Bisericuţa din Alun

Tărâmul uitării

Alun. Locul pare picat de pe un alt tărâm. Un sat părăsit, care mă întâmpină mai întâi cu o tăcere asur­zitoare. O tăcere care şerpuieşte biruitoare pe uliţele curate şi printre casele care arată ca noi. Întreruptă, ici-colo, de zborul fluturilor albaştri, de parfumul buruienilor date în floare şi de iarba care a crescut uriaşă, ca o aripă a destinului, peste tot. Pajişti săl­băticite, cu o vegetaţie delirantă... Doar casele au curţi îngrijite şi iarba cosită, deşi sunt nelocuite şi goale. Oameni nu se văd nicăieri. De parcă toţi lo­cuitorii satului l-ar fi părăsit într-o sin­gură noapte, alun­gaţi de o calamitate ori de vreun bles­tem. Un Pompei al Româ­niei în munţii Poiana Ruscă. Doar per­delele albe lăsate peste ferestre mai veghează amintirile încuiate în spa­tele lor. Amintiri pierdute, poate, pentru vecie. Alun. Sat vechi de o mie de ani, astăzi abandonat. Iar când iernile îl rup cu totul de lume, şi numai jivinele pă­durii îi mai cutreieră uliţele pustii, amuşinând prin zăpezile înalte cât casa, Alun este un sat păzit doar de Dum­nezeu.
Dar nu a fost dintotdeauna aşa! Îna­inte de război, satul era bogat şi vesel şi plin de lume. Dealurile gemeau de oi şi de vite, bucate erau din belşug, iar din cariera de marmură de la mar­gi­nea satului, plecau zilnic camioane în­căr­cate cu piatra cea preţioasă. Marmu­ra Alunului era cea mai bună marmură din ţară, vestită în toată Europa. Au tăiat la ea mai întâi austriecii, apoi doi fraţi italieni, pe nume Roja. Ce­lebri la vremea lor, aveau ateliere de prelucrare în Arad. Pare azi doar un vis, dar pe timpuri, marmura de Alun era foarte căutată de artişti şi de cioplitori, pentru că era foarte fină. Doar marmura de Carrara o egala. Toată Casa Poporului e decorată cu marmură de Alun. Pe urmă, istoria nu a mai avut răbdare cu oamenii. Mina s-a închis, sătenii au rămas fără mun­că şi au început să plece, pe rând, într-o bejenie fără de întoarcere. De parcă totul ar fi fost în zadar! Ca­sele mari, ogrăzile necuprinse, şcoa­la cu zece clase, biserica făcută din marmură! A ră­mas numai liniştea. Scăldată, şi ea, în lumina stră­lucitoare a verii, îi veghează satului vechea lui frumuseţe, încrustată, ca o veche bijuterie pădure­nească, în inima muntelui.

