Au trecut de atunci patruzeci de ani. "E un cerc frumos. Viaţa asta... viaţa asta e ceva minunat, uluitor. Când lucrez cu păpuşile şi cu marionetele, parcă nici nu realizez pe ce lume sunt." Când spune asta, ochii ei mari şi albaştri strălucesc, iluminându-i tot chipul. Doamna Florentina Tănase îşi adoră meseria. Joacă şi mânuieşte marionete cu cea mai mare pasiune, continuând să viseze la noi spectacole.
Ne-am întâlnit în spatele scenei Teatrului Ţăndărică, teatrul în care a făcut fericite generaţii întregi de copii şi, chiar dacă era la capătul unui spectacol solicitant, a povestit cu drag şi cu emoţie despre momentele şi întâlnirile ce i-au marcat viaţa. Uneori, să te dăruieşti meseriei pe care o îndrăgeşti, indiferent câţi ani au trecut de la debut, îţi poate păstra tinereţea şi frumuseţea.
Marionetele - dragoste de la prima vedere
"Academia" de păpuşari
- Aţi simţit de la început că asta vă e menirea?
- Da, am simţit asta. Nu eram eu aşa deşteaptă să mă autoanalizez, dar am simţit că mi-e bine în teatru. Un artist, un om care lucrează într-un domeniu creativ simte astfel de lucruri, fără să le conştientizeze, să le explice, simte că acela e locul lui, că face o treabă bună acolo. N-am avut nicio angoasă, nicio teamă, am învăţat foarte repede să mânuiesc marionetele. A fost dragoste la prima vedere. Iar una din primele iubiri a fost chiar Tigrişorul Petre. Păpuşile, mai puţin, deşi ştiu să le mânuiesc şi pe ele, însă am fost atrasă într-un mod, aş spune misterios, de marionete. Mi-au mers întotdeauna repede mâinile, am o manualitate deosebită, cos, pun andrele, dau cu croşeta, fac rochiţe, creierul şi mâinile fac la mine o echipă bună.
- De unde talentul acesta?
- De unde? De la bunica, ea era croitoreasă. De fapt, nu chiar croitoreasă, era ţărancă, într-o comună din Bărăgan, Grindu se numeşte. Se trezea dis-de-dimineaţă şi muncea din greu să întreţină o gospodărie bogată în animale. Iar după-amiaza, după ce se mai potolea, se aşeza la maşina de cusut. Veneau femeile din sat cu metraje, iar bunica le făcea rochii, butoniere, tot felul. Eu eram, bineînţeles, cu ochii pe ea şi am învăţat enorm în după-amiezile acelea. Aşa se face că n-am avut nicio problemă să învăţ să mânuiesc marionetele cu fire lungi. Vreau să o amintesc aici şi pe mama mea, şi ea era foarte îndemânatecă, ştia să facă cele mai bune prăjituri, torturi, plăcinte, mâncăruri de tot felul, broderii pe pânză sau cu croşeta. Îmi făcea rochiţe pentru balet la maşina de cusut, sau ţesute în război. Ea şi văruia, vopsea, repara prin casă. Mama mea cea frumoasă, blândă, primitoare şi gospodină.
Cum să fii o muscă sau o albină
Magie cu păpuşi
- Pe de-o parte, doamna Margareta Niculescu ne-a adus la teatru toţi profesorii de la IATC, ca să ne predea vorbire, istoria artelor, dans, tot ce studiau studenţii la Institut. Ca să devii mare actor păpuşar, trebuie să porneşti de undeva, să ai o bază, o şcoală. Apoi, am avut cei mai buni profesori în teatru, actorii din generaţiile mai mari. Le priveam spectacolele, furam meserie, erau şi ei foarte generoşi, ne arătau ce ştiau, cum faci o marionetă să meargă, să ducă mâna la cap...Treptat, am început să le preluăm noi, cei tineri, din spectacole. Cu doamna Miriam Răducanu făceam ore de mişcare, dar însemnau mult mai mult de atât. Din acele două-trei ore pe săptămână am învăţat ce înseamnă scena. Pantomimă, mişcare, monoloage, repeta cu noi momente din spectacolele de muzică, dans şi poezie numite "Nocturne", celebre în epocă. Ne învăţa ce înseamnă să fii o muscă, o albină, un băţ, cum să redai, prin mişcările corpului, tot ceea ce doreşti să fii, iar apoi să transmiţi acelaşi lucru marionetelor, prin firele pe care le mânuieşti. Mentorul meu, în ceea ce priveşte marionetele, a fost Zola, Rădulescu Zola, cel ce a adus în atenţia publicului marioneta cu fire scurte, prin momente de folclor, dans, integrându-le într-un fel de spectacol de varietăţi. Un profesionist desăvârşit, ce a avut mare răbdare cu noi.
