De masa noastră, pe care două limonade reci aşteptau să terminăm tirurile de întrebări şi răspunsuri, se apropie un tânăr care-i spune Clotildei, cu făţişă bucurie: "Să ştiţi că suntem mult mai mulţi decât vă imaginaţi, în jurul dvs. Vă urmăresc şi pe Facebook, şi pe site-ul USB-ului şi puteţi conta pe noi. Mă bucur enorm că v-am văzut în realitate. Aşa că, ţineţi steagul sus! Nu vă fie teamă, nu vă lăsăm singură!".
Clotilde Armand, căci despre ea este vorba, franţuzoaica de 42 de ani, inginer şi manager format la prestigioasele universităţi "École Centrale de Paris" şi MIT (Massachusetts Institute of Technology) din Boston, e starul politic al momentului, aflată în plină ascensiune pe firmamentul dâmboviţean şi candidată sigură la legislativele din noiembrie. Cofondatoare, alături de matematicianul Nicuşor Dan, a Uniunii Salvaţi Bucureştiul, Armand a descins în 1999 în capitala României, împreună cu soţul ei, Sergiu Moroianu, cercetător la Institutul de Matematică al Academiei, din Statele Unite ale Americii, unde absolviseră împreună MIT, şi cu băieţelul lor, acum în vârstă de 15 ani. În România s-au născut şi următorii lor copii - trei fete, din care cea mai mică are 7 ani. Clotilde Armand a lucrat pe post de consultant pentru întreprinderi franceze care doreau să îşi deschidă filiale în Europa de Est, a lucrat în Germania şi în Franţa, pentru grupul "Airbus", apoi pentru dezvoltarea filialei române a GDF Suez, iar în prezent pentru compania de proiectare şi consultanţă "Egis", unde are în subordine 200 de ingineri.
Dar cine e, de fapt, femeia din spatele acestui CV impresionant? Înainte să-mi răspundă la întrebări, îşi adună şuviţele de păr cu gest rapid şi sigur, răsucindu-şi-le în vârful capului. Gâtul i se dezgoleşte lung şi alb, privirea i se înalţă, semeaţă. Nu îţi trebuie mai mult ca să înţelegi că femeia din faţa ta va reuşi în tot ce îşi va propune. Mesdames et messieurs: Clotilde Armand!
Fetiţa din carapacea de broască ţestoasă
Pe bicicletă, la 12 ani, la o fermă în Franţa
- M-am născut în Caraibe, în partea franceză, în insula Guadelupe, unde tatăl meu se mutase cu serviciul şi preda şi matematica. Părinţii mei au stat până ce eu am împlinit cam un an, după care au revenit în Franţa. Şi singurul lucru, un pic exotic, de-acolo, este că eu aveam pătuţul şi leagănul meu de bebeluş într-o carapace de broască ţestoasă uriaşă. Dar cum părinţii mei s-au mutat de mai multe ori, o parte din copilărie şi toate vacanţele mi le-am petrecut la bunici, în regiunea istorică Bourbonnais - Vichy, unde au trăit trei generaţii de medici Armand-Giraudoux (bunica mea de pe partea tatălui fiind verişoară primară a scriitorului Jean Giraudoux, iar bunica de pe partea mamei era fiica contelui de Champs de Saint-Leger). Şcoala am făcut-o în mai multe oraşe, unde ajungea tatăl meu cu locul de muncă. După bacalaureat, am făcut în numai doi ani, cei trei ani de pregătire prevăzuţi pentru a urma Matematici Superioare şi Matematici Speciale, la o şcoală de tradiţie, la iezuiţi, în Versailles, apoi mi-am făcut studiile superioare la École Centrale din Paris. Vărul meu mai mare, Bertrand de la Chapelle, a urmat şi el École Centrale de Paris, la fel ca şi un unchi, înaintea noastră. Pentru noi e important să urmezi tradiţia din familie, deşi atunci când eşti tânăr, vrei să ai mai multă libertate, dar mai târziu, înţelegi că a fost înţelept să asculţi de cei în vârstă. Bunicii mei din partea mamei au avut 22 de nepoţi şi din partea tatălui, 20. O familie mare, da, suntem mulţi. Şi niciun cuplu nu a divorţat. Nu