Pe urmele chefalilor din lacul Sinoe
În 1973 eram tânăr biolog la Institutul de cercetări marine din Constanța. Lucram la o temă de cercetare privind aclimatizarea în apă dulce a celor trei specii de chefali care trăiesc în Marea Neagră. Experimentele se desfășurau în bazine mari, cu apă dulce, aflate la sediul Institutului, dar și la baza de cercetări pe care Institutul o construise pe malul lacului Sinoe. Baza era, de fapt, o cabană modestă, din paiantă, cu două cămăruțe unde se "campa", în special în perioada caldă a anului, și câteva bazine de pământ umplute cu apă dulce, trasă din lac. Cabana se afla în pustietate, departe de satul Sinoe, dar în imediata vecinătate a vestigiilor anticei cetăți Histria, fost port la Marea Neagră, distrus de invaziile slave, după 1300 ani de viețuire greacă și romană. În fiecare lună, o echipă mai mare sau mai mică de cercetători și laboranți mergeam să colectăm probe biologice și chimice din apa lacului Sinoe, dar și din lacurile satelite, Istria și Nuntași. Până la malul lacului treceam, inevitabil, printre ruinele cetății, călcam pe bătrânele străzi pavate cu piatră ale cartierelor de locuințe, ocolind rămășitele turnurilor, bastioanelor, templelor și atelierelor grecești, sau ale termelor și bazilicilor creștine romane. Drumul, lung de câteva stadii, era destul de anevoios (căram cu noi o ladă cu butelii de sticlă, mai mari sau mai mici, și instrumentarul de care aveam nevoie pentru colectarea probelor), călcam agale pe dalele printre care creștea iarba sau dintre care apăreau și dispăreau, agili, mici șerpi de apă, inofensivi, sau câte un gușter verde, singurele vietăți care mai "locuiau" acum în anticul port și care mai "vizitau" templul lui Zeus și al Afroditei.
Taciturnă și visătoare, pășeam privind în jos, gândindu-mă dacă nu cumva, într-o viață anterioară, fusesem o grecoaică din Milet, ajunsă aici cu primii coloniști, sau poate o profesoară de gimnastică, într-un gymnasion, sau ghid într-un museion. Și, îmi mai imaginam că acum alergam în port, să scrutez orizontul, în așteptarea unei trireme, plecate de mult la război. Dar visul se termina curând. Eram pe malul lacului, unde ne aștepta doar o biată mahună lipovenească, o barcă mare și solidă, din lemn, cu care urma să ieșim pe lac, doar ca să ne "războim" cu valurile, vântul, sau soarele arzător.
Furtuna
În ziua de vară despre care vă povestesc, am plecat în expediție cu Reveica, colegă și prietenă, și Tovu, secretarul de partid al Institutului, mândru de porecla lui. Când am ajuns la cabană, vremea se stricase, bătea vântul, Sinoe era deja destul de învolburat, nu era deloc vreme potrivită de ieșit pe lac, dar Reveica, inginer piscicol, conștiincioasă, dar mai ales pescăriță înrăită, insistă să plecăm: "Dacă tot am bătut drumul până aici, vom merge!". Aventura a început în chiar clipa îmbarcării pe mahună, care începuse să se legene, de parcă era o coajă de nucă. Deși vizibil nemulțumit, pescarul lipovean care ne însoțea nu are încotro și ascultă de hotărârea "șefei", dar, doar după câteva lovituri de babaică, cum spun lipovenii la vâslă, valurile ne-au luat în primire. Tovu abdică imediat de la datorie, având rău de mare. Dar în mod surprinzător și aproape miraculos eu rezist și, în babordul înalt al bărcii, împreună cu Reveica, încercăm să luăm probele pentru cercetări. În ciuda condițiilor de eră glaciară, mă simt bine și hotărâtă să ne facem treaba. Așteptăm momentul când mahuna se înclină cu babordul, astfel încât să ajungem până la apă. Nu avem decât câteva zeci de secunde la dispoziție ca să scufundăm căldarea de 10 l și s-o umplem, căci barca se înclină imediat înspre tribord. Era destul de riscant. Nu ne țineam de nimic, stăteam în genunchi, doar bordul bărcii ne proteja cât de cât, când luam probele de chimie, apoi pe cele de zooplancton, pe care le obțineam filtrând printr-o sită deasă de mătase cinci căldări de apă.
Dar valurile deveniseră tot mai înalte, și furioase, eram ude complet, mahuna risca să se umple cu apă, așa că lipoveanul preia el "comanda", refuză să mai vâslească și hotărăște să ne îndreptăm spre cherhanaua de pe grindul Chituc, de care eram mai aproape. Mânați de vânt, ca o corabie zburătoare, într-un sfârșit ajungem la țărm, punem piciorul pe pământ și-i mulțumim lui Dumnezeu că am scăpat.
Cherhanaua unde lucrează o brigadă de pescari lipoveni are câteva cabane-dormitor, dar acum oamenii erau plecați. Singurul pescar rămas la bază ne spune agitat că dimineață furtuna răsturnase o barcă și doi lipoveni dispăruseră în valuri. Acum, tovarășii lor plecaseră în căutarea trupurilor înghițite de mare și care aveau să fie azvârlite pe plajă. Vestea ne îngrozește. În locul lor, puteam să fim noi. Suntem obosiți, ne este frig și foame, intrăm într-un dormitor, încercând să ne odihnim pe paturile din fier, murdare, ale pescarilor. Tremurând de frig, încerc să mă "strecor" sub o pătură care își pierduse de multă vreme identitatea, dar nu pot, din ea "curge" ceva peste mine. Nisip? Tovu, nemulțumit și el de condițiile de aici, hotărăște să plecăm rapid mai departe, la Periboina, unde să înnoptăm.
