A fost odată ca niciodată un mic sat în Țara Hațegului, la poalele munților, numit Subcetate. El există și astăzi, însă e atât de mic și de necunoscut, încât doar căutătorii de comori îl mai vizitează din când în când, sau cei ce au neapărată nevoie să ia trenul din mica și pustia gară a satului. Dar dacă într-o zi toridă de vară te plimbi prin nemișcarea ulițelor sale și cauți micile umbrare unde bătrânii stau trași la o bere, poți descoperi că tot acest calm aparent al unui loc uitat de lume ascunde în el o viață ce cândva era plină de magie. Un tărâm fantastic, aproape pierdut astăzi, ți se deschide înainte, îndată ce treci de poarta înșelătoare a aparențelor.
Ioan Ardelean
"Eu m-am născut aici, în satul acesta", îmi spune Ioan Ardelean. "Mama s-a dus noaptea la moașa Grozoanea. S-au rugat. Apoi a pus-o pe mama lângă canapei și a apăsat-o ușurel cu genunchii pe șale. Și mama odată m-o țâpat din pântec pe podea. Așa m-am născut eu, așa erau nașterile pe atunci." Pe vremea aceea, bătrâna Paulina era dentistul satului, pentru că avea un clește mai micuț decât cele cu care se scoteau cuiele. Și satul avea pe-atunci un dubaș care mergea la răspântii și bătea în toba mare și lunguiață și striga cât îl țineau bojocii: "Se face de știre că!". Și urma anunțul legat de vreo molimă sau vreun eveniment important. "Pe bunicul meu îl chema Machidon", își amintește domnul Ardelean. "S-a bucurat că are un nepot, deși era un om aspru. Oamenii spuneau despre el «Machidon cu tundra sură, zâua bea și noaptea fură, zâua bea de prăpădește, noaptea fură de pârlește». Nu îi trecea nime prin față. Avea o ceată a lui, și la bal, dacă ceva nu le convenea, se băgau în mijlocul balului și spărgeau lămpile, să nu vadă lumea, și își reglau problemele. A intrat odată peste o femeie din sat, că era moroaie, adică vrăjitoare, cum s-ar zice azi. Câteodată, vacile se opresc la poarta moroaiei și zbiară. Și multă lume o bănuia, da' nime nu a avut curaj să facă ceva, că se temeau de descântecele ei. Machidon a rezolvat problema pentru toți, că într-o zi, când vacile lui, care nu mai dădeau lapte de ceva vreme, s-au oprit și zbierau la poarta femeii, a intrat la ea, a pus-o la pământ și i-a zâs că el și cu dracu', tăt cu mânurile goale se bat." Moșul Machidon a trăit mult și oamenii mergeau la el pentru că avea știința leacului cu spânz: știa când și unde să găurească urechea boului cu beteșug și îi punea spânz cules de el, de pe munte, și în câteva zile, animalul își revenea. Și mai avea Moșu, trasă pe un lemn, piele de nevăstuică. Când făcea trânc la țâță oaia sau vaca, o freca cu pielea aia de nevăstuică pe care o ținea la "șleme", cele două cârlige din lemn de corn agățate de grindă. Descântători și moroaie au mai fost în sat, că doar oamenii vedeau și povesteau cum unul scotea lapte din osia carului sau din spița roții, însă Machidon și-a trăit bătrânețile liniștit, fără să mai spună nimic nimănui. Dar alți bătrâni din sat erau puși pe glume și pe trăit și mergeau noaptea la șezători, unde femeile torceau până dimineața. După o zi de muncă la câmp, femeile lucrau cu fusul și furca în brâu, până spre zori, ca și cum din firele de cânepă sau din sfârâitul fusului își trăgeau o energie colosală. Bătrânii veneau la ferestrele caselor cu șezători, ducând câte un miel ascuns în laibăr și numai îl mușcau de ureche, încât zbieretele lui le speriau pe femei. Atunci ele aruncau bani pe geam și strigau: "Piei, Satană!". Căci știau că Necuratul numai plătit pleacă. Și bărbații care erau cu ele în șezători râdeau și aruncau într-ascuns semințe de ardei iute pe plită, ca să le usture ochii și să meargă acasă, unde patul de lângă sobă era cald...