- Nu aţi avut niciun moment în care să doriţi să ieşiţi în luminile rampei, să deveniţi o actriţă dramatică?
- Niciodată! Soţul meu a fost actor, juca mult în filme, am primit şi eu propuneri, însă nu m-am dus. Nu puteam trece peste timiditatea asta sufocantă. La teatrul de păpuşi aveam acel paravan între noi şi public, un paravan care-mi dădea o stare de bine, de lejeritate, pentru a mă exprima cum simţeam. Bineînţeles, aveam şi am în continuare, înaintea premierelor, emoţii, însă acestea se transformă într-o adrenalină ce te ajută să duci spectacolul mai sus. Culmea este că acum, la vârsta asta, primesc propuneri de colaborare ca actriţă şi, cum am mai scăpat de acea timiditate din tinereţe, le onorez. Şi nu pot să spun că nu-mi place. Însă nu am niciun moment, nicio secundă de regret, pentru că meseria asta a mea mi-a oferit enorm. Mult mai mult decât i-aş fi putut eu oferi vreodată. Mărturisesc că şi acum, după 40 de ani, meseria asta-mi place extraordinar de mult, sunt ataşată şi motivată de ea la fel ca în prima zi. Nu a existat niciun moment în care să nu fiu prinsă cu totul de ea. Am avut un noroc fabulos că această meserie a dat peste mine. Am colindat cu ea lumea, în turneele cu "Ţăndărică", am făcut şase croaziere în jurul lumii cu un teatru german cu care am colaborat. Meseria asta mi-a dat numai satisfacţii, este un dar nepreţuit, de care mă bucur în continuare.
Un teatru răsfăţat: "Ţăndărică"
Talent şi devotament
- "Ţăndărică" era un teatru răsfăţat. În anii '60-'70, când se ieşea atât de greu din ţară, trupa teatrului umbla prin lume, în turnee. Primisem premiul Erasmus, eram o stea pe firmament, Spania, Germania, Italia, India, Japonia... Eram singurul teatru ce primea mereu vize, bineînţeles, în urma unor verificări amănunţite, o trupă din care nu a rămas nimeni în străinătate. Asta, în primul rând datorită respectului faţă de doamna Margareta Niculescu, cea care îşi punea onoarea în joc. Peste tot pe unde am jucat, am fost foarte bine primiţi, eram impresionaţi cum vin la noi copiii după spectacole, cum vor să ne îmbrăţişeze, să atingă păpuşile. Nu călătoream cu avionul, ci cu un autobuz foarte bun. Nu prea aveam bani de cazare, mai dormeam în autobuz, dar era frumos, trăiam experienţe noi, vedeam locuri la care alţii nici nu visau. La primul meu turneu, până în Spania am făcut cinci zile şi patru nopţi. În Italia am oprit pentru prima oară să dormim într-un pat, la un motel mai ieftin. Nu mai ţin minte din ce motiv, dimineaţa, am plecat mai târziu, aşa că am avut timp să mă plimb un pic. Eram în Ventimiglia, la graniţa cu Franţa. Tot plimbându-mă, am ajuns într-o piaţă şi am fost şocată de cum arată o piaţă occidentală. Cu roşii mari, peşti de trei metri, tarabe cu fructe, cu tot ce pofteşti. A fost un adevărat şoc. Am izbucnit în plâns şi nu m-am putut opri timp de patru ore. Şi acum, când îmi amintesc, îmi dau lacrimile. Am văzut atunci abundenţa, cât de uşor este să îţi cumperi de mâncare şi mi-am amintit cum acasă mi se strângea stomacul, parcă îmi stătea inima când, după ce stătusem la coadă, vedeam cum se împuţinează pachetele de unt de pe tejghea, sau cofrajele cu ouă. Aveam doi copii mici şi îmi era foarte greu cu procurarea hranei zilnice. Discrepanţa asta m-a făcut să izbucnesc în acel plâns, mă urcasem în autobuz şi plângeam, nici măcar nu puteam să le spun colegilor de ce, nu puteam spune decât "lăsaţi-mă, lăsaţi-mă". Nu ştiau ce mă apucase, credeau că am fost lovită, că păţisem ceva. Este o întâmplare de care, acum, când mă întâlnesc cu fetele, colegele de atunci, ne amuzăm, deşi mie tot îmi mai urcă lacrimile în ochi.
