Maestrul Dan Grigore e admirat nu doar de melomanii care i-au urmărit cariera de solist. Datorită recitalurilor de muzică şi poezie care căpătau, prin chiar înălţimea lor spirituală, o tentă subversivă în anii ceauşismului, faima lui s-a extins în categorii mai largi. Iar după 1989, s-a implicat ca reprezentant al societăţii civile în lupta opoziţiei democratice pentru schimbare, într-o vreme când structurile remanente îşi ţeseau pânza de păianjen în care ne zbatem şi azi. Atunci, românii care nu se lăsau târâiţi de televiziuni în direcţia plănuită de cei ce acaparaseră puterea s-au simţit reprezentaţi de iniţiativele politice şi de acţiunile grupului de intelectuali căruia i se alăturase Dan Grigore. Maestrul e un VIP veritabil, important atât în lumea muzicală cât şi pentru societatea românească în ansamblu. Harnica noastră colegă Dia Radu, care face cu pasiune şi competenţă jurnalism cultural, se dovedeşte un bun interlocutor pentru o asemenea personalitate: nici encomiastic intimidată, nici agresiv indiscretă. S-a documentat atent (de multe ori tinerii intervievatori pun întrebări-şablon, cele mai comode, când nu cunoşti decât superficial subiectul), are o curiozitate nativă filtrată de bun simţ, nu evită zonele nevralgice, dar nici nu scormoneşte de dragul senzaţionalului şi, mai ales, ştie să incite la confesiune şi să asculte cu participare. De aceea discuţiile lor adunate în această carte sunt captivante, reconstituind parcursul sub vremi al Maestrului, povestit de el cu sinceritate şi umor: o autobiografie nefardată, semnificativă pentru lumea artistică din comunism şi de după, cu bunele şi relele ei. Copil supradotat, atras de pian încă de la 3 ani, cu o mamă posesivă şi mereu nemulţumită, micul Dan şi-a început devreme instrucţia muzicală, în anii '50, cu o profesoară celebră în epocă, Jeni Ionescu, formată la cea mai bună şcoală pianistică dintre războaie, cea germană. În casa acesteia, frecventată de somităţi muzicale, elevul-minune a avut ocazia de a fi ascultat de Florica Musicescu, Cella Delavrancea şi Mihail Jora, personaje providenţiale în existenţa ulterioară a pianistului. Despre ele şi despre mulţi alţii avem portrete în mişcare, poveşti pline de sare şi piper (cel mai pregnant e al bătrânei domnişoare Musicescu - o fire colerică şi capricioasă, care nu ezita să-şi insulte şi să-şi bată elevii). Lupta cu sine însuşi, trăirea genuină a muzicii, vârâtă dureros în tipare didactice şi tehnici profesioniste, a continuat în timpul studiilor superioare la Conservatorul din Leningrad şi al bursei Herder de la Viena, o muncă uriaşă pentru atingerea unor modele ilustre de interpretare, cu obstacole şi constrângeri ce l-au condus la depresie. Dar muzica şi contactele cu oameni care-i înţelegeau şi îi încurajau aspiraţiile şi originalitatea l-au ajutat să se echilibreze şi să obţină răsunătoare succese cu interpretările lui. Nu face un secret nici din succesele sale amoroase, căci, celebrator al vieţii, sensibilitatea lui la frumos se extinde în toate direcţiile. Spirit provocator, perfecţionist, adictiv de muzică şi de iubire, Dan Grigore a avut de înfruntat până în 1989 stupiditatea politrucilor care-i interziceau participarea la festivaluri internaţionale, fiindcă, spre deosebire de alţi solişti şi dirijori, refuzase să devină turnător la Securitate. S-a izbit mereu şi de invidii din interiorul breslei, continuate mai înverşunat după 1990, căci mediocrii îşi unesc frustrările împotriva celor ce le sunt superiori în profesie. Conştient de valoarea sa dar fără vanităţi deşarte, Maestrul se declară doar "deţinătorul unei experienţe pe care abia aştept să o împărtăşesc". Se simte asta în toate apariţiile sale publice. Inclusiv în "Lumea în Si bemol", despre care am fost bucuroasă să văd că s-a aflat în topul vânzărilor la Bookfest.
Selecţia "Formula AS"
* Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu, "Lumea în Si bemol", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 216 p.
