şi acces uşor. Celebra apă Sargeţia e Streiul, care se întâlneşte aici cu încă două ape, Galbena şi Râul Mare. În acest râu au găsit aus­triecii comoara lui Decebal, tezaurul ascuns. Nu ştim de ce nici atunci, nici acum, nimeni nu vine să stu­die­ze măcar locul, să îl cerceteze şi să spună adevărul."
Bătrânul are drep­tate. Argu­men­tele profesorului Florescu şi ale lui Constantin Zagoriţ, geograf militar, cu pregătire de excep­ţie, au fost luate iniţial în serios de profesorul lui Dai­coviciu, D. M. Teo­dorescu, care a mu­rit în mod ciudat, în timpul cercetărilor ar­heo­logice din Munţii Orăştiei, muş­cat de o viperă cu corn. Odată cu moartea acestuia, au căzut în uitare şi argumentele colo­nelului, deşi încă din timpul vieţii, el le-a strâns în două cărţi, una dintre ele chiar ca un contra-argument la teoriile lui Daico­viciu. Nu toţi oa­me­nii din Subce­tate ştiu aceste lucruri, dar fiecare dintre ei ştie că au o rădăcină adâncă şi curată în aceste pământuri. Poate e intuiţia lor, de ţărani simpli, poate este tradiţia, care i-a învăţat de unde vin, poate este, de fapt, viaţa lor trăită cu greu şi amar, în care trecutul se simte, aşezat în straturi în sufletele lor, de unde adevărul e ca şi lumina: îl ştiu şi nu au nevoie să îl explice.

Patul jidovilor

Maşina se forţează din toate încheieturile să urce dealul pe vechiul drum al carelor, de la hotarul satului Subcetate. Răz­bim până în margi­nea pădurii şi apoi ţinem şleaurile noroioase pe sub fagi. Călăuza mea e un băiat tânăr, de-al locului, care cunoaşte bine poveştile din bătrâni: "Sigur că ne tragem din daci, şi e foarte probabil ca aici să fi fost capitala lor. Dar înaintea dacilor, aici au trăit jidovii, uriaşii despre care este scris şi în Biblie. O le­gendă spu­ne chiar că Decebal ar fi făcut înţelegere cu ei, să păzească aurul şi intrările secrete ale tune­lurilor ce merg pe sub pământ, de aici la Roşia Montană, şi la temple, şi la Deva. Păi, vârful Rete­zatului de un astfel de uriaş se spune că a fost tăiat. Şi la Uroi şi la Orlea şi pe Valea Cernei, peste tot sunt poveşti despre uriaşi aici. Aşa că noi nu ne-am mirat nicio­dată că lângă presupusa capitală a Daciei este această piatră de-i zice Patul jidovilor."
Lăsăm maşina în pădure şi o pornim pe o potecuţă, în dreapta. Imposibil să ghiceşti acest drum acoperit de ferigi şi ierburi înalte, dacă nu ţi-l arată cineva. Dar iată că am ajuns. Ce văd e, într-adevăr, o ciudăţenie. În mijlocul pădurii, în­con­jurată de fagi şi stejari, se află o piatră enormă, de dimensiuni cu adevărat impresionante. Deasu­pra are o scobitură prelungă, de parcă într-adevăr a luat forma cuiva care s-a odihnit pe ea. Deşi pe părţile laterale are o structură poroasă, ca de var cu nisip, încât ai crede că e făcut de mână de om, sus, "patul" e din stâncă mult mai tare şi se vede parcă tocit de folosinţă. "Unii spun că e meteorit, că altfel nu avea cum să ajungă aici", îmi explică mai departe călăuza mea. "Alţii spun că era un loc de sacrificii ritualice dacice, pentru că se afla lân­gă ve­chea cetate. Sau poate că un urieş a dormit aici sute de ani, cine ştie?... Oricum, după cum vedeţi, cău­tătorii de comori si­gur or aflat mai mul­te...", spune şi îmi ara­tă că­tre pă­mân­tul scormonit în gropi adânci, îm­prejurul pietrei. Mai stăm un pic. Facem fotografii. Liniştea de­vine apă­sătoare şi pădu­rea foş­neşte stra­niu, ca un vaiet prelung.

