Între cer şi ape

- Uneori, natura îşi descoperă forţa şi măreţia atât de puternic, încât, dacă scapi de încercare, ai sentimentul că viaţa ţi-e dăruită din nou -

Pe urmele chefalilor din lacul Sinoe

În 1973 eram tânăr biolog la Institutul de cercetări marine din Constanţa. Lucram la o temă de cercetare privind aclimatizarea în apă dulce a celor trei specii de chefali care trăiesc în Marea Neagră. Expe­ri­men­tele se desfăşurau în bazine mari, cu apă dulce, aflate la sediul Institutului, dar şi la baza de cercetări pe care Institutul o construise pe malul lacului Sinoe. Baza era, de fapt, o cabană modestă, din paiantă, cu do­uă cămăruţe unde se "cam­pa", în special în pe­rioada caldă a anului, şi câ­teva bazine de pământ um­plute cu apă dulce, tra­să din lac. Cabana se afla în pustietate, departe de satul Sinoe, dar în ime­dia­ta vecinătate a vestigiilor anticei cetăţi Histria, fost port la Marea Neagră, dis­trus de invaziile slave, du­pă 1300 ani de vieţuire grea­că şi romană. În fie­ca­re lună, o echipă mai mare sau mai mică de cerce­tă­tori şi laboranţi mergeam să colectăm probe biologice şi chimice din apa lacului Sinoe, dar şi din lacurile satelite, Istria şi Nuntaşi. Până la malul lacului tre­ceam, inevitabil, printre ruinele cetăţii, călcam pe bă­trânele străzi pavate cu piatră ale cartierelor de lo­cuinţe, ocolind rămăşitele turnurilor, bastioanelor, tem­plelor şi atelierelor greceşti, sau ale termelor şi bazilicilor creştine romane. Drumul, lung de câteva stadii, era destul de anevoios (căram cu noi o ladă cu bu­telii de sticlă, mai mari sau mai mici, şi instru­men­tarul de care aveam nevoie pentru colectarea pro­be­lor), călcam agale pe dalele printre care creştea iarba sau dintre care apăreau şi dispăreau, agili, mici şerpi de apă, inofensivi, sau câte un guşter verde, singurele vietăţi care mai "locuiau" acum în anticul port şi care mai "vizitau" templul lui Zeus şi al Afroditei.
Taciturnă şi visătoare, păşeam privind în jos, gân­din­du-mă dacă nu cumva, într-o viaţă anterioară, fusesem o grecoaică din Milet, ajunsă aici cu primii colonişti, sau poate o profesoară de gimnastică, într-un gymnasion, sau ghid într-un museion. Şi, îmi mai imaginam că acum alergam în port, să scrutez ori­zontul, în aşteptarea unei trireme, plecate de mult la război. Dar visul se termina curând. Eram pe malul la­cului, unde ne aştepta doar o biată mahună lipo­venească, o barcă mare şi solidă, din lemn, cu care ur­ma să ieşim pe lac, doar ca să ne "războim" cu va­lurile, vântul, sau soarele arzător.