Altă generaţie, alţi copii
- Aveam turnee care durau şi două, trei săptămâni, timp în care copiii rămâneau cu soţul meu sau cu mama. Printr-un miracol, am reuşit să mă împart în egală măsură, să fiu şi mamă, şi actriţă. Când nu eram plecată, copiii erau lângă mine mereu, au crescut efectiv în teatru, îi luam la repetiţii, la spectacole. Au ales, la rândul lor, meserii artistice. Cel mic a terminat Conservatorul şi este muzician, iar cel mare, Vlad, a studiat pictura monumentală şi urma să devină pictor de biserici. Însă a întâlnit-o aici, în teatru, pe colega mea Petronela, actriţă, şi şi-a schimbat meseria: a devenit scenograf şi constructor de păpuşi. Aşa că noi trei, Petronela, Vlad şi cu mine, suntem o familie de păpuşari şi chiar avem o trupă ce se numeşte "Puranima".
- V-a ajutat, în obligaţiile dvs. de mamă, faptul că ştiaţi, din experienţa dvs. artistică, cum reacţionează copiii, cum pot fi struniţi?
- Da, nu ai cum să faci meseria asta, fără să lase urme pe tine şi în tine. Lucrând mereu cu copiii devii un om mai inventiv, mai vesel, mai răbdător la nazurile lor, înveţi să le distragi atenţia de la orgoliile, plânsetele lor. De când am intrat în teatru, la 20 de ani, am fost atentă la reacţia spectatorilor şi, dincolo de amuzamentul stârnit, am învăţat să improvizez, să lucrez cu textul, în funcţie de felul în care simţeam copiii în acea zi. Oricâtă experienţă ai avea, mereu apar surprize, pentru că reacţia copiilor nu este niciodată la fel.
- S-a schimbat publicul în aceşti ani?
- Enorm! Şi publicul, şi teatrul. Teatrul s-a dezvoltat foarte mult, a ajuns la forme de animaţie pe care nu mi le-aş fi imaginat. Sunt surprinsă, uimită, şi îmi pare bine să asist la aceşti noi paşi în teatrul pentru copii, însă am şi un regret că vechile forme, cele clasice, ale teatrului de marionete, se pierd încet-încet. Spectacolul pe care l-aţi urmărit în dimineaţa asta, "Cei trei purceluşi", a rămas singurul din stagiunea actuală cu marionete cu fire lungi. De aceea vreau să reiau "Tigrişorul", în punerea în scenă veche, ce a adunat peste 1000 de reprezentaţii. E o lume întreagă acolo, crocodili, zebre, oameni, tot ce-ţi poţi dori ca mânuitor de păpuşi. Înainte de 1990, lucrurile erau clare: noi eram pe scenă, copiii în sală, nu prea interacţionam altfel. Acum, copiii nu mai sunt timizi ca atunci, simt nevoia ca după spectacol să urce pe scenă, n-ai cum să-i opreşti. Vor să stea de vorbă cu noi, vor ca părinţii să le facă poze pe scenă. Reacţiile lor din timpul spectacolului sunt mult mai puternice, iar dacă nu le prea place, nu sunt atraşi de ce se întâmplă pe scenă, încep să se foiască, vorbesc între ei, îşi pierd atenţia. Iar noi, adulţii, încercăm, aşa cum am învăţat şi noi la vârsta lor, să le oferim, pe lângă distracţie, şi o poveste moralizatoare, să le spunem ce-i bine şi ce-i rău. Deci, există o parte bună, că ei au devenit mai îndrăzneţi, mai degajaţi, mai comunicativi, dar şi o parte mai puţin bună, aceea că sunt mai superficiali decât copiii din urmă cu câteva generaţii.
