La răscrucea mileniilor, satul românesc, leagănul veșniciei, locul în care cerul privește direct acoperișul fiecărei case, însemnat cu o cruce mică la răsărit și cu alta la apus, este în declin, amenințat cu dispariția, atât din cauza depopulării, cât și din cauza caselor vechi, care se duc, rând pe rând, precum rândunelele, toamna. Iar în locul lor nu mai rămâne nimic. Nimic din lumea ce-a fost și nimic din lumea ce va să vină. Casele noi fură legătura cu tradiția românească (chiar și cele două cruci de pe acoperișuri au dispărut), urâte, bălțate și arogante, nu mai aparțin satului și n-au nici o treabă cu vechile rosturi și rânduieli. "Amu, acele-o fost demult, când o fost oamenii locului unde s-or născut".
Casa veche, din chirpici (cea mai sănătoasă, pare-se), ori cea de lemn, cu talpa sprijinită pe câteva pietre, stau umile, cu privirea-n pământ, așteptându-și împăcate sfârșitul, în umbra orgolioasei case noi, cu etaj, construită din materiale moderne (majoritatea cancerigene) având geamuri din termopan (ce vor împiedica pătrunderea aerului în interior), alei drepte, în curte, ca trase la șpargă (sfoară), mărginite de plante necunoscute, importate de prin cele străinătăți. Și ca totul să arate perfect, curtea are un gard strălucitor de inox și o poartă automată, prin care nu au cum să intre un car cu boi, cai veniți de la tăiatul lemnelor în pădure ori, și mai rău, o căruță trasă de bivoli și încărcată de fân. Dar nu este cazul să ne facem griji! Lângă noile case nu există acareturi, ele sunt programate pentru un cu totul alt fel de viețuire. Se locuiește în ele o lună pe an, după care, stăpânii pleacă iarăși, "afară". Foștii țărani români muncesc în țările bogate, pentru a le întări și mai mult economia, lăsând munca pământului de acasă pentru a culege căpșuni, în genunchi.
Împreună cu vechile case dispar și țăranii, cei care-și trag numele de la cuvântul țară, păstrătorii tradițiilor străvechi, ai identității noastre naționale, monumente vii de cunoștințe, acumulate în mii de ani. Loviți în plin, oropsiți mereu și mereu de-a lungul istoriei, sătenii noștri nu și-au părăsit niciodată portul ca să se îmbrace în haine "ungurești" sau "nemțești" (așa numeau ei îmbrăcămintea de la oraș), nu s-au lăsat rupți de datini și de familie, iar casele și le-au construit ca o mie de generații înainte, din lemn.
Fiind o țară cu sate în care arhitectura tradițională încânta, până nu de mult, ochii celor care o priveau, ar fi trebuit să avem grijă de casele vechi, ca de o comoară de preț, turismul fiind una dintre cele mai moderne ramuri din economia tuturor țărilor.
Navetiștii de Maramureș
În satul meu, Desești, de pe Valea Marei din Maramureș, nimeni nu mai construiește o casă de lemn după vechile tipare. Vântul cel rău al modernizării bate și aici, în rafale. Ce n-a reușit "Împușcatul" cu forța (sistematizarea satelor și "urcarea" lor în blocuri) a reușit democrația, fără nici un efort. Navetiștii din Maramureș, plecați la muncă în lume, construiesc la mare viteză, când ajung pe acasă, clădiri anapoda, urâte și respingătoare, sub privirile binevoitoare ale aleșilor. Noroc de Complexul muzeal făcut de Mihai Covaci în Desești, compus din câteva case vechi, din lemn, aduse de pe văile Marei și Cosăului, și de Pescăria lui Alexa, de la intrarea în Mara, că mai spală rușinea, și omul venit de pe alte meleaguri își poate odihni ochii pe niște case mândre și adevărate, de lemn. Ceea ce au realizat este exemplar. Dar un muzeu sau o pescărie nu pot ține locul unui sat, cu toată viața care freamătă în el. Nostalgia ce mă încearcă nu le este străină nici lor.