Biserica bandajată

În vârful unei coline potopite de flori şi de iarbă, înghiţită, de-a dreptul, de vegetaţia dezlănţuită nă­valnic în jurul ei, o altă minune uitată: vechea biseri­cuţă de lemn a satului. O minune istorică, cu diploma de nobleţe prinsă în piept. Dar frumuseţea îi este bolnavă, înfăşurată în bandaje. Acoperişul de şiţă este învelit în folii de plastic, care mai fâlfâie, a moarte, în vânt. De sub folii, un miros de mu­ce­gai răzbate până departe. Pentru bisericuţa această veni­sem aici, în Alun. O văzusem demult şi voiam să ştiu dacă mai există. Dacă supravieţuise exodului. Să zic că trăia, e prea mult. Miresmele şi fluturii verii toc­mai se pregăteau să o ducă la cer...
Ca să ajungi la bise­rică, trebuie să treci prin vechiul cimitir, cu crucile scrise într-o limbă româ­nească veche şi curată. La loc de frunte sunt crucile preoţilor întemeietori, din vremea când Alun era un sat bogat şi vestit al ţinutului de munte al Hunedoarei. "Aici aşteaptă învierea morţilor preotul Iosif Suciu", citeşti. Alături, odihneşte un sătean: "fost soldat, mort în urma unei răni de pe câmpul de resboi. Monument ridicat de muma sa". A murit pentru patrie şi pentru satul său, rămas azi pustiu. Alături, un bujor rătăcit din alte lumi a înflorit ca o jerbă de purpură. Florile sunt mai recunoscătoare decât oamenii.
Vechea bisericuţă e zăvorâtă. Îi dau ocol cu emoţie şi respect. Nu pot decât să-i mângâi bârnele stră­bune, de stejar. Aş fi vrut să-i văd şi icoanele, de o valoare fără preţ, sau mă­car golurile lăsate de sfinţii de lemn, pe pereţi, căci biserica a fost prădată de aceste comori străvechi. Şi aş mai fi vrut să sărut şi crucea uriaşă, dinăun­trul bisericii, bătută în catapeteasma din lemn. Şi aş fi vrut să mă şi rog un pic. Aici, în micul şi străvechiul lăcaş, unde rugă­ciunile n-au încetat vreme de sute de ani.
Am închis ochii şi am încercat să îmi închipui biserica plină de oameni, aşa cum era pe vremuri. Şi mi s-a părut că zăresc o nuntă. Lumea era fericită, ca în timpurile când satul era viu şi prosper. Înghe­suiţi în biserica mică şi în tinda îngustă, am văzut sătenii dându-se, cuviin­cios, la o parte, făcând po­tecă pentru mireasa sub­ţirică şi gingaşă, îm­bră­cată cu ie albă şi cu co­roniţă de iasomie pe cap. Apoi alaiul a ieşit încet din biserică, însoţit de cântarea preotului şi de corul nuntaşilor. Stam fer­mecat de iluzia ce se pe­rinda pe sub ochii mei. Dar la fel ca un abur, nun­ta a început să se topească uşor, să se risipească în zare, ridicându-se apoi în văzduh. Un sorb impa­ra­bil şi vechi, topind amin­tiri şi trăiri.

Părintele MIRON STENCOANE
"Cum să laşi să moară o biserică în care s-au spus, trei sute de ani, rugăciuni?"

Hunedoara, la 30 kilometri de Alun. Caut un preot care se născuse şi preoţise în sat şi ştia multe despre biseri­cu­ţa de lemn. Aşa am a­juns la părintele Mi­ron Sten­coane, un vechi şi foar­te preţuit prieten al re­vistei "For­mula AS".

- Părinte, cum în­cepe povestea bisericii de lemn din Alun?

- Bătrânii din sat spu­­neau că biserica a fost adusă cândva, de­mult, cu căruţele. Pe vremea aceea era de ruşine să n-ai biserică în sat. Dacă n-o puteai face din temelie, o adu­ceai peste munte, din­tr-un sat mai bogat, cu biserică nouă. Era numai jumătate când or adus-o, aşa că s-a prelungit cu lemn de brad, ca să încapă în ea toată lumea. Ve­chimea ei e mai mare de 300 de ani. Când au adus-o în Alun, pictura pare că era deja făcută. Eu n-am apucat să o văd integral. Rămăseseră ceva urme, în altar şi pronaos.

- Aţi apucat să slujiţi în biserica aceasta, părinte?

- Slujeam la Paşti şi la câte o vecernie. Nu voiam să o părăsim, căci exista deja biserica nouă din sat. Cum să laşi să moa­ră o bise­rică în care s-au spus trei sute de ani rugăciuni, în care fuseseră botezaţi, nuntiţi şi duşi pe drumul din urmă, atâtea ge­neraţii de aluneni? Era vie. Era a noas­tră. Iar cât am fost eu acolo, am tot repa­rat-o şi res­tau­rat-o, cu ajutorul monumen­telor isto­rice de la Cluj. Apoi am plecat preot în altă parte. Dar părintele Iosif Suciu, de pildă, era născut în sat. El a slu­jit tot tim­pul acolo. De aceea mormântul său este în faţa bise­ricii. Şi soţia lui era din Alun. Au avut cea mai fru­moasă şi mai mare grădină din sat.

