La răscrucea mileniilor, satul românesc, leagănul veşniciei, locul în care cerul priveşte direct acoperişul fiecărei case, însemnat cu o cruce mică la răsărit şi cu alta la apus, este în declin, ameninţat cu dispariţia, atât din cauza depopulării, cât şi din cauza caselor vechi, care se duc, rând pe rând, precum rândunelele, toamna. Iar în locul lor nu mai rămâne nimic. Nimic din lumea ce-a fost şi nimic din lumea ce va să vină. Casele noi fură legătura cu tradiţia românească (chiar şi cele două cruci de pe acoperişuri au dispărut), urâte, bălţate şi arogante, nu mai aparţin satului şi n-au nici o treabă cu vechile rosturi şi rânduieli. "Amu, acele-o fost demult, când o fost oamenii locului unde s-or născut".
Casa veche, din chirpici (cea mai sănătoasă, pare-se), ori cea de lemn, cu talpa sprijinită pe câteva pietre, stau umile, cu privirea-n pământ, aşteptându-şi împăcate sfârşitul, în umbra orgolioasei case noi, cu etaj, construită din materiale moderne (majoritatea cancerigene) având geamuri din termopan (ce vor împiedica pătrunderea aerului în interior), alei drepte, în curte, ca trase la şpargă (sfoară), mărginite de plante necunoscute, importate de prin cele străinătăţi. Şi ca totul să arate perfect, curtea are un gard strălucitor de inox şi o poartă automată, prin care nu au cum să intre un car cu boi, cai veniţi de la tăiatul lemnelor în pădure ori, şi mai rău, o căruţă trasă de bivoli şi încărcată de fân. Dar nu este cazul să ne facem griji! Lângă noile case nu există acareturi, ele sunt programate pentru un cu totul alt fel de vieţuire. Se locuieşte în ele o lună pe an, după care, stăpânii pleacă iarăşi, "afară". Foştii ţărani români muncesc în ţările bogate, pentru a le întări şi mai mult economia, lăsând munca pământului de acasă pentru a culege căpşuni, în genunchi.
Împreună cu vechile case dispar şi ţăranii, cei care-şi trag numele de la cuvântul ţară, păstrătorii tradiţiilor străvechi, ai identităţii noastre naţionale, monumente vii de cunoştinţe, acumulate în mii de ani. Loviţi în plin, oropsiţi mereu şi mereu de-a lungul istoriei, sătenii noştri nu şi-au părăsit niciodată portul ca să se îmbrace în haine "ungureşti" sau "nemţeşti" (aşa numeau ei îmbrăcămintea de la oraş), nu s-au lăsat rupţi de datini şi de familie, iar casele şi le-au construit ca o mie de generaţii înainte, din lemn.
Fiind o ţară cu sate în care arhitectura tradiţională încânta, până nu de mult, ochii celor care o priveau, ar fi trebuit să avem grijă de casele vechi, ca de o comoară de preţ, turismul fiind una dintre cele mai moderne ramuri din economia tuturor ţărilor.
Navetiştii de Maramureş
În aceeaşi bună rânduială, tânărul preot Ioan Ardelean încearcă să dea o faţă "umană" casei parohiale, pe care a găsit-o aici, construită din bolţari, adăugându-i "şatre" de jur împrejur, prevăzute cu căpriori, ca la casele ţărăneşti.
"Tăt aşé ş-aşé Mărie/ Pă la moara cé pustie"
În decurs de aproximativ cincizeci de ani, s-au neantizat 39 de case, şi numai în unsprezece cazuri s-au construit altele în locul lor.
Lucrurile o iau însă la fugă, în acord cu epoca în care trăim. La cele şaptezeci de case nelocuite în prezent - sau fiind mai îngăduitoare - la cele patruzeci şi patru de case pustii, sunt obligată să mai adaug o listă cu încă cincizeci de case, în care trăieşte câte o singură persoană, şi aceea vârstnică sau foarte vârstnică, ce vor fi, nu peste mulţi ani, goale şi ele. Pe cele în care locuiesc doi bătrâni nu le iau în calcul.
La ora aceasta, pe toată uliţa bisericii din Deseşti nu există atâţia copii câţi trăiau, altădată, într-o singură familie. Populaţia din zona rurală scade drastic, şi numai Dumnezeu ştie cât vor mai dăinui satele noastre, dacă nu se întristează împreună cu noi, şi cei care trebuie: adică, cei care veghează la destinul naţiunii române. Dar mai există ei?
Foto: KOSEI MIYA (3), MIHAI COVACI (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