am auzit să fi fost probleme vreodată, şi la fel şi la nivelul generaţiei mele, în familiile verilor mei, lucrurile sunt bine aşezate. E un dialog foarte frumos între generaţii. Sentimentul de familie e sacru, la fel ca şi credinţa în Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că nu suntem liberi, dar folosim libertatea pentru a ne asuma provocări. Este o onoare pentru noi să ne asumăm roluri importante în comunitate, în societate, depăşind cadrul individual şi-al familiei. Când eşti tânăr, te gândeşti că vrei să ai propria ta viaţă, dar, de fapt, o viaţă care nu e pusă în folosul celorlalţi, ci numai al tău, în mod egoist, nu are valoare. Vedeţi, eu am plecat în America, a fost alegerea mea, dar părinţii mei nu au fost fericiţi când am făcut acest pas, şi apoi, când am ales să locuiesc în România, împreună cu soţul meu, după ce am stat şi în Franţa, şi în Germania! Dar am realizat ceva important. Am o familie minunată, o carieră de care sunt mândră, şi am proiecte frumoase pentru viitorul oraşului în care locuiesc acum, împreună cu-ai mei. La vârsta mea, de 42 de ani, am acumulat foarte mult şi pot da înapoi societăţii ceea ce am primit. Ba, chiar şi mai mult de atât. Încerc să dau încredere, să dau speranţă, să dau putere, adică oamenii să simtă că acum pot să facă ceva, că putem, noi toţi, împreună.
Onoare, credinţă şi bun gust!
Clotilde, alături de soţul ei, Sergiu Moroianu, şi în braţe cu băieţelul lor
- De mică am fost educată în sentimentul onoarei, al devotamentului pentru comunitate, al iubirii de semeni şi al credinţei în Dumnezeu. Cât am fost mică, am purtat rochiile mamei mele din copilărie, şi eu, de asemenea, am dat aceste rochii fetiţelor mele, iar după ce le vor purta, le voi păstra pentru copiii surorii mele! Nu sunt demodate, pentru că moda pentru copii rămâne aceeaşi, dar sunt de foarte bună calitate. Pentru noi, e şi o mândrie să le purtăm, la rândul nostru, şi chiar arată foarte bine: sunt catifeluri şi mătăsuri superbe, cu broderii uimitoare, foarte vechi şi preţioase, cu croieli impecabile. La noi, tot ceea ce e vechi (acum, "vintage") e foarte preţuit, cu atât mai mult cu cât ele simbolizează şi un ataşament sentimental la istoria familiei (văd cu tristeţe cum românii îşi aruncă prea repede portul superb, moştenit de la bunici, ori velinţele şi covoarele). Ca şi cultul familiei, gustul estetic este foarte important. Nu îmi plac atrocităţile asupra bunului gust. Toată această poveste cu hainele se repetă şi în alte domenii, cum ar fi peisajul arhitectural: când văd arhitecţi care, în loc să reabiliteze, preferă să distrugă o casă veche, asta mi se pare a fi extrem de periculos. E o lipsă de respect faţă de ceea ce au făcut înaintaşii tăi. Concluzia acestei pledoarii pentru bunul gust, în care am fost şi eu educată este că, dacă vrei să-ţi dai tu însuţi valoare, trebuie să fii extrem de modest şi de onest, în a recunoaşte frumuseţea realizărilor făcute de alţii. Trebuie să respecţi şi să apreciezi ceea ce ţi-au lăsat moştenire cei dinaintea ta, care şi ei au moştenit şi au transmis, la rândul lor, generaţiilor viitoare. De fapt, valoarea cea mai mare constă în schimbul acesta dintre generaţii, ca tot ceea ce ai primit - iubire, simţul estetic, simţul onoarei, educaţia, tot ceea ce ai primit să înmulţeşti şi să dai mai departe, la rândul tău. O naţiune nu este reprezentată numai de oamenii care sunt contemporani, la un moment dat, ci şi de şirul de strămoşi, ca şi de generaţiile care vor veni. În sensul acesta trebuie să înţelegem ce avem de făcut astăzi.