- Şi dumneavoastră aţi fost botezat în bisericuţa de lemn?

- Da. Şi părinţii mei tot la fel, au fost botezaţi şi s-au căsătorit acolo.

- Mai ţineţi minte, din anii copilăriei, cum se strângea satul la biserică?

- Veneau din toate părţile, mai ales la sărbătorile mari. Din toate satele dimprejur. Nedeia era cea mai renumită sărbătoare în Alun. Atunci veneau acolo oameni din toate părţile. Toţi, sus pe deal, la biserică. Tot satul, îmbrăcat după portul pădurenilor. Se fă­ceau jocuri populare, se cânta. Era sărbătoare mare, câmpenească. Atunci, clădirea şcolii devenea neîncă­pătoare. Mai ales când apăreau lăutarii. Îmi amintesc că aveam în sat un lăutar tare priceput. Lângă el venea unul care era cu fluierul. Din alt sat veneau cu clarinetul şi cu taragotul. Şi toţi sătenii jucau fericiţi în curtea cea mare a şcolii. Dar asta se întâmpla numai după ce oamenii mergeau întâi la biserică. Nici o bucurie nu începea fără Dumnezeu. Şi după joc, se duceau la cină, fiecare la casa lui, seara târziu, însoţiţi de muzicanţi.

- Aveţi vreo amintire aparte de când slujeaţi în bisericuţa din lemn?

- Am, de la Paşte, când venea la biserică tot satul. Iar noi aduceam clopotul cel vechi, de 300 de ani. Clopotul mic, cum i se spunea. Avea un sunet aşa de viu şi de pătrunzător, că vestea şi se auzea tocmai la 15 kilometri de Alun, la Vadul Dobrii. Clopotul avea un se­cret. În timpul războiului fusese fiert în lapte dulce, că să i se potolească uşurel sunetul. Pe vremea aia, oamenii erau mai cu tragere de inimă pentru Dum­ne­zeu. Făceau coadă la spovedanie în posturi şi nu lip­seau de la liturghii. Toţi, îmbrăcaţi în portul locu­lui, îngenuncheaţi şi cu ochii ţintă pe icoa­ne.

- Părinte, cum vă explicaţi că aşeză­rile astea ascunse prin vârfuri de munţi nu puteau trăi fără biserică? Aduceau bisericile, şi cu carul cu boi, numai să-l aibă pe Dumnezeu în sat.

- Explicaţia este simplă. Ţăranii ro­mâni au avut totdeauna credinţă în Dum­ne­zeu. Credinţa i-a adunat, credinţa i-a făcut să trăiască omeneşte între ei. De o sută şi ceva de ani, în Alun nu au existat bătăi sau omoruri. Într-o singură familie din sat, de la bău­tură, s-au omorât doi fraţi. Dacă cineva făcea scandal, se zicea că te porţi ca ai lui Pătrucă. Altfel se iubeau oa­menii între ei. Se cunoşteau pe vecini, pe familii, de sute de ani la rând. Lumea era unită. Oamenii erau mândri că sunt ro­mâni.

Părintele con­f. dr. Florin Dobrei, consilier cultural al Episcopiei Devei şi Hunedoarei
"În biserica de lemn din Alun a fost găsită cea mai veche tipăritură realizată pe pământ românesc: liturghierul călugărului Macarie, din 1508"

- Părinte Dobrei, sunteţi autorul unei mono­grafii de excepţie, dedicată biseri­cilor din judeţul Hunedoara. Nimeni nu ştie mai bine decât dvs. ce valoare are bise­rica de lemn din Alun.