Periboina este o gârlă prin care lacul Sinoe comunică cu marea, Institutul construise acolo o altă cabană, pentru monitorizarea capturilor de pește marin, dar mai ales pentru "vizitele de lucru" ale ștabilor de la București, veniți în "control" la Institut. În capătul dinspre lac, fusese construit, în scopuri piscicole, un stăvilar mobil, care asigura și trecerea cu piciorul a apei.
Furia pescărușilor
Nu-mi mai aduc aminte cât a durat acel drum, o oră, poate mai mult, înaintam greu, cu vântul potrivnic, dezlănțuit, în fața noastră, era o adevărată victorie când reușeam să înaintăm un pas, dar de cele mai multe ori, eram împinși doi pași înapoi. A fost cea mai aventuroasă, dar mai ales una dintre cele mai voluptuoase zile din viața mea. Intre cerul acoperit de vălătuci plumburii de nori, între valurile înalte și sărate ale Mării Negre, care ne stropeau din dreapta, și cele dulci și mai puțin înalte ale lacului Sinoe, în stânga, simțeam că parcă nu mai eram om, era ca și cum m-aș fi dezintegrat în miliarde de picături fine, sau m-am volatilizat în molecule de aerosoli marini. Sau poate că eram o valvă albă și elegantă de Mya, din tanatocenoza nisipului fin de pe grind, sau o scoică de Tellina, micuță, diafană și roză ca o unghiuță, smulsă brutal din nisipurile fine din adâncul Mării Negre și azvârlită nemilos pe plajă, unde va muri curând.
Și, ca "tabloul" să fie complet, pe deasupra noastră, stoluri mari de pescăruși, de toate speciile, laruși, chire, furtunari, agitați și agresivi, erau gata să ne ciupească de cap, căci, tocmai ce-și depuseseră ouăle în nisip. Femelele, îngrijorate pentru soarta viitoarelor odrasle, și masculii vigilenți, deveniseră amenințători, trebuia să fim atenți să nu le călcăm cuiburile, trăiam o zi din filmul "Păsările" al lui Hitchcock, numai că, ceea ce ni se întâmpla nouă nu erau efecte speciale vizuale, pescărușii erau aievea, atacurile lor asupra noastră erau chiar demente, horror-ul era autentic, era ca și cum, nu noi, ci însuși Hitchcock trăise experiența noastră.
Și poate că păsările nici nu mai văzuseră până atunci oameni, făpturi ciudate, care veniseră să le invadeze teritoriul. Oare de unde or fi apărut? Și, mai ales, ce sunt aceste sunete, care, pe aripi de vânt, erau purtate până departe, în largul mării? Ei bine, era râsul nostru dezlănțuit. Aventura mă epuizase complet și nu mă mai puteam stăpâni. Mă simțeam atât de fericită! Și nu doar eu. Reveica râdea și ea, împreună cu mine. Nu mai trăisem și nu mai văzusem niciodată un astfel de spectacol al naturii dezlănțuite, deși de doi ani veneam aici lună de lună. Și nici n-am mai văzut vreodată de-atunci!
Când am ajuns la Periboina, am realizat că pe furtuna care ne înconjura, trecerea pe stăvilar nu va fi chiar atât de ușoară, așa că am hotărât să chemăm un pescar care să ne ia cu o barcă. Îl vedeam trebăluind de zor, dincolo de gârlă, dar strigătele noastre de ajutor erau duse de vânt în direcția opusă, semnele noastre, aproape disperate, rămâneau nevăzute. Până la urmă, ne-am luat inima în dinți și am pornit, la pas, pe stăvilar. A fost un veritabil exercițiu de gimnastică la bârnă. Pescarii au rămas muți de uimire când s-au "trezit" cu noi, dar borșul de pește și mămăliga erau deja gata, astfel încât imediat ne-am așezat la masă, apoi ne-am dus la culcare, într-un dormitor curat, cu cearceafuri albe și pături călduroase. Am adormit repede și am dormit "buștean", până dimineața. A doua zi, drumul de întoarcere până la cabana din Istria l-am făcut pe grindul Lupilor, pe lângă lacurile Zmeica și Golovița. Întinderi uriașe de apă, scânteind în soarele biruitor. Dar eu nu vedeam nimic din frumusețea care mă înconjura. Lupta cu marea înfuriată, clocotele vântului și atacul pescărușilor furibunzi mi se lipiseră de suflet și de memorie. Trăisem "pe viu" nimicnicia făpturii omenești. Aveam senzația că mi se dăruise viața de la început. De atunci, peisajul lacustru mi-a rămas pentru totdeauna în inimă, și multă vreme am visat să-mi fac casă între două lumi, pe malul lacului Sinoe. O casă cu pereți din sticlă, astfel ca, din orice colț al ei, să pot vedea cerul, lacul, pescărușii, stuful, din orice colț să pot să ascult cârâitul păsărilor în baltă, foșnetul stufului, să mă aflu, în orice clipă, între ape și cer.
Maria Moldoveanu
Foto: DREAMSTIME (3)