"Fata cea nouă"
Fotografie realizată pe 4 iunie, ziua ei onomastică. Sfânta Clotilde a creştinat Franţa acum 1500 de ani. Clotilde înseamnă glorioasă în luptă, în limba germanică veche
- E o forţă interioară care vine, probabil, din aceea că eu mereu am fost o anticonformistă, o persoană liberă, neînregimentată în ideologii la modă. M-am simţit "altfel" încă de când eram mică şi eram cu un cap mai înaltă decât ceilalţi. Un alt motiv pentru care mă simţeam diferită era şi faptul că tatăl meu se muta mereu cu serviciul, eu eram mereu "fata cea nouă" şi trebuia mereu să mă adaptez unui alt grup. Am schimbat 15 şcoli diferite, de la grădiniţă şi până la facultate, la MIT. E mult, să ştiţi! Mereu trebuia să mă adaptez. M-a ajutat şi faptul că eram o elevă foarte bună, şi întotdeauna mă impuneam prin rezultatele mele la învăţătură. Eram mereu prima în clasă, iar asta îmi dădea mare forţă şi puteam să mă simt puternică şi liberă. Ar fi fost mult mai greu dacă aş fi fost mediocră sau slabă la învăţătură, să atrag privirile celorlalţi. Şi atunci am învăţat foarte repede să fiu autonomă, independentă, să-mi asum libertatea de a-mi exprima opinia. Şi aşa am fost şi mai târziu, fără să vreau să şochez, dar chiar îmi place să împing lucrurile spre înainte. Acesta e un crez de cercetăşie, pe care l-am deprins la rândul meu, şi pe care îl induc şi copiilor mei şi fetelor din grupul "Cercetaşii munţilor", pe care îl conduc la Bucureşti, un grup care îl are ca mentor spiritual pe Monseniorul Ghika. "Încercaţi să lăsaţi lumea puţin mai bună decât aţi găsit-o!", este lozinca cercetaşilor noştri. Trebuie să fim noi înşine, să ne manifestăm libertatea de opinie, să nu ne temem de ce vor spune ceilalţi despre noi şi nici să suferim dacă nu suntem întotdeauna de acord. Adevăraţii lideri sunt cei care nu se lasă afectaţi de părerea celorlalţi. Trebuie să fii afectat numai de părerea lui Dumnezeu despre tine! Dacă tu eşti afectat, atunci nu mai poţi avea valorile tale, imediat te iei după valorile comune, promovate de alţii.
Lujerul de floare şi sufletul românesc
Clotilde Armand la lansarea candidaturii sale, cu Nicuşor Dan, liderul USB
- Când ne-am întâlnit în America, la MIT, Sergiu îmi povestea numai lucruri frumoase despre România. Aşa s-a format în mintea mea imaginea unei ţări a tuturor viselor. La fel am şi descoperit-o, când am venit prima dată şi am vizitat zona Făgăraşului - Munţii Făgăraş mi s-au părut ameţitor de frumoşi, de spectaculoşi. Sergiu e bucureştean get-beget, dar chiar dacă a crescut în oraş, e încă foarte legat de natură: mereu vine cu câte un lujer firav de floare care "trebuie salvată!", iar zilele trecute, mi-a adus o pisică de pe stradă, sfrijită şi înfometată, ca să avem grijă de ea. Mai târziu, "cercetarea" aceasta a sufletului românesc am făcut-o singură, trăind şi lucrând aici. Lucrurile neplăcute pe care le-am descoperit ţin de zona politică, unde am găsit o clasă de oameni care a preluat puterea şi care demonstrează multă nesimţire, aroganţă şi sârguinţă, în a promova nişte valori putrede: să furi, să exploatezi, să mituieşti, să faci trafic de influenţă, să fii privilegiat şi să acumulezi bogăţie nemeritată prin corupţie. Ei au luat tot ce a fost urât şi au lăsat poporul acesta într-o stare de imensă dezamăgire. Dar chiar şi aşa, simt o mare empatie atunci când vorbesc cu oamenii, simt o uriaşă aşteptare din partea lor. Nu-şi arată supărarea, pare că se mulţumesc cu ce au. Iată, în Franţa, s-a ajuns la greve şi manifestaţii de stradă, oamenii vor mai multe drepturi, sunt nemulţumiţi, în schimb, românii rabdă din greu şi au o credinţă copleşitoare în Dumnezeu! Credinţa este singura cale de a te refugia din faţa nedreptăţilor. Ei ştiu că suferinţa şi răbdarea te fac mai puternic. Poporul român e mai mare între alte popoare, prin suferinţa lui.