Furtuna

În ziua de vară despre care vă povestesc, am ple­cat în expediţie cu Reveica, colegă şi prietenă, şi Tovu, secretarul de partid al Institutului, mândru de po­recla lui. Când am ajuns la cabană, vremea se stri­case, bătea vântul, Sinoe era deja destul de învol­burat, nu era deloc vreme potrivită de ieşit pe lac, dar Reveica, inginer piscicol, conştiincioasă, dar mai ales pescăriţă înrăită, insistă să plecăm: "Dacă tot am bă­tut drumul până aici, vom merge!". Aventura a în­ceput în chiar clipa îmbarcării pe mahună, care în­cepuse să se legene, de parcă era o coajă de nu­că. Deşi vizibil nemulţumit, pescarul lipo­vean care ne însoţea nu are încotro şi ascultă de hotărârea "şefei", dar, doar după câteva lo­vituri de babaică, cum spun lipovenii la vâslă, valurile ne-au luat în primire. Tovu abdică imediat de la datorie, având rău de mare. Dar în mod surprinzător şi aproape miraculos eu rezist şi, în babordul înalt al bărcii, împreună cu Reveica, încercăm să luăm probele pentru cercetări. În ciuda condiţiilor de eră glaciară, mă simt bine şi hotărâtă să ne facem treaba. Aşteptăm momentul când mahuna se înclină cu babordul, astfel încât să ajungem până la apă. Nu avem decât câteva zeci de secunde la dispoziţie ca să scufundăm căldarea de 10 l şi s-o umplem, căci barca se înclină imediat în­spre tribord. Era destul de riscant. Nu ne ţineam de ni­mic, stăteam în genunchi, doar bordul bărcii ne pro­teja cât de cât, când luam probele de chimie, apoi pe cele de zooplancton, pe care le obţineam filtrând prin­tr-o sită deasă de mătase cinci căldări de apă.
Dar valurile deveniseră tot mai înalte, şi furioase, eram ude complet, mahuna risca să se umple cu apă, aşa că lipoveanul preia el "comanda", refuză să mai vâs­lească şi hotărăşte să ne îndreptăm spre cherha­naua de pe grindul Chituc, de care eram mai aproape. Mânaţi de vânt, ca o corabie zbură­toa­re, într-un sfâr­şit ajungem la ţărm, pu­nem piciorul pe pământ şi-i mul­ţu­mim lui Dum­nezeu că am scăpat.
Cherhanaua un­de lucrează o briga­dă de pescari li­po­veni are câteva ca­bane-dormitor, dar acum oamenii erau plecaţi. Singurul pes­­car rămas la ba­ză ne spune agitat că di­mi­neaţă furtu­na răs­turnase o barcă şi doi lipoveni dispăruseră în valuri. Acum, tovarăşii lor plecaseră în căutarea trupurilor înghiţite de mare şi care aveau să fie azvârlite pe plajă. Vestea ne îngro­zeş­te. În locul lor, puteam să fim noi. Suntem obosiţi, ne este frig şi foame, intrăm într-un dormitor, încer­când să ne odihnim pe paturile din fier, murdare, ale pescarilor. Tremurând de frig, încerc să mă "stre­cor" sub o pătură care îşi pierduse de multă vreme iden­titatea, dar nu pot, din ea "curge" ceva peste mine. Nisip? Tovu, nemulţumit şi el de condiţiile de aici, hotărăşte să plecăm rapid mai departe, la Pe­ri­boina, unde să înnop­tăm.
Periboina este o gârlă prin care lacul Sinoe co­mu­nică cu marea, Ins­titu­tul construise aco­lo o altă cabană, pentru mo­ni­torizarea capturilor de peşte marin, dar mai ales pentru "vizitele de lucru" ale ştabilor de la Bucureşti, veniţi în "con­trol" la Institut. În capătul dinspre lac, fu­se­se construit, în sco­puri piscicole, un stăvi­lar mobil, care asigura şi trecerea cu piciorul a apei.

