Paul mi-a fost profesor. Avea 62 de ani, când eu abia împlinisem 20. Dar vârsta lui era ultimul lucru care mă interesa. Era atât de diferit de toţi profesorii pe care îi ştiam! Diferit de toţi oamenii din jurul meu. Eu veneam din Basarabia, iar el din Germania. Ţinea cursuri la Universitatea din Moscova, unde eu studiam pe atunci germanistica. Şi nu învăţam cu el numai limba germană, ci totodată un nou mod de a trăi: respingând certitudinile primite de-a gata, îndrăznind să ne punem întrebări despre orice, să schimbăm perspectiva convenţională. Odată s-a urcat pe catedră, ca Robin Williams în "Cercul poeţilor dispăruţi". Noi, fetele, eram fără excepţie îndrăgostite de el.
Pe mine mă impresionase aşa de tare, încât mi-am luat inima în dinţi şi i-am trimis un e-mail, după ce se întorsese în Germania. Mă apreciase mult ca studentă şi se născuse un soi de afecţiune între noi. Mi-a răspuns şi am început să corespondăm. După un timp, ne-am dat întâlnire la Moscova. Când trenul s-a oprit în gară, m-am uitat pe fereastra vagonului şi l-am văzut cum mă aştepta pe peron. Mai departe am călătorit cu metroul, ţinându-ne de mână ca doi adolescenţi. Nu vorbeam, ne era limpede că trăiam marea iubire a vieţii noastre.
Îmi plăcea faptul că el realizase deja tot ce şi-ar fi putut dori, iar acum mi se putea dedica mie în întregime. Fusese căsătorit, şi copiii săi aveau la rândul lor copii. Mi-a povestit o sumedenie de întâmplări din viaţa lui, m-a ajutat să mă apropii şi eu de muzica şi de cărţile care îi erau dragi. Ne simţeam fericiţi. Cu toate acestea, am hotărât să întrerupem contactele între noi pentru o perioadă de trei luni, după ce el avea să plece din nou acasă, în Germania. Ca să ne verificăm sentimentele. Nu puteam avea un viitor comun decât în Germania, iar Paul insista că e important ca eu să fiu sigură că doresc să mă mut definitiv acolo.
După trecerea celor trei luni, ne-am întâlnit încă o dată la Moscova. Era ajunul Anului Nou. Fără vreo introducere, l-am întrebat pe Paul dacă vrea să se căsătorească cu mine. În germană: "Willst du mich heiraten?" Mi-a răspuns: "Ich will. Vreau." Am plecat în Germania şi, trebuie să spun că toţi cei din anturajul lui Paul m-au primit cu multă prietenie. Doar fiica lui n-a acceptat, din păcate, relaţia noastră, cu ea nu avem niciun fel de legături până în ziua de astăzi. Cu fiul lui, în schimb, ne înţelegem foarte bine.
Iniţial, stabilisem că nu vom deveni părinţi. Ceva mai târziu, când i-am spus că totuşi mi-aş dori un copil cu el, Paul a fost de-a dreptul fericit, fiindcă vedea în asta o dovadă de iubire. Am convingerea că, pe un om de vârsta a treia, frumuseţea vieţii îl emoţionează mai profund, el ştie să se bucure de ea mai intens.
Eram fericiţi aşa, în trei. Am călătorit în Kamceatka şi am fotografiat vulcanii, ne-am vizitat prietenii de la Chişinău, am cumpărat o casă şi am luat un credit de la bancă, pentru că trebuia s-o renovăm. Împrejurul ei, am amenajat o mică grădină. Eu mergeam la serviciu, Paul se ocupa de copilul nostru. Nu discutasem despre o eventuală mărire a familiei. Din când în când, bărbatul meu le spunea prietenilor, pe un ton de glumă nu tocmai veselă: "Al doilea copil are să-l facă nevastă-mea cu soţul numărul doi." Bănuiesc că, rostind asemenea cuvinte, încerca instinctiv să se apere. Era vorba, desigur, şi de acceptarea lucidă a faptului că va dispărea cândva, dar şi de teama secretă, nerecunoscută vreodată, că tânăra lui soţie l-ar putea părăsi. Numai că eu aveam alte intenţii. Voiam un al doilea copil, în privinţa asta nu se înşela. Însă voiam să-l fac cu el.