Moșu Victor
Așa era odată Subcetate și oamenii încă își amintesc. Moșu Victor era și el copil pe atunci și a apucat și jocul descântător al Călușarului, și pe cel al Cerbului. "Și ziceam că la 1 august se pișă ursul în apă și nu mai avem voie să facem baie în râuri. Era Ziua ursului, și pe apa mai rece se și vedea, parcă, așe, ca o spumă, și nu aveam curaj", își amintește el. "Se ducea fiecare la muntele lui. Noi am avut Borescu mic, 260 de hectare. Și acolo mergeau boarii, cei ce duceau vacile și boii, ciobanii care duceau în primul rând sterpele în munte, mieii mici, berbecii și oile nefătate. Le duceau în munte până toamna. Pleca miel și se întorcea oaie, pleca vițel și se întorcea vacă, pleca mânz și venea cal, în trei luni, că era iarba grasă acolo. Timp de trei săptămâni, curgeau vitele pe ulițele satului nostru către munte. Erau boi cât porțile, că oamenii arau cu boi, că erau puternici și mergeau încet, nime nu punea cal la jug, că era prea iute. Și noi stăteam sus, pe garduri, și numa' ce întindeam mâna și mângâiam greabănul boilor, cum treceau alene, încărcați."
În vremurile acelea, când viața oamenilor era foarte grea, pentru că secerișul se făcea cu secera și oamenii făceau snopii stând în genunchi în fața grâului, așa cum stăteau duminica la biserică, se întâmpla ceva minunat, de Rusalii, când era nedeea satului. Veneau din Banat bănățencele. Tot satul le aștepta pe peronul mic al gării. Și când vagoanele se opreau, începeau să coboare: erau toate îmbrăcate ca niște regine, în costumele lor tradiționale, cu salbe de aur și ace de argint prinse în păr, cu oprege și gălane, toate ducând în brațe câte un coș cu cireșe. Bărbații își scoteau pălăriile tresărind. Unii își făceau cruce, speriați de atâta frumusețe. Copiii amuțeau primind câte un pumn de boabe roșii din mâinile acestor zâne, parcă venite de pe alt tărâm. Nici astăzi nu se știe de ce, prin tradiție, bănățencele veneau negreșit, în fiecare an, cu cireșe, la oamenii din Subcetate. A rămas un mister.
Moșu Victor are acum 81 de ani. În 1944, avea 9. Dar își amintește bine poveștile oamenilor de atunci: "Se spune că un neamț a făcut semn cu o batistă albă către un avion, ca să știe unde să bombardeze. Și au bombardat satul și gara. Până la urmă, l-au doborât pe la Bretea. Era sas. Au urmat vremuri grele. Mi-aduc aminte că nu aveam de nici unele, și când ne îmbolnăveam, mama mergea la băneși, după leacuri. Băneșii sau băieșii erau un fel de țigani, da' nu erau. Țiganii nu îi recunoșteau ca pe unii de-ai lor, și când se amestecau prin căsătorie, li se spunea caștalăi. Băneșii erau blonzi cu ochii albaștri și trăiau la marginea satului, în niște case ciudate, făcute din blocuri mari de piatră. Mama mergea la ei când eram bolnav și ei îi dădeau trei pietre luate din trei vaduri. Mama le aducea acasă și le băga în foc. Pregătea un vas cu apă în care punea două mâini numai cu flori de fân și în apa aceea arunca pietrele încinse. Stăteam cu o pătură de cânepă pe cap și respiram aburul din acel vas. Așa era medicina pe atunci."
