Paul mi-a fost profesor. Avea 62 de ani, când eu abia împlinisem 20. Dar vârsta lui era ultimul lucru care mă interesa. Era atât de diferit de toți profesorii pe care îi știam! Diferit de toți oamenii din jurul meu. Eu veneam din Basarabia, iar el din Germania. Ținea cursuri la Universitatea din Moscova, unde eu studiam pe atunci germanistica. Și nu învățam cu el numai limba germană, ci totodată un nou mod de a trăi: respingând certitudinile primite de-a gata, îndrăznind să ne punem întrebări despre orice, să schimbăm perspectiva convențională. Odată s-a urcat pe catedră, ca Robin Williams în "Cercul poeților dispăruți". Noi, fetele, eram fără excepție îndrăgostite de el.
Pe mine mă impresionase așa de tare, încât mi-am luat inima în dinți și i-am trimis un e-mail, după ce se întorsese în Germania. Mă apreciase mult ca studentă și se născuse un soi de afecțiune între noi. Mi-a răspuns și am început să corespondăm. După un timp, ne-am dat întâlnire la Moscova. Când trenul s-a oprit în gară, m-am uitat pe fereastra vagonului și l-am văzut cum mă aștepta pe peron. Mai departe am călătorit cu metroul, ținându-ne de mână ca doi adolescenți. Nu vorbeam, ne era limpede că trăiam marea iubire a vieții noastre.
Îmi plăcea faptul că el realizase deja tot ce și-ar fi putut dori, iar acum mi se putea dedica mie în întregime. Fusese căsătorit, și copiii săi aveau la rândul lor copii. Mi-a povestit o sumedenie de întâmplări din viața lui, m-a ajutat să mă apropii și eu de muzica și de cărțile care îi erau dragi. Ne simțeam fericiți. Cu toate acestea, am hotărât să întrerupem contactele între noi pentru o perioadă de trei luni, după ce el avea să plece din nou acasă, în Germania. Ca să ne verificăm sentimentele. Nu puteam avea un viitor comun decât în Germania, iar Paul insista că e important ca eu să fiu sigură că doresc să mă mut definitiv acolo.
După trecerea celor trei luni, ne-am întâlnit încă o dată la Moscova. Era ajunul Anului Nou. Fără vreo introducere, l-am întrebat pe Paul dacă vrea să se căsătorească cu mine. În germană: "Willst du mich heiraten?" Mi-a răspuns: "Ich will. Vreau." Am plecat în Germania și, trebuie să spun că toți cei din anturajul lui Paul m-au primit cu multă prietenie. Doar fiica lui n-a acceptat, din păcate, relația noastră, cu ea nu avem niciun fel de legături până în ziua de astăzi. Cu fiul lui, în schimb, ne înțelegem foarte bine.
Inițial, stabilisem că nu vom deveni părinți. Ceva mai târziu, când i-am spus că totuși mi-aș dori un copil cu el, Paul a fost de-a dreptul fericit, fiindcă vedea în asta o dovadă de iubire. Am convingerea că, pe un om de vârsta a treia, frumusețea vieții îl emoționează mai profund, el știe să se bucure de ea mai intens.
Cu gândul de a se menține cât mai mult timp într-o formă fizică bună, ca tată, Paul s-a apucat să practice extrem de conștiincios tenisul. La nașterea fiicei noastre, era un pensionar de 66 de ani. Fiindcă avea suficient timp la dispoziție, a preluat postul de tată cu normă întreagă, în vreme ce eu m-am angajat ca secretară la o firmă. Când ieșeam pe undeva cu fetița, lumea îl credea bunicul ei. Dar pe el asta l-a amuzat întotdeauna.
Eram fericiți așa, în trei. Am călătorit în Kamceatka și am fotografiat vulcanii, ne-am vizitat prietenii de la Chișinău, am cumpărat o casă și am luat un credit de la bancă, pentru că trebuia s-o renovăm. Împrejurul ei, am amenajat o mică grădină. Eu mergeam la serviciu, Paul se ocupa de copilul nostru. Nu discutasem despre o eventuală mărire a familiei. Din când în când, bărbatul meu le spunea prietenilor, pe un ton de glumă nu tocmai veselă: "Al doilea copil are să-l facă nevastă-mea cu soțul numărul doi." Bănuiesc că, rostind asemenea cuvinte, încerca instinctiv să se apere. Era vorba, desigur, și de acceptarea lucidă a faptului că va dispărea cândva, dar și de teama secretă, nerecunoscută vreodată, că tânăra lui soție l-ar putea părăsi. Numai că eu aveam alte intenții. Voiam un al doilea copil, în privința asta nu se înșela. Însă voiam să-l fac cu el.
