Săptămâna trecută a fost agitaţie mare în lumea artistică din Bucureşti. După şapte zile petrecute în Sibiu, în calitate de invitat principal al Festivalului Internaţional de Teatru, Tim Robbins, actor ilustru de la Hollywood, a poposit în capitală.
Cum de a ajuns Tim Robbins în România? Spre deosebire de alte figuri cu notorietate din cinematografia internaţională, americanul n-a venit aici ca actor angajat în distribuţia vreunui film turnat la noi datorită peisajelor sau costurilor de producţie scăzute, nici ca să primească vreun premiu (vezi exemplul cel mai recent: Sophia Loren, distinsă cu premiul pentru întreaga carieră, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, ediţia 2016). Tim Robbins a fost invitat la Sibiu, în cadrul FITS, şi ulterior în Bucureşti, la Teatrul de Comedie, ca să-şi prezinte una dintre principalele sale izbânzi regizorale: piesa "Visul unei nopţi de vară", de William Shakespeare, pe care a montat-o cu propria trupă de teatru, "The Actors' Gang".
Povestea
Pentru cei care nu cunosc biografia actorului Tim Robbins, poate părea un nonsens să vorbeşti despre o izbândă "regizorală". Într-adevăr, Tim Robbins e un actor de Oscar, nu doar metaforic, ci şi în realitate. A câştigat mult râvnita statuetă în 2004, pentru rolul splendid din filmul "Mystic River", în regia lui Clint Eastwood. Pentru acelaşi rol, a câştigat şi un Golden Globe, după ce premiul îi mai fusese acordat şi în 1993, pentru partitura din "The Player", în regia lui Robert Altman. Dar cu mult înainte de a deveni un actor galonat, cu cotă uriaşă de box-office, Tim Robbins şi-a dorit "să se facă" scriitor şi regizor de teatru. Luând contact de timpuriu cu această zonă a lumii artistice, datorită părinţilor săi (actriţa Mary Robbins şi muzicianul Gil Robbins, membru al trupei folk The Highwaymen) care au avut grijă să-l ducă din fragedă pruncie la spectacole de teatru, era fascinat de magia transformărilor de pe scândura scenei şi de atmosfera vibrantă din laboratorul de culise al unei piese. (În acest punct, trebuie să fac o paranteză măgulitoare: unul dintre spectacolele care l-au marcat în mod deosebit în tinereţea-i înflăcărată de vise teatrale a fost "Agamemnon", în regia românului Andrei Şerban, spectacol pe care Tim Robbins l-a văzut la New York, în 1977, şi-n urma căruia îşi aminteşte că a exclamat: "Uau, nu ştiu cum a făcut (n.a. regizorul) asta, dar vreau şi eu să fac aşa ceva!" Într-un rapel artistic fericit orchestrat, în 2016, Robbins s-a întâlnit cu Andrei Şerban în Bucureşti.)
Spre deosebire de alte pasiuni adolescentine, fascinaţia pentru textul şi regia de teatru nu s-a stins. Tim Robbins începe să regizeze piese încă din perioada liceului, iar în 1981, coagulează în jurul său o gaşcă de artişti tineri, cu o viziune teatrală nonconformistă, cu tuşe punk, împreună cu care, după o scurtă perioadă de gestaţie, "naşte" compania "The Actors' Gang". În decursul celor treizeci şi cinci de ani de când trupa s-a "înrădăcinat" în California, componenţa ei s-a tot modificat, însă Tim Robbins, în calitatea sa de director artistic, a rămas fidel crezului iniţial: acela de a sprijini şi ghida artişti cu năzuinţe inovatoare şi de a produce spectacole în afara uzanţelor creative tradiţionale, nu doar în Los Angeles, ci pe toate cele cinci continente ale lumii.
Sosirea
Tim Robbins a sosit în Bucureşti luni, 20 iunie, urmând ca marţi, la ora 12, să susţină o conferinţă de presă la Teatrul de Comedie. Unde, în ziua cu pricina, pe o căldură care se opintea să lichefieze nu doar asfaltul, dar şi aerul, şi-a făcut apariţia cu punctualitate, într-un automobil "normal", şi nu într-o limuzină, precum starurile cu ifose. După ce a aşteptat câteva minute în spatele unei maşini de gunoi care se avânta în pas de melc să cureţe străduţele din Centrul Vechi, actorul şi-a coborât de pe bancheta din spate cei 1,96 metri ai staturii sale, încununaţi de un păr tuns scurt, grizonat-aproape alb. Era îmbrăcat cu un tricou negru comun, un sacou albastru-închis şi o pereche de jeanşi în aceeaşi nuanţă. Domnul George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, vizibil emoţionat de greutatea momentului, dar şi a misiunii sale de gazdă, l-a întâmpinat pe Tim Robbins, după care l-a introdus în clădirea teatrului. După câteva minute, "omul din America" s-a ivit zâmbitor în foaierul sălii "Radu Beligan", acolo unde fusese anunţată conferinţa de presă şi unde jurnaliştii îl aşteptau năduşiţi - nu ştiu cât de emoţie, dar sigur de vipia care nu se dădea dusă de instrumentele de climatizare frugale. După un dialog prelung (gândit ca un soi de tête-à-tête artistic, dar cu public), condus de criticul de teatru Octavian Saiu, s-a trecut, în sfârşit, la proba de foc a întrebărilor jurnalistice care, din păcate, au ocolit aproape în totalitate subiectul de fond, adică piesa de teatru, fiind (cu rare excepţii) cotropite de banalitate: "Ce v-a plăcut cel mai mult în România?", "Aţi mâncat sarmale? V-au plăcut?" sau "Ce aţi alege dintre teatru sau film?". Am admirat cu uimire răbdarea lui Tim Robbins, care a răspuns tuturor curiozităţilor, repetându-şi mare parte dintre răspunsurile date şi în Sibiu. Bref, după o oră şi jumătate, toţi participanţii la reuniune au răsuflat uşuraţi c-au "mântuit trebuşoara", vorba lui Creangă.
Interviu acordat revistei "Formula AS"
TIM ROBBINS
"Iată minunea teatrului! Ne reaminteşte că suntem oameni şi că putem să creăm bucurie şi fericire"
- Domnule Robbins, ce v-a determinat să aduceţi în România "Visul unei nopţi de vară", în locul celorlalte două spectacole ce figurează în programul actual al teatrului dvs.?
- Din păcate, opţiunea nu mi-a aparţinut: acesta a fost spectacolul cu care am fost invitat să vin în România. Sincer, aş fi vrut să prezint publicului de aici spectacolul "Harlequino: On To Freedom" - care pune problema: cum descoperi libertatea în plină opresiune, cum poate spiritul uman să rămână liber? - dar intenţionez să revin cu el în curând. În egală măsură, mi-ar plăcea să aduc aici şi spectacolul "1984", după George Orwell - cred că ar avea un ecou pregnant în România.
- După două sute de ani, în care "Visul" lui Shakespeare nu a mai văzut scena, a venit varianta lui Peter Brook, din 1970, care a renunţat la perspectiva tradiţională a montării textului, spectacolul său devenind un punct de referinţă pentru creatorii de teatru, inclusiv cei români. Şi dvs. aţi mers cu montarea tot în zona metaforei?
- Îl admir enorm pe Peter Brook, el reprezintă, într-adevăr, un punct de referinţă pentru mine. Cartea lui absolut fantastică, "The Empty Space", am citit-o de mai multe ori din scoarţă-n scoarţă şi o ţin foarte aproape de mine, în bibliotecă, s-o am la îndemână. Însă nu pot să spun că, în ceea ce priveşte montarea "Visului", am fost influenţat de viziunea lui. M-am aruncat în povestea asta cu sufletul deschis şi cu speranţa că-mi va ieşi un spectacol coerent.
- Se pare că prezenţa zânelor din piesa lui Shakespeare le ridică probleme regizorilor...
- Reprezentarea magiei zânelor a fost, într-adevăr, cea mai provocatoare, cea mai dificilă parte, dar am ales să privesc procesul ăsta cu relaxare, nu cu încrâncenare, am ales să văd partea lui jucăuşă. E drept că am avut şi un avantaj, datorită contextului: în California, oamenii sunt foarte preocupaţi de natură, consideră că natura face parte din viaţa noastră, că suntem legaţi de ea, că ea ne determină emoţiile, California e un spaţiu foarte progresist la nivel de gândire, şi-atunci mi-a venit foarte uşor să "văd" natura interpretată şi sugerată de trupurile şi vocile actorilor. A fost ceva cât se poate de natural!