Magia când bucata de cârpă prinde viaţă
Basme pe sfori
- Meseria asta de marionetist nu-i niciodată aceeaşi, nu se repetă. Fiecare marionetă e altfel, una are două picioare, alta patru, una merge într-un fel, alta în altul, şi te gândeşti tot timpul cum vei mânui fiinţa aceea, fie ea om sau animal. Îţi pui mereu creativitatea la încercare. Meseria asta mă pune la încercare cu mine şi întotdeauna vreau să văd care pe care. Da, e un fel de luptă cu păpuşa, cu marioneta. Cred că asta mă ţine şi m-a ţinut vie toată viaţa, în această meserie. Încă îmi place acel moment în care bucata aia de cârpă şi de polistiren prinde viaţă, se transformă într-o fiinţă. Şi momentul în care copilul vede acea fiinţă veselă sau tristă şi simte o emoţie... EMOŢIA, a mea şi a copiilor, asta mă ţine şi acum în priză. În plus, sunt uluită de surprizele pe care continuă să mi le aducă meseria asta frumoasă. Care, printre altele, mi-a dăruit şi vocea. Eu nu eram deloc încrezătoare în vocea mea. Iată că acum, la vârsta asta, voi primi premiul pentru cel mai spectaculos... debut în teatrul radiofonic. Mă bucur enorm, ca în prima zi, de acest premiu pentru înregistrarea spectacolului "Rapunzel". La fel de mult mă bucur de reîntâlnirea cu regizoarea Irina Niculescu. Cu mulţi ani în urmă, noi eram începători la "Ţăndărică", iar ea venea de la Praga să monteze aici un spectacol, ca tânără regizoare. Şi iată cum ne întâlnim din nou, la Târgovişte, unde montează "Romeo şi Julieta", spectacol în care eu joc doica. I-am regăsit felul de a vorbi, gesturile, a fost ca o întoarcere în timp.
Bunica, în rol de prinţesă
- Da, ador rolul de bunică, rol pe care l-am aşteptat cu nerăbdare. Mi-am dorit mult să fiu în postura asta, pentru că am mari regrete din perioada în care copiii mei erau mici. Am trăit sentimentul că nu m-am putut bucura îndeajuns de copilăria lor. Erau vremuri grele, în care nu se găseau de nici unele, iar eu, când nu eram la teatru, îmi petreceam tot timpul încercând să fac în aşa fel încât totul să fie bine. Să nu existe nicio sincopă, nici la mâncare, nici când e vorba de curăţenie, călcat, spălat, totul să funcţioneze perfect. Mi-am dat seama că nu m-am bucurat de drăgălăşeniile copiilor mei, am stat mai mult pe la cozi, am făcut şmotru, am gătit... Şi mi-am dorit enorm, chiar dacă afirmaţia mea sună egoist, să îmi umplu acel gol. Aşa că mă bucur de fiecare moment petrecut împreună cu nepoţica mea, în vârstă de patru ani, Amina Maria Tănase. Facem mărgele, ne jucăm de-a Rapunzel sau de-a Mica Sirenă... Şi eu îi spun: "Uite, nu vreau să fiu eu mereu vrăjitoarea, lasă-mă şi pe mine să fiu măcar o dată prinţesa". Ea spune: "Bine, buni, acum tu o să fii prinţesa". E un lucru minunat. Îmi dă energie, nu mă simt niciodată obosită când mă joc sau vorbesc cu ea. Mergem împreună şi grădinărim, o altă bucurie de-a mea. Mă întreabă care-i floarea şi care-i buruiana, ce mai plantăm... Chiar azi, înainte să vin la teatru, mi-am pus pelerina de ploaie pe mine şi am ieşit în grădină să plantez cele cincizeci de tulpini de trandafiri pe care le-am adus de la Târgovişte. Le-am dus la "şcoală", cum spunea mamaie, am pus tulpinile în pământ, acolo unde vor învăţa să devină plante, apoi vor apărea muguri noi. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Cum am terminat, am aruncat pelerina şi am fugit la teatru.
Foto: AGERPRES(1), TEATRUL ŢĂNDĂRICĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