Furia pescăruşilor

Nu-mi mai aduc aminte cât a durat acel drum, o oră, poate mai mult, înaintam greu, cu vântul potrivnic, dez­lăn­ţuit, în faţa noastră, era o adevărată victorie când reuşeam să îna­in­tăm un pas, dar de cele mai multe ori, eram împinşi doi paşi înapoi. A fost cea mai aventuroasă, dar mai ales una dintre cele mai voluptuoase zile din viaţa mea. Intre cerul acoperit de vălătuci plumburii de nori, între valurile înalte şi sărate ale Mării Negre, care ne stropeau din dreapta, şi cele dulci şi mai puţin înalte ale lacului Sinoe, în stânga, simţeam că parcă nu mai eram om, era ca şi cum m-aş fi dezintegrat în miliarde de pică­turi fine, sau m-am volatilizat în molecule de aerosoli marini. Sau poate că eram o valvă albă şi elegantă de Mya, din tanatocenoza nisipului fin de pe grind, sau o scoică de Tellina, micuţă, diafană şi roză ca o un­ghi­uţă, smulsă brutal din nisipurile fine din adâncul Mării Negre şi azvârlită nemilos pe plajă, unde va muri cu­rând.
Şi, ca "tabloul" să fie complet, pe deasupra noas­tră, stoluri mari de pescăruşi, de toate speciile, laruşi, chire, furtunari, agitaţi şi agresivi, erau gata să ne ciupească de cap, căci, tocmai ce-şi depuseseră ouăle în nisip. Femelele, îngrijorate pentru soarta viitoarelor odrasle, şi masculii vigilenţi, deveniseră ameninţători, trebuia să fim atenţi să nu le călcăm cuiburile, trăiam o zi din filmul "Păsările" al lui Hitchcock, numai că, ceea ce ni se întâmpla nouă nu erau efecte speciale vizuale, pescăruşii erau aievea, atacurile lor asupra noastră erau chiar demente, horror-ul era autentic, era ca şi cum, nu noi, ci însuşi Hitchcock trăise experienţa noastră.
Şi poate că păsările nici nu mai văzuseră până atunci oameni, făpturi ciudate, care veniseră să le invadeze teritoriul. Oare de unde or fi apărut? Şi, mai ales, ce sunt aceste sunete, care, pe aripi de vânt, erau purtate până departe, în largul mării? Ei bine, era râsul nostru dezlănţuit. Aventura mă epuizase complet şi nu mă mai puteam stăpâni. Mă simţeam atât de fericită! Şi nu doar eu. Reveica râdea şi ea, împreună cu mine. Nu mai trăisem şi nu mai văzusem niciodată un astfel de spectacol al naturii dezlănţuite, deşi de doi ani veneam aici lună de lună. Şi nici n-am mai văzut vreodată de-atunci!
Când am ajuns la Periboina, am realizat că pe furtuna care ne înconjura, trecerea pe stăvilar nu va fi chiar atât de uşoară, aşa că am hotărât să chemăm un pescar care să ne ia cu o barcă. Îl vedeam trebăluind de zor, dincolo de gârlă, dar strigătele noastre de ajutor erau duse de vânt în direcţia opusă, semnele noastre, aproape disperate, rămâneau nevăzute. Până la urmă, ne-am luat inima în dinţi şi am pornit, la pas, pe stăvilar. A fost un veritabil exerciţiu de gimnastică la bârnă. Pescarii au rămas muţi de uimire când s-au "trezit" cu noi, dar borşul de peşte şi mămăliga erau deja gata, astfel încât imediat ne-am aşezat la masă, apoi ne-am dus la culcare, într-un dormitor curat, cu cearceafuri albe şi pături călduroase. Am adormit repede şi am dormit "buştean", până dimineaţa. A doua zi, drumul de întoarcere până la cabana din Istria l-am făcut pe grindul Lupilor, pe lângă lacurile Zmei­ca şi Goloviţa. Întinderi uriaşe de apă, scânteind în soa­rele biruitor. Dar eu nu vedeam nimic din fru­mu­seţea care mă înconjura. Lup­ta cumarea înfuriată, clocotele vântului şi atacul pescăruşilor furibunzi mi se lipiseră de suflet şi de memorie. Trăisem "pe viu" ni­micnicia făpturii ome­neşti. Aveam senzaţia că mi se dăruise viaţa de la în­ceput. De atunci, peisajul lacustru mi-a rămas pentru totdeauna în inimă, şi multă vreme am visat să-mi fac casă între două lumi, pe malul lacului Sinoe. O casă cu pereţi din sticlă, astfel ca, din orice colţ al ei, să pot vedea cerul, lacul, pes­că­ruşii, stuful, din orice colţ să pot să ascult cârâitul păsărilor în baltă, foşnetul stufului, să mă aflu, în orice clipă, între ape şi cer.

Maria Moldoveanu

Foto: DREAMSTIME (3)