Adevărata capitală a Daciei: Subcetate
Dar toată medicina și tradiția veneau din urmă, de la strămoși, și erau păstrate cu sfințenie. Și atunci, ca și acum, oamenii știu că, înainte, satul Subcetate făcea parte, de fapt, dintr-o mare cetate dacică. Bătrânii încă își amintesc de profesorul Florescu, cel ce îi ducea, când erau copii, pe dealurile din apropiere, să sape după "urme strămoșești", și care le explica mereu cum era vechea cetate a dacilor de pe locul numit, și astăzi, Petriș. Copiii erau încântați că descoperă săgeți și cărămizi cu însemne ciudate, și erau fascinați de poarta ce ducea sub pământ, despre care profesorul de istorie le spunea că e din lemn vechi de 2000 de ani. Profesorul Florescu fusese cel mai de încredere om al colonelului Zagoriț din Ploiești, care după 1918, venise să facă prospecțiuni militare la Subcetate, și descoperise terasele și ruinele unei adevărate citadele. Teoria lui de atunci, prezentată cu argumente solide, era că adevărata Sarmizegetusa nu era cea din Munții Orăștiei, unde s-ar fi aflat doar templele, ci cea de pe vârful Petriș, în apropiere de Hațeg. Teoria sa nu a fost acceptată de oficialitățile comuniste, în frunte cu Constantin Daicoviciu, care deja începuse cercetările în Munții Orăștiei. Ascult cu uimire înverșunarea cu care bătrânul Victor, fost elev al profesorului Florescu, îmi vorbește despre cetatea de pe deal: "Eram cu profesorul Florescu, când s-a întâlnit cu Daicoviciu, la Costești. Daicoviciu era mare, și la Cluj, și în partid, da' profesorul avea argumente, și la limbajul grosolan al lui Daicoviciu, i-a răspuns la fel. Avea actele lui Zagoriț, măsurătorile lui, plus descoperirile noastre, ale elevilor. Acolo sus este o cetate cu ziduri groase, din pământ ars, cum numai dacii știau să facă! Era și logic ca cetatea lor principală să fie aici, cu acces ușor la drumurile ce veneau dinspre Poiana Ruscă, Valea Jiului și Caransebeș. Era logic că o adevărată capitală nu se putea face în creierii munților cu un acces dificil chiar și în ziua de azi, ci aici, unde erau apă și teren de cultivat și acces ușor. Celebra apă Sargeția e Streiul, care se întâlnește aici cu încă două ape, Galbena și Râul Mare. În acest râu au găsit austriecii comoara lui Decebal, tezaurul ascuns. Nu știm de ce nici atunci, nici acum, nimeni nu vine să studieze măcar locul, să îl cerceteze și să spună adevărul."
Bătrânul are dreptate. Argumentele profesorului Florescu și ale lui Constantin Zagoriț, geograf militar, cu pregătire de excepție, au fost luate inițial în serios de profesorul lui Daicoviciu, D. M. Teodorescu, care a murit în mod ciudat, în timpul cercetărilor arheologice din Munții Orăștiei, mușcat de o viperă cu corn. Odată cu moartea acestuia, au căzut în uitare și argumentele colonelului, deși încă din timpul vieții, el le-a strâns în două cărți, una dintre ele chiar ca un contra-argument la teoriile lui Daicoviciu. Nu toți oamenii din Subcetate știu aceste lucruri, dar fiecare dintre ei știe că au o rădăcină adâncă și curată în aceste pământuri. Poate e intuiția lor, de țărani simpli, poate este tradiția, care i-a învățat de unde vin, poate este, de fapt, viața lor trăită cu greu și amar, în care trecutul se simte, așezat în straturi în sufletele lor, de unde adevărul e ca și lumina: îl știu și nu au nevoie să îl explice.
Patul jidovilor
Mașina se forțează din toate încheieturile să urce dealul pe vechiul drum al carelor, de la hotarul satului Subcetate. Răzbim până în marginea pădurii și apoi ținem șleaurile noroioase pe sub fagi. Călăuza mea e un băiat tânăr, de-al locului, care cunoaște bine poveștile din bătrâni: "Sigur că ne tragem din daci, și e foarte probabil ca aici să fi fost capitala lor. Dar înaintea dacilor, aici au trăit jidovii, uriașii despre care este scris și în Biblie. O legendă spune chiar că Decebal ar fi făcut înțelegere cu ei, să păzească aurul și intrările secrete ale tunelurilor ce merg pe sub pământ, de aici la Roșia Montană, și la temple, și la Deva. Păi, vârful Retezatului de un astfel de uriaș se spune că a fost tăiat. Și la Uroi și la Orlea și pe Valea Cernei, peste tot sunt povești despre uriași aici. Așa că noi nu ne-am mirat niciodată că lângă presupusa capitală a Daciei este această piatră de-i zice Patul jidovilor."
Lăsăm mașina în pădure și o pornim pe o potecuță, în dreapta. Imposibil să ghicești acest drum acoperit de ferigi și ierburi înalte, dacă nu ți-l arată cineva. Dar iată că am ajuns. Ce văd e, într-adevăr, o ciudățenie. În mijlocul pădurii, înconjurată de fagi și stejari, se află o piatră enormă, de dimensiuni cu adevărat impresionante. Deasupra are o scobitură prelungă, de parcă într-adevăr a luat forma cuiva care s-a odihnit pe ea. Deși pe părțile laterale are o structură poroasă, ca de var cu nisip, încât ai crede că e făcut de mână de om, sus, "patul" e din stâncă mult mai tare și se vede parcă tocit de folosință. "Unii spun că e meteorit, că altfel nu avea cum să ajungă aici", îmi explică mai departe călăuza mea. "Alții spun că era un loc de sacrificii ritualice dacice, pentru că se afla lângă vechea cetate. Sau poate că un urieș a dormit aici sute de ani, cine știe?... Oricum, după cum vedeți, căutătorii de comori sigur or aflat mai multe...", spune și îmi arată către pământul scormonit în gropi adânci, împrejurul pietrei. Mai stăm un pic. Facem fotografii. Liniștea devine apăsătoare și pădurea foșnește straniu, ca un vaiet prelung.
