Naționala lui Iordănescu n-a învățat nimic din valul general de simpatie de după meciul inaugural împotriva Franței. I-am îndrăgit și i-am felicitat chiar dacă au pierdut. Tocmai pentru că știam că nu mai sunt, valoric, la înălțimea generației lui Gică Hagi, Gică Popescu și Dorinel Munteanu, ba nici măcar la înălțimea celei a lui Cristi Chivu, Cosmin Contra și Adi Mutu, n-am așteptat rezultate mari de la băieții lui Anghel Iordănescu, am așteptat, în schimb, atitudine și curaj. În loc de asta, în meciurile contra Elveției și Albaniei am văzut o trupă fricoasă, după chipul și asemănarea "Generalului" Iordănescu, terminată fizic, de parcă intra în meciuri direct din cluburile de fițe de la Paris și Lyon! O echipă croită pe improvizație, pe "lasă că poate iese ceva", care n-a atacat cum se cade decât în ultima din cele șase reprize disputate la Campionatul European de Fotbal din Franța. Dar cum era să atace, dacă, până și în meciul cu Albania (o echipă de o mediocritate ce strălucea chiar și prin comparație cu România), Iordănescu i-a lăsat pe banca de rezerve pe cei mai buni oameni de atac ai noștri, Florin Andone și Lucian Sânmărtean. Ajuns la 36 de ani, ultimul dintre ei, cel mai talentat jucător român de la Gică Hagi încoace - singurul de la noi capabil să dribleze la nivelul unui superstar mondial și gata oricând să salveze un meci printr-o pasă sau o execuție de geniu - n-a fost trimis în teren decât în partea a doua a meciului cu Albania, într-un moment de panică generală și de disperare a băncii noastre tehnice. I s-a reproșat lui Sânmărtean că nu face prea bine faza de apărare, de parcă Hagi și Ilie Dumitrescu "băgau" vreodată alunecări! Această amnezie a lui "Tata Puiu", care, culmea, tot el condusese de pe bancă și echipa aceea de la Mondialul din '94, a fost sinonimă, până la urmă, cu o eliminare rușinoasă a echipei noastre.
Am ajuns de râsul Europei! Ne-a bătut Albania, care nu ne mai bătuse din anii '40, și nu ne-a bătut pentru că ar ști să joace fotbal, ci pentru că a alergat mai mult ca noi, pentru că a luptat, la propriu, pentru fiecare minge, pentru că a fost "mai echipă" decât încropeala lui Anghel Iordănescu. Nu știința fotbalului ne lipsește - nici Albania, nici Islanda, nici Ungaria, nici cele două Irlande nu joacă mai bine ca ai noștri - ne lipsește curajul, ne lipsește viziunea și ne lipsesc liderii. "Nu e unul care să strige la ei, cum strigau la noi Dinu și Lucescu", povestea zilele trecute fostul nostru internațional din anii '70 Rică Răducanu. Dar despre ce lideri vorbim, când nici unul nu a fost în stare să vorbească cu presa, după înfrângerea rușinoasă cu Albania? O echipă serioasă, nu mai vorbim de o echipă națională, care ar trebui să reprezinte o țară întreagă, se formează de aici: de la caracter. Dacă nu îl ai, nu te salvează nici măcar talentul. Nu e cazul nici de unul, nici de celălalt, la noi. Au mai rămas mai puțin de 50 de zile până la Jocurile Olimpice. Vom avea acolo, departe, la Rio de Janeiro, o mână de oameni care ar merita cu adevărat să aibă în tribune, de partea lor, câte 20.000 de români. Amărâți de eșecul Naționalei lui Iordănescu, riscăm să uităm că am avut în Franța una dintre cele mai frumoase și mai civilizate galerii de la acest EURO. 20.000 de oameni care au colorat Parisul în galben nu e de ici, de colo. Din păcate, entuziasmului lor i-au urmat dezastrul și umilința de pe teren.