Exodul care sperie
- Ce lucru neplăcut aţi descoperit în România şi aţi vrea să-l îndreptaţi?
- Lipsa de speranţă a celor care pleacă din ţară: e un exod masiv care mă sperie. Oamenii cel mai bine pregătiţi profesional aleg să aibă o viaţă în altă ţară, dar eu sper să găsească motive pentru a se întoarce. Noi trebuie să le dăm aceste motive! Trebuie să luptăm pentru ideea de naţiune. A avea o naţiune nu înseamnă să fii în competiţie cu alte naţiuni. Nu, e o nevoie interioară adâncă, de fapt, nevoia de a avea o familie şi o ţară. Naţionalismul nu e ceva negativ, e ceva pozitiv, pentru că avem nevoie fiecare dintre noi de părinţi, de o familie, de o comunitate, de o ţară, iar toate lucrurile acestea fac parte din identitatea noastră. Nu e nimic rău în a fi patriot, ci, dimpotrivă, este o împlinire spirituală să îţi asumi o identitate complexă şi completă. Nu spun că nu mai sunt franţuzoaică, dar acum, eu trăiesc în România şi port cetăţenia română cu mare mândrie. Viaţa mea e acum în România şi nu mă văd trăind în altă parte.
Prietenul familiei
- Sunteţi consilier la primăria sectorului 1, din partea Uniunii Salvaţi Bucureştiul. Cum a început alianţa dvs. cu Nicuşor Dan? Cum s-a născut USB-ul din mintea unor matematicieni?
- Nicuşor Dan e cel mai bun prieten al fratelui soţului meu, toţi trei matematicieni. Au cumpărat împreună prima lor maşină şi au urmat împreună École Normale Supérieure din Paris, ca apoi, la întoarcerea în ţară, să înfiinţeze, tot împreună, Şcoala Normală Superioară de la Bucureşti. Am fost membru fondator, alături de soţul meu, de cumnatul meu şi de Nicuşor Dan, pentru Asociaţia Salvaţi Bucureştiul, dar recunosc, până acum, m-am ocupat de familia mea, de copii, de carieră. Ulterior, am ales să mă implic mai mult, pentru că Nicuşor, reuşind să facă nişte lucruri extraordinare, mi-a câştigat admiraţia. Când eram mică, îmi plăceau poveştile de eroism şi eroii legendari, de aceea, mă gândeam că voi fi şi eu o eroină, cândva, că idealurile mele vor fi legate de sacrificiul în numele unei idei nobile, pentru semenii mei, pentru credinţă, că voi fi cineva remarcabil din acest punct de vedere. Să fii remarcabil prin frumuseţe nu are niciun sens pentru binele comun şi, oricum, în tinereţe eu aveam impresia că nu eram o femeie frumoasă. Să fii remarcabil prin bogăţie iarăşi nu e bine: bogăţia strică, perverteşte, când o păstrezi doar pentru binele propriu - am văzut mulţi copii de oameni bogaţi care sunt un dezastru, săracii de ei! Să fii remarcabil prin inteligenţă nu e suficient, pentru că sunt mulţi oameni inteligenţi, dar rău intenţionaţi. Dar să îţi pui inteligenţa în slujba binelui comun îţi conferă cu adevărat valoare, te face remarcabil. Acesta este şi cazul meu: dacă n-aş avea convingerea că aş putea să fac ceva bun, aş lăsa totul baltă imediat. Eram aşa de liniştită înainte, viaţa mea era confortabilă, puteam să mă uit la un film cu copiii, să ieşim în parc împreună, fără teama de a fi