Maestrul Dan Grigore e admirat nu doar de melomanii care i-au urmărit cariera de solist. Datorită recitalurilor de muzică şi poezie care căpătau, prin chiar înălţimea lor spirituală, o tentă subversivă în anii ceauşismului, faima lui s-a extins în categorii mai largi. Iar după 1989, s-a implicat ca reprezentant al societăţii civile în lupta opoziţiei democratice pentru schimbare, într-o vreme când structurile remanente îşi ţeseau pânza de păianjen în care ne zbatem şi azi. Atunci, românii care nu se lăsau târâiţi de televiziuni în direcţia plănuită de cei ce acaparaseră puterea s-au simţit reprezentaţi de iniţiativele politice şi de acţiunile grupului de intelectuali căruia i se alăturase Dan Grigore. Maestrul e un VIP veritabil, important atât în lumea muzicală cât şi pentru societatea românească în ansamblu. Harnica noastră colegă Dia Radu, care face cu pasiune şi competenţă jurnalism cultural, se dovedeşte un bun interlocutor pentru o asemenea personalitate: nici encomiastic intimidată, nici agresiv indiscretă. S-a documentat atent (de multe ori tinerii intervievatori pun întrebări-şablon, cele mai comode, când nu cunoşti decât superficial subiectul), are o curiozitate nativă filtrată de bun simţ, nu evită zonele nevralgice, dar nici nu scormoneşte de dragul senzaţionalului şi, mai ales, ştie să incite la confesiune şi să asculte cu participare. De aceea discuţiile lor adunate în această carte sunt captivante, reconstituind parcursul sub vremi al Maestrului, povestit de el cu sinceritate şi umor: o autobiografie nefardată, semnificativă pentru lumea artistică din comunism şi de după, cu bunele şi relele ei. Copil supradotat, atras de pian încă de la 3 ani, cu o mamă posesivă şi mereu nemulţumită, micul Dan şi-a început devreme instrucţia muzicală, în anii '50, cu o profesoară celebră în epocă, Jeni Ionescu, formată la cea mai bună şcoală pianistică dintre războaie, cea germană. În casa acesteia, frecventată de somităţi muzicale, elevul-minune a avut ocazia de a fi ascultat de Florica Musicescu, Cella Delavrancea şi Mihail Jora, personaje providenţiale în existenţa ulterioară a pianistului. Despre ele şi despre mulţi alţii avem portrete în mişcare, poveşti pline de sare şi piper (cel mai pregnant e al bătrânei domnişoare Musicescu - o fire colerică şi capricioasă, care nu ezita să-şi insulte şi să-şi bată elevii). Lupta cu sine însuşi, trăirea genuină a muzicii, vârâtă dureros în tipare didactice şi tehnici profesioniste, a continuat în timpul studiilor superioare la Conservatorul din Leningrad şi al bursei Herder de la Viena, o muncă uriaşă pentru atingerea unor modele ilustre de interpretare, cu obstacole şi constrângeri ce l-au condus la depresie. Dar muzica şi contactele cu oameni care-i înţelegeau şi îi încurajau aspiraţiile şi originalitatea l-au ajutat să se echilibreze şi să obţină răsunătoare succese cu interpretările lui. Nu face un secret nici din succesele sale amoroase, căci, celebrator al vieţii, sensibilitatea lui la frumos se extinde în toate direcţiile. Spirit provocator, perfecţionist, adictiv de muzică şi de iubire, Dan Grigore a avut de înfruntat până în 1989 stupiditatea politrucilor care-i interziceau participarea la festivaluri internaţionale, fiindcă, spre deosebire de alţi solişti şi dirijori, refuzase să devină turnător la Securitate. S-a izbit mereu şi de invidii din interiorul breslei, continuate mai înverşunat după 1990, căci mediocrii îşi unesc frustrările împotriva celor ce le sunt superiori în profesie. Conştient de valoarea sa dar fără vanităţi deşarte, Maestrul se declară doar "deţinătorul unei experienţe pe care abia aştept să o împărtăşesc". Se simte asta în toate apariţiile sale publice. Inclusiv în "Lumea în Si bemol", despre care am fost bucuroasă să văd că s-a aflat în topul vânzărilor la Bookfest.
