Naţionala lui Iordănescu n-a învăţat nimic din valul general de simpatie de după meciul inaugural împotriva Franţei. I-am îndrăgit şi i-am felicitat chiar dacă au pierdut. Tocmai pentru că ştiam că nu mai sunt, valoric, la înălţimea generaţiei lui Gică Hagi, Gică Popescu şi Dorinel Munteanu, ba nici măcar la înălţimea celei a lui Cristi Chivu, Cosmin Contra şi Adi Mutu, n-am aşteptat rezultate mari de la băieţii lui Anghel Iordănescu, am aşteptat, în schimb, atitudine şi curaj. În loc de asta, în meciurile contra Elveţiei şi Albaniei am văzut o trupă fricoasă, după chipul şi asemănarea "Generalului" Iordănescu, terminată fizic, de parcă intra în meciuri direct din cluburile de fiţe de la Paris şi Lyon! O echipă croită pe improvizaţie, pe "lasă că poate iese ceva", care n-a atacat cum se cade decât în ultima din cele şase reprize disputate la Campionatul European de Fotbal din Franţa. Dar cum era să atace, dacă, până şi în meciul cu Albania (o echipă de o mediocritate ce strălucea chiar şi prin comparaţie cu România), Iordănescu i-a lăsat pe banca de rezerve pe cei mai buni oameni de atac ai noştri, Florin Andone şi Lucian Sânmărtean. Ajuns la 36 de ani, ultimul dintre ei, cel mai talentat jucător român de la Gică Hagi încoace - singurul de la noi capabil să dribleze la nivelul unui superstar mondial şi gata oricând să salveze un meci printr-o pasă sau o execuţie de geniu - n-a fost trimis în teren decât în partea a doua a meciului cu Albania, într-un moment de panică generală şi de disperare a băncii noastre tehnice. I s-a reproşat lui Sânmărtean că nu face prea bine faza de apărare, de parcă Hagi şi Ilie Dumitrescu "băgau" vreodată alunecări! Această amnezie a lui "Tata Puiu", care, culmea, tot el condusese de pe bancă şi echipa aceea de la Mondialul din '94, a fost sinonimă, până la urmă, cu o eliminare ruşinoasă a echipei noastre.
Am ajuns de râsul Europei! Ne-a bătut Albania, care nu ne mai bătuse din anii '40, şi nu ne-a bătut pentru că ar şti să joace fotbal, ci pentru că a alergat mai mult ca noi, pentru că a luptat, la propriu, pentru fiecare minge, pentru că a fost "mai echipă" decât încropeala lui Anghel Iordănescu. Nu ştiinţa fotbalului ne lipseşte - nici Albania, nici Islanda, nici Ungaria, nici cele două Irlande nu joacă mai bine ca ai noştri - ne lipseşte curajul, ne lipseşte viziunea şi ne lipsesc liderii. "Nu e unul care să strige la ei, cum strigau la noi Dinu şi Lucescu", povestea zilele trecute fostul nostru internaţional din anii '70 Rică Răducanu. Dar despre ce lideri vorbim, când nici unul nu a fost în stare să vorbească cu presa, după înfrângerea ruşinoasă cu Albania? O echipă serioasă, nu mai vorbim de o echipă naţională, care ar trebui să reprezinte o ţară întreagă, se formează de aici: de la caracter. Dacă nu îl ai, nu te salvează nici măcar talentul. Nu e cazul nici de unul, nici de celălalt, la noi. Au mai rămas mai puţin de 50 de zile până la Jocurile Olimpice. Vom avea acolo, departe, la Rio de Janeiro, o mână de oameni care ar merita cu adevărat să aibă în tribune, de partea lor, câte 20.000 de români. Amărâţi de eşecul Naţionalei lui Iordănescu, riscăm să uităm că am avut în Franţa una dintre cele mai frumoase şi mai civilizate galerii de la acest EURO. 20.000 de oameni care au colorat Parisul în galben nu e de ici, de colo. Din păcate, entuziasmului lor i-au urmat dezastrul şi umilinţa de pe teren.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