Vijulia

Nea Tibi îşi dă şapca pe ceafă şi mai comandă o bere. "Ei, văzurăţi patul urie­şului? Eu sunt din judeţul Clujului şi sunt venit aici din cinci­zeci şi ceva. Când­va, aşa se vor­beş­te, or fost şi du­huri aici. Şi hăle frumoase! Cântau prin aer şi ce-or făcut unele? O fe­meie de aici din sat, Valeria, într-un an secetos, când bân­tuia musca ţenţea şi era pericu­loasă pentru ani­male, lucra numai noaptea cu ele pe câmp. Şi într-o noapte a adus grâu de pe câmp. Şi or venit hăle frumoase dansând în ceriu. Da' nu le-a văzut nime cât erau de frumoase. Când or ieşit în calea Valeriei, nu ştiu ce-o fi zâs ea, că i-a strâmbat gura şi aşa a şi murit, cu gura strâm­bă. A murit mai târzâu, tăiată de tren, că nu se ştie ce căuta pe acolo şi cum o fi ajuns sub roţi. O fi zâs ceva, da' cine ştie că ce-o zâs. În viaţa mea, am avut şi eu o întâmplare. În '57. Îmi tre­buia să fac un grajd, că aveam unul, da' era lucru slab, acoperit cu paie. Şi m-am dus şi am tăiat lemn şi m-o prins noaptea în pădure. Aici, jos, la haltă, era un cetăţean care făcea de serviciu. Am stat cu el la o ţigară. Şi am plecat. Era noaptea pe la 11 şi ceva, nu ştiu exact, că nu erau ceasuri ca acum. Aveam un lăm­paş cu mine. Am aprins lămpaşul. Când am ajuns cam pe la jumătatea dealu­lui, din senin, din nicăieri, vine o vijulie dinspre apă. Mi-a stins lămpaşul. L-am a­prins şi n-am făcut zece paşi şi iar s-a stins. Iar mai fac zece paşi, iar mi-l stân­je. Pe urmă mi-a luat pă­lăria. A fost aşa, deodată, şi s-a dus cu tăt cu pălăria mea. M-am spă­riet o ţâră, că fuse­sem cu o săptămână înainte după fân, cu un vecin, şi el a rămas în ur­mă. Carul cu boii şi cu fâ­nul a ajuns acasă, da' el nu. L-au găsit a doua zi în vârful unei stânci, de-abia l-au co­bo­rât. Nu ştia nici când, nici cum ajunsese acolo. Mi-o fo frică să nu mă ieie vijulia şi pe mine, să mă ducă în vreun vârf de cleanţ. O fo bine că mi-o luat doar pălăria. Hai noroc!"

Epilog

În zilele noastre, satul Subcetate s-a împuţinat. Nu mai sunt nici boi, nici bivoliţe, iar la şcoală, doar 30 de copii mai învaţă istoria profesorului Florescu, despre strămoşii daci şi urieşii dinaintea lor. Şi totuşi, casele sunt rânduite şi mândre. Grădi­nile caselor sunt încă bogate şi turme lungi de oi trec spre păşunile din Re­tezat, în fiecare primăvară. Căluşa­rul se mai joacă şi nedeea se mai ţine o dată în an. Oa­menii au păstrat ceva aprig în felul lor de a fi, aşa cum era Machidon, buni­cul lui Ioan Arde­lean, sau poate e doar muntele care îi înăs­preş­te. Înţelesul acela magic al vieţii, în care ştiau că pe o stâncă din pădu­rea lor doarme un uriaş, nu s-a pierdut cu totul, a devenit doar mai vaporos, precum aburul ce se ridică în dimine­ţile de vară din pă­durile ce acoperă astăzi vechea cetate dacică din apro­piere. Şi, o dată pe an, poţi vedea câţi­va bătrânei mergând încet, în toiag, către peronul gării. Acolo, aşe­zaţi pe băn­cuţele decolora­te, aş­teaptă. Pri­vesc trenurile care so­sesc, cu speranţa că din vagoane vor mai co­borî, măcar o dată, bănăţencele îm­bră­cate ca nişte regine, cu coşuri de cireşe în braţe. A fost odată ca nicio­dată, în Ţara Haţegului...