recunoscută de oameni care vor să vorbească cu mine!... Nu fac ceea ce fac acum din ambiţie, ca să demonstrez cât sunt eu de grozavă, ci chiar vreau să schimb ceva în bine. Nu mă interesează puterea, am doar dorinţa de a face bine, poate că par mai naivă când spun asta, dar chiar cred în această misiune, şi vedeţi, mă întâlnesc în fiecare zi cu oameni care mă felicită şi cărora n-aş putea să le spun mâine că am renunţat. Ar fi o mare ruşine să aleg confortul, în loc să continui, ar însemna să plec de aici, ca să nu mai dau ochii cu ei, iar asta nu se va întâmpla, oricum. Cum se spune în româneşte: "Ai intrat în horă, Clotilda, acum trebuie să joci!" Există, însă, şi satisfacţii. Cel mai plăcut lucru este energia pe care o primesc de la oameni. Aţi văzut şi dvs., oamenii sunt foarte pozitivi şi mă încurajează. Locuiesc aproape de Dorobanţi, într-un apartament închiriat într-un bloc vechi, din anii '50, vecinii mă salută cu bucurie şi stau de vorbă cu mine despre ceea ce cred ei că ar trebui îndreptat. Şi mai am o satisfacţie uriaşă: soţul meu mă susţine foarte mult, el nu ştia că aveam acest talent de a mă apropia de oameni şi de a comunica cu ei.
Echipa de acasă
Cercetaşele s-au întors de la o tabără din Baia Mare
- Nu a fost mereu "dolce far niente" în viaţa noastră, am trecut şi prin perioade mai grele, dar am un soţ foarte bun. Sergiu e un bărbat minunat! Se ocupă de copii cu mare devotament şi e un om foarte corect. Un om de onoare. Îl admir pe soţul meu! Stând şi judecând lucrurile cât de obiectiv pot, trebuie să recunosc că am o mare admiraţie pentru el! Nu fac consiliere conjugală, dar le-aş sfătui pe toate femeile să găsească ceva de admirat la soţii lor. Şi atunci, toate lucrurile vor merge bine! Eu îl admir pe Sergiu pentru multe lucruri, dar încă de când l-am cunoscut, l-am admirat pentru inteligenţa lui. Vă imaginaţi că am o fascinaţie pentru matematică şi pentru matematicieni, dar el e de o inteligenţă dublată de bunătate şi răbdare, ceea ce este cu atât mai preţios, căci inteligenţa fără caracter nu valorează mare lucru. Iar admiraţia aceasta nu a scăzut în timp, ci dimpotrivă. Noi suntem o echipă foarte puternică, am traversat împreună multe încercări ale vieţii, să te muţi din America în România, apoi în Germania, în Franţa, şi înapoi în România, nu a fost uşor.
- Nu vă e teamă că puterea vă va corupe, că politica vă va învăţa, treptat, arta disimulării şi a eschivelor?
- Nu cred că se va întâmpla asta. Şi dacă voi avea vreodată cea mai mică îndoială în ceea ce mă priveşte, asta va însemna că timpul meu în politică se va fi terminat şi va trebui să predau ştafeta altcuiva. Când spun "Tatăl nostru", seara, şi mă rog pentru pâinea cea de toate zilele, mă gândesc că această pâine este, de fapt, puterea de a merge mai departe, zi după zi. Pentru această putere mă rog. Pentru sănătate, a mea şi a familiei mele, ca să pot să fac ceea ce am de făcut.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