Pentru prima oară de când suntem împreună, am fost obligată să iau în calcul şi vârsta lui Paul. Eram conştientă de faptul că fiii noştri - şi, mai ales, cel pe care urma să-l aduc pe lume - nu se vor bucura prea multă vreme de prezenţa lui. De aceea, trebuia să mă grăbesc. Până în acel moment, Paul fusese cel care luase toate deciziile esenţiale în viaţa noastră, dar de astă dată, eu am hotărât că voi avea un al doilea copil, iar Paul a fost de acord. Am rămas gravidă şi am născut gemeni: un băiat şi o fată.
Primii ani n-au fost deloc uşori, dimpotrivă, ajunsesem amândoi la capătul puterilor, şi nici financiar nu ne descurcam prea bine. Căci, la puţin timp după naştere, mi-am reluat studiile universitare, întrerupte odinioară. Paul m-a încurajat să fac acest pas. El a observat că munca anostă de birou nu-mi aducea nici cea mai mică satisfacţie şi, pe de altă parte, dorea să avem existenţa asigurată, atunci când el nu va mai fi cu noi. Iar premisa optimă pentru aceasta era un post care să-mi ofere un salariu decent. Aşadar, m-am înscris la facultate, cu scopul de a intra în învăţământ.
Numeroase cupluri constată că apariţia copiilor se repercutează negativ asupra libidoului. În cazul nostru, vârsta soţului meu a contribuit, cu siguranţă, la starea generală de epuizare, care s-a manifestat şi în planul erotic. Aşa încât sexualitatea noastră a căzut victimă rutinei şi tracasărilor cotidiene. Însă noi am refuzat să capitulăm. Voiam să ne bucurăm din nou unul de celălalt. Am căutat în cărţi îndrumări practice şi ne-am fixat două zile pe săptămână doar pentru noi, ca să facem dragoste. Sună puţin ciudat, însă nouă ne-a fost de folos. Apoi, situaţia s-a îmbunătăţit radical, când au sărit să ne ajute prietenii. Au băgat de seamă cât de greu o duceam, cu trei copii şi cu facultatea, drept care ne-au propus să suporte ei taxa mea de studii - aşa, ca un "cadou". Astăzi, sunt profesoară de limba germană la o şcoală generală unde am, evident, elevi germani. (Ciudat, nu-i aşa? Doar sunt basarabeancă...) Cum să predai limba germană unor germani? Din fericire, noi trăim în fosta Germanie Democrată, unde oamenii sunt mai toleranţi. Peste câteva luni, gemenii noştri vor împlini şase ani, iar fetiţa cea mare, doisprezece. Soţul meu va avea în curând 79. Eu îmi doresc ca fiii noştri să-şi aibă tatăl alături de ei cât mai mult timp, pentru ca amintirea lui să-i însoţească tot restul vieţii. Dar până şi cei mici conştientizează deja, chiar dacă nu foarte clar, că tatăl lor e bătrân şi că oamenii bătrâni mor într-o bună zi. Mai nou, soţul meu suferă de apnee nocturnă, adică are mici sincope de respiraţie în somn. Am discutat împreună dacă n-ar fi bine să apeleze la un laborator de somnologie şi, deodată, ne-am dat seama că fetiţa cea mică trăsese cu urechea, fiindcă am auzit-o spunând: "Tati, du-te la laborator, că altfel ai să mori mai devreme decât trebuie!".
Aniversarea căsătoriei ne-o sărbătorim de fiecare dată departe de casă, pentru câteva zile, numai noi doi, fără copii. Iar soţul meu este într-o formă fizică excelentă. Vara trecută, ca să-i facă pe plac băieţelului, a dormit cu el în căsuţa din copac, la noi în curte. Iar acolo sus se ajunge doar urcând pe o scară împletită din funie...
LUDMILA DREESSEN - Birnbach
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