Maestrul Dan Grigore e admirat nu doar de melomanii care i-au urmărit cariera de solist. Datorită recitalurilor de muzică şi poezie care căpătau, prin chiar înălţimea lor spirituală, o tentă subversivă în anii ceauşismului, faima lui s-a extins în categorii mai largi. Iar după 1989, s-a implicat ca reprezentant al societăţii civile în lupta opoziţiei democratice pentru schimbare, într-o vreme când structurile remanente îşi ţeseau pânza de păianjen în care ne zbatem şi azi. Atunci, românii care nu se lăsau târâiţi de televiziuni în direcţia plănuită de cei ce acaparaseră puterea s-au simţit reprezentaţi de iniţiativele politice şi de acţiunile grupului de intelectuali căruia i se alăturase Dan Grigore. Maestrul e un VIP veritabil, important atât în lumea muzicală cât şi pentru societatea românească în ansamblu. Harnica noastră colegă Dia Radu, care face cu pasiune şi competenţă jurnalism cultural, se dovedeşte un bun interlocutor pentru o asemenea personalitate: nici encomiastic intimidată, nici agresiv indiscretă. S-a documentat atent (de multe ori tinerii intervievatori pun întrebări-şablon, cele mai comode, când nu cunoşti decât superficial subiectul), are o curiozitate nativă filtrată de bun simţ, nu evită zonele nevralgice, dar nici nu scormoneşte de dragul senzaţionalului şi, mai ales, ştie să incite la confesiune şi să asculte cu participare. De aceea discuţiile lor adunate în această carte sunt captivante, reconstituind parcursul sub vremi al Maestrului, povestit de el cu sinceritate şi umor: o autobiografie nefardată, semnificativă pentru lumea artistică din comunism şi de după, cu bunele şi relele ei. Copil supradotat, atras de pian încă de la 3 ani, cu o mamă posesivă şi mereu nemulţumită, micul Dan şi-a început devreme instrucţia muzicală, în anii '50, cu o profesoară celebră în epocă, Jeni Ionescu, formată la cea mai bună şcoală pianistică dintre războaie, cea germană. În casa acesteia, frecventată de somităţi muzicale, elevul-minune a avut ocazia de a fi ascultat de Florica Musicescu, Cella Delavrancea şi Mihail Jora, personaje providenţiale în existenţa ulterioară a pianistului. Despre ele şi despre mulţi alţii avem portrete în mişcare, poveşti pline de sare şi piper (cel mai pregnant e al bătrânei domnişoare Musicescu - o fire colerică şi capricioasă, care nu ezita să-şi insulte şi să-şi bată elevii). Lupta cu sine însuşi, trăirea genuină a muzicii, vârâtă dureros în tipare didactice şi tehnici profesioniste, a continuat în timpul studiilor superioare la Conservatorul din Leningrad şi al bursei Herder de la Viena, o muncă uriaşă pentru atingerea unor modele ilustre de interpretare, cu obstacole şi constrângeri ce l-au condus la depresie. Dar muzica şi contactele cu oameni care-i înţelegeau şi îi încurajau aspiraţiile şi originalitatea l-au ajutat să se echilibreze şi să obţină răsunătoare succese cu interpretările lui. Nu face un secret nici din succesele sale amoroase, căci, celebrator al vieţii, sensibilitatea lui la frumos se extinde în toate direcţiile. Spirit provocator, perfecţionist, adictiv de muzică şi de iubire, Dan Grigore a avut de înfruntat până în 1989 stupiditatea politrucilor care-i interziceau participarea la festivaluri internaţionale, fiindcă, spre deosebire de alţi solişti şi dirijori, refuzase să devină turnător la Securitate. S-a izbit mereu şi de invidii din interiorul breslei, continuate mai înverşunat după 1990, căci mediocrii îşi unesc frustrările împotriva celor ce le sunt superiori în profesie. Conştient de valoarea sa dar fără vanităţi deşarte, Maestrul se declară doar "deţinătorul unei experienţe pe care abia aştept să o împărtăşesc". Se simte asta în toate apariţiile sale publice. Inclusiv în "Lumea în Si bemol", despre care am fost bucuroasă să văd că s-a aflat în topul vânzărilor la Bookfest.
Alte articole din acest numar
- CLOTILDE ARMAND - "Port cu mare mândrie cetăţenia română"
- ZODIACUL LUNII IULIE
- Răspuns pentru ARIANA BEJAN - Timişoara, F. AS nr. 1221 - "Caut tratament alternativ pentru nevralgie de trigemen"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