- Am vizitat ambele biserici din Alun, în mai multe rânduri. Eu m-am ataşat de toate bise­ricile hunedorene, dar dacă aş spune că sunt legat sufle­teşte de una mai mult decât de celelalte, aceasta ar fi biserica din Deva, la care slujesc, şi biserica de lemn din satul bunicilor, unde am crescut. Aceea este biserica mea de suflet. Seamănă cu biserica de lemn din Alun şi sunt la fel de vechi amândouă.

- Există date istorice despre bi­serica din Alun?

- E greu de spus care sunt în­ceputurile. Pe de o parte, se pare că biserica de acum este continua­toa­rea directă, inclu­siv ca amplasa­ment, a unei bi­serici încă şi mai vechi. Pe de altă parte, localnicii transmit tradiţia pre­lua­tă de la îna­intaşi, cum că o bisericăar fi fost cumpărată când­va de cei din Alun şi stră­mutată dintr-un sat. Nu­mele acestui sat este greu de spus as­tăzi, dar probabil că era unul înve­cinat. În tot judeţul Hunedoara s-a pro­cedat astfel în pe­rioada veche, a­tunci când obştea sătească a avut puterea econo­mică de a ridica o biserică nouă. Una, fie din bârne, fie din lut. Iar cea veche de obicei era cedată sau vândută unei alte obşti din apropiere, pentru a nu se distruge. Bise­ricuţa din Alun a fost ridicată fie în 1713, când s-a cumpărat clopotul cel mic, fie în 1731, când a fost pictată biserica. Acest şantier a presupus, oricum, o alungire a ace­lui lăcaş, iar în pronaos s-a prins o cruce so­cotită o adevărată capodoperă sculp­turală, în întreg ţinutul pădurenilor, care anterior fusese în afara bisericii. Este o cruce de mari dimensiuni, cu o sculptură şi cu o pi­sanie greu descifrabilă, în slavonă. Şi pic­tura bisericii era foarte valoroasă şi veche. Dar fumul lumânărilor şi ploaia pătrunsă prin şindrilă au topit-o. Urme firave se mai văd pe alocuri, pe iconostasul bisericii, pic­tat de Ion Zugrav din Ardeu, al cărui nume se păstrează pe o icoană a Mai­cii Dom­nului. În această bisericuţă veche au slujit doi preoţi pătimitori în închisorile comu­niste, Părintele Petre Roşu, care şi-a găsit sfârşitul în închisoare, şi părintele Adrian Botici, care după ce a fost eliberat din în­chisoare, în 1964, a slujit aici, la Alun, pentru că era un sat izolat, iar el era socotit un element periculos, de către comunişti. Dar poate cel mai tulburător fapt este că în această bisericuţă, cel mai mare canonist al bisericii ortodoxe române, profesorul şi preo­tul Liviu Stan de la facultatea de teolo­gie din Sibiu, originar tot din ţinutul pădu­renilor, a descoperit cea mai veche tipări­tură realizată pe pământ românesc: litur­ghierul slavon al călugărului Macarie, din 1508. A fost o tipăritură preţioasă, ex­trem de greu de cumpărat pe atunci. Şi a fost gă­sită într-un sat izolat ca Alun, venită tocmai de la Târ­govişte.

- Părinte, credeţi că minunea de bise­rică de lemn din Alun va fi, când­va, reparată, întoar­să la frumuseţea dintâi?

- La Episcopia Devei şi Hunedoarei se încearcă să se găsească posibi­lităţile financiare pe baza unor proiecte, de a se restaura, rând pe rând, bi­se­ricile noastre de lemn. Sunt foarte mul­te în starea aceasta. Bijuterii istorice de arhitectură şi de pictură. Dar prioritare vor fi cele în care încă se slujeşte, obştea neavând alte lăcaşuri de cult.


Fotografii: CLAUDIU TÂRZIU