- În opinia dvs, despre ce este vorba în "Visul" lui Shakespeare, un text cu multe straturi de înţelegere, despre care s-au scris tomuri întregi?
- Piesa aceasta ne reaminteşte ce înseamnă să fii om, să fii uman, ce înseamnă să fii îndrăgostit, ce nebunie poate să fie dragostea şi câtă confuzie poate să semene ea. Şi e singura piesă de limbă engleză sau de orice altă limbă, pe care o cunosc şi care se încheie cu o binecuvântare - aceea a lui Oberon - şi cu invitaţia lui Puck de a ne da cu toţii mâinile şi de a fi prieteni. E atâta umanitate şi atâta iubire în textul ăsta! Cred că mesajul lui esenţial este: vieţile voastre contează! Şi vieţile zămislite de voi contează! Iată minunea teatrului: ne reaminteşte că suntem oameni şi că putem să "creăm" bucurie, fericire, pentru noi şi semenii noştri! Asta e şi credinţa mea supremă, când lucrez cu "The Actors' Gang", şi acesta este ţelul meu suprem în relaţia cu publicul.
Post Scriptum in extenso
Păcat că:
* În timpul primei reprezentaţii a "Visului", la care am asistat eu, în ultima jumătate de oră, monitoarele pe care era prezentată traducerea textului - în folosul spectatorilor nevorbitori de limba engleză sau care ar fi avut dificultăţi în a înţelege replicile din pricina caracterului lor arhaic - au clacat, înnegrindu-se, pentru ca apoi, în urma tentativelor de remediere a disfuncţiei, să etaleze o minunată nuanţă de albastru, dar tot fără urmă de scenariu.
* În timpul aceleiaşi reprezentaţii, sistemul de climatizare al sălii a lăsat mult de dorit - doar că nu ne-am sufocat. Încercându-se probabil îmbunătăţirea sa, nu s-a izbutit decât disturbarea spectacolului. În cea de-a doua jumătate, din partea dreaptă a sălii au răzbătut, în mod repetat, nişte şuierături astmatice, încheiate, finalmente, cu un fâsâit. Şi mai gravă a fost situaţia pentru actori: rolurile impun tuturor multă implicare fizică, astfel că, la pauză, pentru a le permite bieţilor interpreţi să se mai răcorească, le-a fost adus pe scenă un ventilator. O soluţie nu tocmai elegantă!
* În niciuna dintre cele trei seri în care "Visul" a fost jucat pe scena Teatrului de Comedie, Tim Robbins nu a apărut la aplauzele de final, aşa cum a procedat, de pildă, anul trecut, în Lyon, pe scena festivalului "Les Nuits de Fourvière", unde a fost prezentată aceeaşi piesă. Iniţial, am crezut că a fost dezamăgit de faptul că, cel puţin în prima seară, publicul românesc nu a digerat pe deplin viziunea sa regizorală - după pauză, în sală nu s-au mai întors decât jumătate dintre spectatori, iar în timpul celei de-a doua părţi a reprezentaţiei au mai existat vreo 10 persoane care au depus, şi ele, armele, s-au ridicat şi au părăsit teatrul. Ulterior am aflat că, de fapt, Tim Robbins a plecat din România chiar în data de 22 iunie, cu destinaţia Italia şi, mai exact, Festivalul Spoleto. Mă întreb care a fost motivul acestei grabe, de vreme ce, conform programului oficial, primul său angajament italian era abia în data de 26 iunie.
Bine că:
* În distribuţie au figurat Will Thomas McFadden (interpretul rolurilor Lisandru/Chitră/Întâia Zână) şi Molly Mignon O'Neill (interpreta Elenei), care au fost splendizi! Molly O'Neill a adus pe scenă o extraordinară prospeţime interpretativă, iar Will McFadden a făcut o demonstraţie excepţională de ce înseamnă arta actorului - o mimică variată şi de mare elocvenţă, modularea vocii în registre diferite şi un fel de a "vedea" textul care a reuşit să fie modern, dar nici să nu-l trădeze pe Shakespeare!
Îi mulţumesc domnului Bogdan Amarfi pentru facilitarea acestei întâlniri cu Tim Robbins.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