Pentru prima oară de când suntem împreună, am fost obligată să iau în calcul și vârsta lui Paul. Eram conștientă de faptul că fiii noștri - și, mai ales, cel pe care urma să-l aduc pe lume - nu se vor bucura prea multă vreme de prezența lui. De aceea, trebuia să mă grăbesc. Până în acel moment, Paul fusese cel care luase toate deciziile esențiale în viața noastră, dar de astă dată, eu am hotărât că voi avea un al doilea copil, iar Paul a fost de acord. Am rămas gravidă și am născut gemeni: un băiat și o fată.
Primii ani n-au fost deloc ușori, dimpotrivă, ajunsesem amândoi la capătul puterilor, și nici financiar nu ne descurcam prea bine. Căci, la puțin timp după naștere, mi-am reluat studiile universitare, întrerupte odinioară. Paul m-a încurajat să fac acest pas. El a observat că munca anostă de birou nu-mi aducea nici cea mai mică satisfacție și, pe de altă parte, dorea să avem existența asigurată, atunci când el nu va mai fi cu noi. Iar premisa optimă pentru aceasta era un post care să-mi ofere un salariu decent. Așadar, m-am înscris la facultate, cu scopul de a intra în învățământ.
Numeroase cupluri constată că apariția copiilor se repercutează negativ asupra libidoului. În cazul nostru, vârsta soțului meu a contribuit, cu siguranță, la starea generală de epuizare, care s-a manifestat și în planul erotic. Așa încât sexualitatea noastră a căzut victimă rutinei și tracasărilor cotidiene. Însă noi am refuzat să capitulăm. Voiam să ne bucurăm din nou unul de celălalt. Am căutat în cărți îndrumări practice și ne-am fixat două zile pe săptămână doar pentru noi, ca să facem dragoste. Sună puțin ciudat, însă nouă ne-a fost de folos. Apoi, situația s-a îmbunătățit radical, când au sărit să ne ajute prietenii. Au băgat de seamă cât de greu o duceam, cu trei copii și cu facultatea, drept care ne-au propus să suporte ei taxa mea de studii - așa, ca un "cadou". Astăzi, sunt profesoară de limba germană la o școală generală unde am, evident, elevi germani. (Ciudat, nu-i așa? Doar sunt basarabeancă...) Cum să predai limba germană unor germani? Din fericire, noi trăim în fosta Germanie Democrată, unde oamenii sunt mai toleranți. Peste câteva luni, gemenii noștri vor împlini șase ani, iar fetița cea mare, doisprezece. Soțul meu va avea în curând 79. Eu îmi doresc ca fiii noștri să-și aibă tatăl alături de ei cât mai mult timp, pentru ca amintirea lui să-i însoțească tot restul vieții. Dar până și cei mici conștientizează deja, chiar dacă nu foarte clar, că tatăl lor e bătrân și că oamenii bătrâni mor într-o bună zi. Mai nou, soțul meu suferă de apnee nocturnă, adică are mici sincope de respirație în somn. Am discutat împreună dacă n-ar fi bine să apeleze la un laborator de somnologie și, deodată, ne-am dat seama că fetița cea mică trăsese cu urechea, fiindcă am auzit-o spunând: "Tati, du-te la laborator, că altfel ai să mori mai devreme decât trebuie!".
Vrem să stăm de vorbă cu gemenii cât de curând, să le spunem că tăticul nu va rămâne cu ei la fel de mult timp ca tații altor copii. Sigur că fetița cea mare înțelege asta foarte bine. Bărbatul meu dorește să pună toate lucrurile în ordine pentru viața noastră de după dispariția lui. Mai înainte refuzam să-l ascult, când aducea vorba despre asta, sau făceam o glumă. Atitudinea lui mi se părea prea radicală, prea dură. Acum însă, realizez cât de importante sunt pentru el asemenea măsuri de prevedere. Asta nu înseamnă, firește, că vorbim tot timpul despre moartea lui. Din contră, ne bucurăm zi de zi de viața noastră, pe care o prețuim, probabil, cu mult mai mult decât alte cupluri.
Aniversarea căsătoriei ne-o sărbătorim de fiecare dată departe de casă, pentru câteva zile, numai noi doi, fără copii. Iar soțul meu este într-o formă fizică excelentă. Vara trecută, ca să-i facă pe plac băiețelului, a dormit cu el în căsuța din copac, la noi în curte. Iar acolo sus se ajunge doar urcând pe o scară împletită din funie...
LUDMILA DREESSEN - Birnbach
(Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU)