Când am cunoscut-o pe Sara, mă aştepta împreună cu mama ei, în grădina uriaşă a casei lor din cartierul bucureştean Cotroceni, printre flori şi alături de un câine ciobănesc uriaş, care m-a lătrat prietenos şi bubuitor. Venind să mă întâmpine, Sara se mişca agilă şi sigură. Nu ai fi bănuit că vederea ei pâlpâie, ca flacăra unei lumânări. Aproape oarbă, la 20 de ani, Sara e mereu zâmbitoare şi optimistă, iar Dumnezeu a compensat-o cu o putere nebănuită, dezvoltată înlăuntrul făpturii ei: o acuitate senzorială uriaşă, care o ajută să vadă cu simţurile. "De unde vine numele tău de familie?"- am întrebat. Sara Esterabadeyan este pe jumătate româncă, pe jumătate iraniană (tatăl ei fiind dintr-o familie de spiţă veche din Persia). "Esterabadeyan înseamnă, în persană, cititor în stele. Nume predestinat!", mi-a răspuns, luându-mă prin surprindere.
Aşa a început convorbirea cu ea, transformată într-o călătorie tulburătoare, prin lumea stranie a sensibilităţii şi intuiţiei.
Mama cea verde
- Însuşirile tale "paranormale" conduc dialogul nostru către o primă întrebare obligatorie: cum vedeai lumea când te-ai trezit în ea?
- Când m-am născut, eu nu vedeam deloc, apoi am trecut printr-o serie de operaţii, şi până la vârsta de doi-trei ani, s-a mai refăcut o mică licărire din vederea mea. Dar cum există o lege a echilibrului, dintotdeauna puteam să văd sunetele prin culori şi prin lumină. În configuraţii strălucitoare, cu o anume textură. Pentru mine, sunetele, vibraţia lor, mai precis, sunt o realitate foarte tangibilă. Mai palpabilă şi mai clară decât realitatea din jur, care totdeauna a fost pentru mine estompată. Un orizont gri, uşor colorat. Pe când realitatea cealaltă este complet altfel. De pildă, atunci când aud vocea cuiva, pot să percep caracteristicile esenţiale ale acelei persoane. Elementul său de unicitate, pulsaţia individuală, care-l fac să fie ceea ce este.
- Ce înseamnă "să vezi", în lipsa vederii?
- Văd totul printr-un cod de culoare, de formă, lumină şi substanţă. De exemplu, mama mea are prezenţa şi vocea - verzi. Şi o formă sferică, atunci când e în toane bune. Dar şi alte sunete au pentru mine nuanţe fascinante. De exemplu, literele. Literele au culori şi câte un atribut. Litera A, de exemplu, este albastră şi vastă ca un cer. Litera M este de culoare mov şi are o textură cremoasă. Litera I este înaltă şi e de un roşu aprins etc.
- Ai cumva proprietatea de a vedea şi numerele în culori?
- Da. Ba chiar mai mult! În lumea mea, numerele sunt asociate cu anumite senzaţii, îmi trezesc o anumită stare emoţională. Numărul 1 este vast, foarte spaţios şi albastru, numărul 2 este plat, verde-albastru şi e destul de rece, numărul 3 este dinamic şi vernil. Pe când 7 este auriu şi seamănă cu un cor celest, cu o simfonie. Are textura unui nor. Numărul 9 e ca o flacără...
Aura, o semnătură energetică unică
- Aura este semnătura noastră energetică unică. Există şi o aură mult mai profundă: învelişul sufletului. Ea nu apare la toată lumea. Trebuie să fii într-o anumită stare de conştiinţă. Şi atunci, apare în jurul întregului corp. Iar dacă cineva are în jurul capului o aureolă, un halou, înseamnă că are activate anumite structuri interioare specifice unui nivel de conştiinţă foarte elevat. Aşa cum e aureola din jurul capului sfinţilor. Dacă cineva dispune de asemenea halou, atunci da, este un semnal că a ajuns la un nivel de conştientizare foarte înalt. Dar orice culoare în aură, şi aici nu mă refer la halou, ci la orice culoare din jurul corpului tău, este minunată, atâta timp cât e clară. Nu există o culoare mai bună decât alta. Toate culorile au anumite caracteristici, toate sunt raze ale spectrului de lumină divină şi toate sunt pozitive în esenţa lor - cât timp sunt luminoase şi clare. Dacă o culoare e umbrită şi înceţoşată, stagnantă, solidificată, atunci ea semnifică un blocaj sau prea multă energie stocată. Sau o zonă cu prea puţină energie vitală.
- Şi tu, pur şi simplu, vezi toate astea!
- Dintotdeauna am perceput asemenea frânturi. Când eram mică, nu ştiam să le numesc. A trebuit să învăţ, ca să le pot explica şi altora. Iar pentru mine, toate acestea sunt şi foarte tangibile. Nu numai că le văd, dar le şi aud. Pentru că au o anumită tonalitate. Iar eu, cu sinestezia mea, le percep sunetele. Fiecare are o notă proprie. Corpul nostru energetic este ca o simfonie multicoloră şi vie.
Oamenii de lumină
- Când ţi-ai dat seama de toate astea?
- Dintotdeauna am ştiut că există o curgere de energie în corp. Ştiam că suntem mult mai mult decât corpul nostru fizic. Că există un suflet dublu eteric, care noaptea se desprinde de corpul nostru şi călătoreşte în spaţii astrale. Dar după cinci - şase ani, am devenit cam neatentă, şi o vreme n-am mai trăit aşa intens. Atunci am început să plâng şi îi spuneam mamei că nu îmi mai aduc aminte cum să ajung "acasă". Cum să iau contactul cu "acasă". Cu locul acela din care spuneam eu, întotdeauna, că provin. Şi căruia îi spuneam "planeta mea".
- Cum era planeta ta?
- Este şi acum! Pentru că ea e mereu acolo. Pot să spun că e o lume interioară. Dar ea e şi interioară, şi exterioară. Nu se exclud una pe alta. Aşa cum e înăuntru, este şi în afară. Cum e sus, e şi jos. Şi este o lume eterică. O lume unde oamenii nu au corp! Sunt doar siluete de lumină. Exact aşa cum percep eu toţi oamenii de aici, de lângă mine. Dar acolo, pe planeta aceea, oamenii de lumină nu sunt limitaţi de materie. Aşa că pot levita şi pot călători instantaneu unde vor. Şi, ca într-un vis, se hrănesc cu praf de stele. Şi sunt conectaţi puternic cu natura.
- Ai şi tu o relaţie specială cu ea?
- Cred că da. Când eram mică, percepeam cu claritate până şi scânteia, radianţa din centrul florilor. Era, de fapt, spiritul florii. Şi fiecare floare era ca un fel de prezenţă. Şoptea şi puteam să-i simt limbajul. Pe atunci, mai simţeam că am o comunicare cu păsările, simţeam că le pot înţelege, că pot da un sens ciripitului lor, la fel ca şi vântul, care are, şi el, un mesaj foarte clar, în viziunea mea interioară. Cam astfel simt eu că este şi în lumea de unde provin, lumea pe care o identific ca fiind "Acasă". Este un spaţiu al unităţii primordiale. Un ocean de lumină pură, de unde venim cu toţii. Aşa că planeta aceea a mea nu e doar a mea. Cu toţii ne avem rădăcini neştiute acolo. Şi suntem trimişi de acolo pe Pământ. Cred că nu e o pedeapsă, ci este un mare miracol că suntem aici.
Rubinul Persiei
- Eu simt că fiecare ţară, fiecare naţiune are un înger şi un spirit propriu. Şi la fel, fiecare popor are o vibraţie aparte. Sunt sigură că în mine s-a făcut o sinteză a originii mele iraniene, prin tată, şi a originii româneşti, prin mamă. Preponderent, influenţa asupra personalităţii mele este de acolo, din Orientul Mijlociu. Mă simt profund atrasă de cultura asta. Şi o văd ca pe un rubin ascuns sub straturi groase de nisip. În viziunea mea, spiritul Persiei antice (incluzând şi actualul Iran), are calităţile culorii rubinii: exuberanţă, pasiune, cunoaştere prin iubire. Dar prin tot ceea ce se întâmplă acolo, prin faptul că se află sub influenţa unor constrângeri politice, iranienii nu-şi pot exprima liber flacăra lor creatoare şi mistică: rubinul persan este îngropat sub nisip. Iar eu am ales să mă nasc în România şi pentru că, din păcate, în Orient, firescul nu mai e la el acasă. Şi am ales România şi pentru oamenii de aici. Şi spun că "am ales când am venit să mă nasc", pentru că eu consider că sufletele îşi aleg familia şi locul unde se vor naşte, în funcţie de rezonanţa, de calităţile şi de menirea lor. Dar nu mă pot separa de rădăcinile mele din Orientul Mijlociu. Uneori mă apucă dorul de casă, dar probabil că nu m-aş simţi nicăieri acasă. Dorul inimii mele este mult mai adânc. Oricum, ştiu că nu e întâmplător că sunt aici.
- Când ţi-ai descoperit caracteristicile astea speciale, care te fac aşa de deosebită, nu te-ai speriat?
- Nu mă mai deranjează că sunt o fiinţă ciudată, diferită. Mă deranja înainte. Atunci, voiam să fie toţi ca şi mine: şi tata, şi fratele şi toată familia. Între timp, am acceptat că alţii pot fi diferiţi de mine. De fapt, totdeauna am ştiut că sunt diferită. Când am înţeles că nu toată lumea vede ce văd eu, a fost momentul cheie din viaţa mea. Tocmai învăţasem să vorbesc mai corect şi îi spuneam mamei despre culorile sunetelor, sau despre cum aud eu corul de îngeri şi cum îngerii au voci albe şi translucide. Şi mama se uita la mine ca şi cum aş fi picat din cer. Apoi, am întrebat-o cum crede ea că arată vocea lui Dumnezeu. Şi mama mi-a spus că vocea lui Dumnezeu este transparentă. Şi de atunci am început eu să combin toate culorile din cutia de acuarele. Credeam că astfel, ele or să se dizolve înapoi în lumina transparentă primordială. Nu mi-a ieşit în planul fizic, că nu se poate.
Ochii din palme şi din tălpi
- Sara, te simţi singură în lume, cu puterile tale enigmatice? Mai există şi alţi locuitori de planete, care să-ţi ţină de urât?
- Aş începe mai întâi cu povestea care pentru mulţi poate părea halucinantă, a lui Inge Bardor. Ea este unul dintre îndrumătorii mei şi o prietenă apropiată sufletului meu. Inge s-a născut în Mexic. Şi s-a născut cu nişte capacităţi formidabile. Mama ei, încă din primele luni de viaţă, ştia că are un copil special. Atunci când intra în camera lui Inge, jucăriile levitau în jurul pătuţului ei, iar Inge putea să facă lucrurile să se mişte prin puterea minţii. În plus, cum a început să vorbească, povestea despre spiritele naturii, despre îngeri, despre lumile la care era ea conectată. La grădiniţă şi la şcoală, în clasele primare, se uita aşa, în sus, şi îi veneau răspunsurile prin conexiune directă. Însă, la vârsta de nouă ani, a avut un accident. A căzut de pe scările din casă şi s-a lovit foarte grav la cap. Era aproape să moară. De atunci, anumite capacităţi i s-au estompat. Nu mai poate face lucrurile să se mişte cu puterea minţii, însă i-au rămas toate capacităţile ei vizionare şi intuitive şi şi-a dezvoltat o altă capacitate: derma-percepţia, puterea de a vedea cu palmele şi cu tălpile! Ca şi cum fiecare por din pielea ta ar fi un ochi. Inge se leagă la ochi, ia o carte sau un ziar în mână şi citeşte cu palmele, ca şi cum aţi citi voi cu ochii fizici, cu o acurateţe fenomenală. Iar dacă îi dai o fotografie cu cineva, se conectează cu sinele mai înalt al acelei persoane şi poate să-ţi spună totul despre ea. Dar Inge poate şi mai mult. În mod cumva miraculos, ea reuşeşte să facă un boboc de trandafir să înflorească şi să se deschidă. Această performanţă a ei nu e unică. În China, există copii cu puteri suprasenzoriale, care fac florile să înflorească prin forţa minţii lor.
- Poveşti şi fapte uluitoare!
- Pot să mai spun că Inge Bardor vine şi în România, acum, între 15 şi 17 iulie. Va ţine un workshop, în care ne va ajuta să ne găsim propriul mecanism de percepţie subtilă. Iar pe 15 iulie, va ţine şi o conferinţă. E destinată părinţilor şi copiilor cu calităţi deosebite: copiii de cristal şi copiii indigo. Inge va arăta cum îşi transferă ea capacităţile asupra copiilor, în doar câteva minute. Pe copiii sub şapte ani, dacă sunt receptivi, Inge poate să-i facă să devină capabili să aibă derma-percepţie; cât timp sunt sub influenţa ei. Şi în România există copii cu abilităţi speciale. De exemplu, am avut un cursant la un workshop, care avea nouă ani. Îl cheamă Vlăduţ. Este din Brăila, şi prima dată când m-a văzut, a început să-mi povestească cum că el vine de pe o planetă şi că acolo există îngeri de cristal. Şi mai povestea că fiecare om are o configuraţie cristalină unică. O structură interioară care îi aparţine doar lui, pe care Vlăduţ o simte şi o vede. De asemenea, se pare că el are şi capacităţi de vindecător. Încă nu poate citi cu palmele, dar poate distinge culori, capacitate pe care mi-o dezvolt şi eu. Cu ochii închişi, iei un obiect în mână şi simţi ce culoare are. Vlăduţ pentru mine e un copil atemporal. El este un spirit mai vechi şi mai rafinat decât mine.
Copiii suprafireşti
- Copiii indigo sunt nişte vizionari, nişte reformatori. Ei vin cu o viziune a lumii, aşa cum ar trebui să fie ea în mod ideal. Vin cu o înţelepciune cosmică şi sunt foarte intuitivi. Au capacităţi psihice deosebite, cum e telepatia ş.a. Şi pentru că vin pe raza indigo, li se spune copii indigo. Pe când copiii de cristal se disting mai degrabă prin empatie, au o capacitate foarte mare de a primi şi de a dărui iubire. Iubirea este pentru ei ca o hrană şi au nevoie de multă afecţiune, pentru că inima lor este deschisă şi fragilă. Şi datorită empatiei lor foarte ample, au tendinţa să preia durerea lumii pe umerii lor. Aceşti copii au o memorie conştientă a celorlalte tărâmuri paralele cu lumea noastră. Ei îşi amintesc călătoria pe care au parcurs-o prin sfera centrală a creaţiei, din inima universului. Ce spun eu acum e foarte bine documentat. Mulţi dintre ei afirmă că vin de pe alte planete şi lumi. Foarte mulţi percep îngerii sau spiritele naturii, unii, chiar şi zâne şi spiriduşi. Şi foarte mulţi au capacitatea să vadă dincolo de aparenţe.
- Ai cunoscut asemenea copii şi în România?
- Am cunoscut, da. Îmi amintesc, de pildă, de o cursantă care a venit la mine la workshop. Avea 12 ani şi îmi povestea despre cum percepe culorile aurelor. Am o prietenă "indigo", care a fost colegă cu mine la liceu, Bianca. Are un proces de înflorire foarte frumos. Când am cunoscut-o, era timidă, nu ieşea din carapacea ei. Pe urmă, am lucrat împreună şi am devenit foarte bune prietene. Am învăţat una de la alta. Acum este puternică şi independentă.
- Cum crezi că au apărut toţi aceşti copii cu puteri deosebite?
- Eu cred că oameni indigo au existat dintodeauna. La fel ca şi ceilalţi. Dar acum li se dă posibilitatea să se exprime plenar. Adică, să nu se mai ascundă. Înainte, foarte mulţi se ascundeau, foarte mulţi vorbeau cifrat, astfel încât să fie înţeleşi numai de un grup de iniţiaţi. Acum, copiii indigo, cei de cristal şi copiii curcubeu se exprimă liber. Şi poate că acum sunt mai mulţi, pentru că planeta noastră trece printr-un salt. Toată lumea simte asta. Poate că nu putem defini exact ce se întâmplă, dar ceva se schimbă. De aceea, poate, acum se nasc şi cei mai mulţi copii superpsihici. Cei mai mulţi sunt în China. Au fost descoperiţi copii superpsihici şi în Mexic, şi în America, dar guvernul chinez a făcut o campanie specială pentru ei şi a găsit 3000! În China, acum s-a făcut şi un centru care îi ajută pe copiii aceştia să-şi dezvolte şi să-şi şlefuiască darurile. Se pare că primii copii superpsihici chinezi erau capabili să vadă şi să citească folosind numai urechile. Aşa cum Inge vede cu palmele. Tulburător e că aceşti copii chinezi superpsihici au putut scoate obiecte închise în containere de oţel, perfect ermetice, doar cu puterea minţii!
- De unde crezi că li se trag aceste puteri supraomeneşti?
- Cred că ei vin de foarte departe... cu misiunea de a transmite cunoaşterea. Aceşti copii sunt conştienţi de esenţa lor. Ei, prin simpla lor prezenţă, fac alchimie. Ne transformă şi ne dizolvă tiparele care nu ne permit să vedem esenţele. Şi când îţi extinzi viziunea şi nu mai separi lumea asta de cealaltă, atunci orizontul tău e nelimitat. Cum scria, acum 800 de ani, poetul mistic persan Rumi: "Priveşte! Îndrăgostiţii şi iubirea s-au contopit./ Priveşte! Spiritul şi vasul său de lut s-au contopit./ Câtă vreme vei mai separa binele de rău, «acesta» de «acela»?/ Priveşte! Acesta şi acela s-au contopit./ Câtă vreme vei mai vorbi despre lumea aceasta şi celelalte lumi?/ Priveşte! Lumea aceasta şi tărâmul celălalt s-au contopit." Asta vin să ne spună copiii luminii. Vin să ne spună că, de fapt, vălul care desparte lumile este subţire. Şi devine tot mai transparent pentru noi.
Scânteia iubirii care a murit
- Sara, îndrăznesc să-ţi pun o întrebare mai delicată: ai fost vreodată îndrăgostită, sau infirmitatea ta ţi-a creat complexe?
- Am fost. O singură dată. Îndrăgostită cu adevărat, că altfel nu se poate. Am iubit un suflet care mi-a schimbat viaţa şi a aprins în mine o flacără care nu se mai stinge. Deşi cel despre care vorbesc a murit. Şi era relativ tânăr. Ca să înţelegi ce a fost, voi face o asemănare între povestea mea şi povestea de acum 800 de ani, a poetului mistic Rumi. A fost un predicator şi un învăţător celebru al religiei islamice, mai mult sau mai puţin dogmatic, inteligent şi rafinat, dar şi cu limite şi constrângeri. Însă, la vârsta de 39 de ani şi-a întâlnit mentorul, Shams Tabriz, care l-a transformat ireversibil, îndrumându-l pe drumul poeziei. Astfel, a devenit Rumi marele poet mistic, ale cărui versuri vor intra în eternitate. După o ucenicie care a durat doi ani, Shams a dispărut. Unii cred că a fost omorât, alţii cred că s-a retras din lume. Rămas fără îndrumătorul şi prietenul inimii lui, Rumi a putut să zboare liber. Complet liber. Adoraţia pentru Shams a fost scânteia care a aprins flacăra interioară în inima lui Rumi. Iar flacăra s-a extins până când i-a cuprins toată fiinţa şi i-a şlefuit sufletul. A făcut dintr-un cărbune, un diamant. L-a transfigurat alchimic. Cam aşa simt că am trăit şi eu relaţia mea cu iubitul meu. Ea mi-a dat un impuls şi a aprins în inima mea o scânteie, care tot creşte. Iar această iubire o să devină la un moment dat atât de mare şi amplă, încât va cuprinde toată creaţia. De la o iubire pentru o fiinţă, care e atât de înălţătoare, poţi să ajungi să iubeşti fără să mai fii ataşat de o persoană. În fiece moment al vieţii tale. Este o stare desăvârşită către care tindem cu toţii, căutând adevărul. Adică pe Dumnezeu.
Calea inimii
- Urmându-ţi inima! Descoperind "Calea inimii". Shams, învăţătorul lui Rumi, când i-a cerut un iniţiat să vorbească despre secretul ascuns în inimile oamenilor, a răspuns: "Nu pot să-ţi vorbesc despre acest secret. Este doar pentru mine. O să ţi-l spun doar atunci când mă voi putea vedea în tine!". Adică, atunci când sufletul nostru devine o oglindă clară şi curată, care reflectă lumina lui Dumnezeu. Atunci aflăm care este Calea inimii. Şi am să-ţi mai spun o poveste pilduitoare. În mistica Orientului Mijlociu, cel care mergea pe calea spirituală era numit Îndrăgostitul. Iar prezenţa divină era numită PreaIubitul. Povestea noastră pune că un Îndrăgostit bate la uşa PreaIubitului. "Cine e?" - întreabă PreaIubitul. "Eu sunt!"- a răspuns Îndrăgostitul "Îmi pare rău, nu-i destul loc în casa asta pentru amândoi". Şi Îndrăgostitul a plecat şi a meditat îndelung asupra răspunsului. După câţiva ani, a bătut iar la uşa PreaIubitului. "Cine e?". "Sunt tu" - i-a spus Îndrăgostitul. Şi uşa i s-a deschis. Căci Îndrăgostitul se contopise cu Dumnezeu.
- Inima pare să fie foarte importantă pentru tine.
- Inima e mult mai mult decât un simplu organ. Ea emite cel mai extins câmp electromagnetic, dintre toate organele noastre, cu o rază de doi-trei metri. Acest câmp al inimii este mult mai puternic decât cel al creierului. Şi se pare că inima are o reţea intrinsecă de celule neuronale, adică celulele specifice creierului. Are 50.000 de celule neuronale! Faptul a fost demonstrat la Institutul Heartmath de pe lângă prestigioasa Universitate Stanford. Neuronii aceia funcţionează ca un mic creier interior al inimii. Iar când misticii vorbeau despre înţelepciunea infinită a inimii şi spuneau că mintea din inimă este mintea divină, pentru ei nu era doar o metaforă. Lor nu le trebuia aparatură ca să ştie. Ştiau, pentru că, spre deosebire de noi, aveau încredere în ceea ce simţeau. Căci inima poate memora, poate visa şi îşi poate imagina. Iar primul organ care se formează în corpul uman e inima. La doar şase săptămâni, fătul văzut la ecograf este doar o inimă ce pulsează. Apoi, din inimă apare tot corpul nostru. Ca o floare care înfloreşte din sămânţa inimii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