Vijulia
Nea Tibi își dă șapca pe ceafă și mai comandă o bere. "Ei, văzurăți patul urieșului? Eu sunt din județul Clujului și sunt venit aici din cincizeci și ceva. Cândva, așa se vorbește, or fost și duhuri aici. Și hăle frumoase! Cântau prin aer și ce-or făcut unele? O femeie de aici din sat, Valeria, într-un an secetos, când bântuia musca țențea și era periculoasă pentru animale, lucra numai noaptea cu ele pe câmp. Și într-o noapte a adus grâu de pe câmp. Și or venit hăle frumoase dansând în ceriu. Da' nu le-a văzut nime cât erau de frumoase. Când or ieșit în calea Valeriei, nu știu ce-o fi zâs ea, că i-a strâmbat gura și așa a și murit, cu gura strâmbă. A murit mai târzâu, tăiată de tren, că nu se știe ce căuta pe acolo și cum o fi ajuns sub roți. O fi zâs ceva, da' cine știe că ce-o zâs. În viața mea, am avut și eu o întâmplare. În '57. Îmi trebuia să fac un grajd, că aveam unul, da' era lucru slab, acoperit cu paie. Și m-am dus și am tăiat lemn și m-o prins noaptea în pădure. Aici, jos, la haltă, era un cetățean care făcea de serviciu. Am stat cu el la o țigară. Și am plecat. Era noaptea pe la 11 și ceva, nu știu exact, că nu erau ceasuri ca acum. Aveam un lămpaș cu mine. Am aprins lămpașul. Când am ajuns cam pe la jumătatea dealului, din senin, din nicăieri, vine o vijulie dinspre apă. Mi-a stins lămpașul. L-am aprins și n-am făcut zece pași și iar s-a stins. Iar mai fac zece pași, iar mi-l stânje. Pe urmă mi-a luat pălăria. A fost așa, deodată, și s-a dus cu tăt cu pălăria mea. M-am spăriet o țâră, că fusesem cu o săptămână înainte după fân, cu un vecin, și el a rămas în urmă. Carul cu boii și cu fânul a ajuns acasă, da' el nu. L-au găsit a doua zi în vârful unei stânci, de-abia l-au coborât. Nu știa nici când, nici cum ajunsese acolo. Mi-o fo frică să nu mă ieie vijulia și pe mine, să mă ducă în vreun vârf de cleanț. O fo bine că mi-o luat doar pălăria. Hai noroc!"
Epilog
În zilele noastre, satul Subcetate s-a împuținat. Nu mai sunt nici boi, nici bivolițe, iar la școală, doar 30 de copii mai învață istoria profesorului Florescu, despre strămoșii daci și urieșii dinaintea lor. Și totuși, casele sunt rânduite și mândre. Grădinile caselor sunt încă bogate și turme lungi de oi trec spre pășunile din Retezat, în fiecare primăvară. Călușarul se mai joacă și nedeea se mai ține o dată în an. Oamenii au păstrat ceva aprig în felul lor de a fi, așa cum era Machidon, bunicul lui Ioan Ardelean, sau poate e doar muntele care îi înăsprește. Înțelesul acela magic al vieții, în care știau că pe o stâncă din pădurea lor doarme un uriaș, nu s-a pierdut cu totul, a devenit doar mai vaporos, precum aburul ce se ridică în diminețile de vară din pădurile ce acoperă astăzi vechea cetate dacică din apropiere. Și, o dată pe an, poți vedea câțiva bătrânei mergând încet, în toiag, către peronul gării. Acolo, așezați pe băncuțele decolorate, așteaptă. Privesc trenurile care sosesc, cu speranța că din vagoane vor mai coborî, măcar o dată, bănățencele îmbrăcate ca niște regine, cu coșuri de cireșe în brațe. A fost odată ca niciodată, în Țara Hațegului...