În aceeași bună rânduială, tânărul preot Ioan Ardelean încearcă să dea o față "umană" casei parohiale, pe care a găsit-o aici, construită din bolțari, adăugându-i "șatre" de jur împrejur, prevăzute cu căpriori, ca la casele țărănești.
"Tăt așé ș-așé Mărie/ Pă la moara cé pustie"
La o singură mișcare a capului, de pe șatra mea, văd trei zvore (locuri de casă) goale, de pe care căsuțele de lemn au dispărut și-n care au trăit oameni ce-mi erau dragi, unul fiind chiar bunicul meu, Gheorghe. Apoi mai văd cinci case nelocuite și una pustie, ce stă să cadă. Tabloul acesta jalnic îmi smulge un oftat. Și mă apuc să călătoresc în gând, pe uliți și ulicioare. Ceea ce descopăr întrece orice închipuire. Descopăr că într-un sat de 345 de familii sunt o mulțime de case nelocuite, unele părăsite, pustii. Notându-le pe o listă, se fac 70. Dintre acestea, 15 sunt case de vacanță, doar două renovate, cu perspectivă de locuire. Într-una stă provizoriu un chiriaș, una este în litigiu și în una funcționează o biserică adventistă. Mai avem 7 case noi, încă fără locatari. Și rămân 44 de case pustii. Mă apucă răul, nu-mi vine să cred că aceasta-i realitatea. Dar este. Pe vremea copilăriei mele, nu era nicio casă pustie în Desești. Nici măcar una. Auzeam doar dintr-o strigătură că ar fi existat o moară pustie undeva, lângă râu, loc de întâlniri clandestine: "Tăt așé ș-așé Mărie/ Pă la moara cé pustie/ Tăt așé ș-așé Părască/ Pe la moara cé crăiască". De apucat, n-am apucat-o. Dar această moară a rămas pustie și din cauza concurenței, fiindcă s-au construit încă trei mori, una tot la râu, moara lu' Petrea Moașii, una chiar în centru, lângă Fântâna din Josani (fântâna satului, cu apă ușor sulfuroasă) și alta în Susani, Moara lu' Dolhai, azi dispărute, cu tot cu atmosfera lor magică. Acolo, în sunetul ritmat al roții morii, se dezlegau și se deslușeau rosturile lumii, înțelesurile destinelor omenești, tainele întâmplărilor și viselor, se plănuiau încuscriri și nunți, se făceau prognoze asupra anotimpurilor și a recoltelor viitoare, că vreme era destulă până se terminau din coș grăunțele câte unui măciniș, de 40-50 de kilograme, cât putea să ducă un om de-a umăr. Noaptea, țăranii se așteptau unii pe alții, ca să meargă "de-o șotie" (împreună) acasă.
În decurs de aproximativ cincizeci de ani, s-au neantizat 39 de case, și numai în unsprezece cazuri s-au construit altele în locul lor.
Lucrurile o iau însă la fugă, în acord cu epoca în care trăim. La cele șaptezeci de case nelocuite în prezent - sau fiind mai îngăduitoare - la cele patruzeci și patru de case pustii, sunt obligată să mai adaug o listă cu încă cincizeci de case, în care trăiește câte o singură persoană, și aceea vârstnică sau foarte vârstnică, ce vor fi, nu peste mulți ani, goale și ele. Pe cele în care locuiesc doi bătrâni nu le iau în calcul.
Și iată că de la casele tradiționale ajungem la oameni. Anual, se înregistrează 14-15 decese, îmi spune părintele Ioan Ardelean, și doar patru nașteri. "Dar sunt ani și cu una sau două nașteri".
La ora aceasta, pe toată ulița bisericii din Desești nu există atâția copii câți trăiau, altădată, într-o singură familie. Populația din zona rurală scade drastic, și numai Dumnezeu știe cât vor mai dăinui satele noastre, dacă nu se întristează împreună cu noi, și cei care trebuie: adică, cei care veghează la destinul națiunii române. Dar mai există ei?
Foto: KOSEI MIYA (3), MIHAI COVACI (1)