"Sânziană di pă munte/ Auzit-am că ştii multe/ De ştii multe, hai mă-nvaţă,/ Cum să-l strâng pe mândru-n braţă"
Această sărbătoare cu nume de flori cade în preajma solstiţiului de vară (21 iunie), care marchează ziua cea mai lungă a anului şi noaptea lui cea mai scurtă. Belşugul maxim de lumină al verii începe să scadă, plantele de leac îşi pierd încet vigoarea şi tinereţea.
Sânzienele sunt flori galbene, explozii florale puternic mirositoare. Cresc pe haturile dintre lanurile de grâu, pe câmpuri şi prin poieni. Sânzienele galbene nu trăiesc decât în preajma solstiţiului de vară şi a zilei lor. Puterea magică şi tămăduitoare a acestor flori fiind extrem de mare, li s-a dedicat o zi, o sărbătoare cu dată fixă: 24 iunie. Şi, într-adevăr, nicio altă floare nu se poate compara cu ele. Le găsim în foarte multe practici magice şi în legătură cu cele mai importante aspecte ale vieţii omului. Chiar şi mirosul dulceag, semănând cu cel al fânului de curând cosit, ne spune că sunt suma tuturor florilor.
Cu toate că la 24 iunie se celebrează sărbătoarea creştină a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, calendarul ortodox păstrează şi Sânzienele sau Drăgaica, scrisă tot cu roşu, în paranteză. Acest lucru ne duce cu gândul la faptul că ritualul Sânzienelor era foarte viu în memoria locuitorilor acestui spaţiu şi se ţinea pe întreg cuprinsul ţării. Mai înseamnă şi că nu conţinea elemente opuse învăţăturilor sfinte, credinţele populare adăugându-se rugăciunilor în lupta împotriva relelor văzute şi nevăzute.
Flori ale vieţii, flori ale dragostei, flori galbene, flori
Pot să împiedice trăsnetul şi fulgerul. În ziua de Sânziene, florile sunt sfinţite la biserică, aduse acasă şi ţinute sub grindă pentru tot anul. Când vine vreme grea, furtună, se iau câteva fire şi se aruncă în foc să se împrăştie tunetele şi trăsnetele. "Şi se oprea vremea", zic bătrânii.
În Maramureş, la Băiţa de sub Codru, se face coroniţa pentru viaţă, ca să se afle cât va trăi fiecare membru al familiei. Fetele adună sânzienele cântând. Îşi fac mai întâi propria coroniţă, pe care şi-o pun pe cap, iar apoi fac pentru fiecare persoană din casă. Spre seară, toată lumea se adună în curte. Cel mai puternic din familie aruncă pe rând coroniţele pe casă. Cu cât coroniţa ajunge mai sus şi rămâne acolo, cu atât va trăi mai mult persoana respectivă. Dacă vreuna cade, este semn rău. Acea persoană nu va mai ajunge alte Sânziene. Cândva, demult, se ţinea un fel de târg al fetelor - de Sânziene -, cu muzicanţi şi mari petreceri. Pe Valea Someşului, la Tămaia, se face cruce de Sânziene pentru protejarea casei şi a acareturilor împotriva duhurilor rele. Se fac mai multe cruci - câte clădiri sunt în curte. Una se aruncă pe casă, una pe şură, una pe coteţul păsărilor. Nici crucile, nici coroniţele nu se vor lua de acolo. Trebuie să le ia vântul şi ploaia. Sunt dăruite nevăzutului şi celei care are în stăpânire aceste flori.
Pe Valea Marei se crede că dacă sânzienele nu sunt înflorite de ziua lor, porumbul nu se va coace, îl vor prinde brumele toamnei "în lapte", va îngheţa şi nu va mai fi bun. Pentru coacerea porumbului femeile duceau flori de sânziene la biserică, la sfinţeau, mergeau apoi cu ele la holda de porumb şi puneau câte o floare ici-colo, în patru-cinci locuri, la câte un fir care avea "ciup" (mătase), semn de ştiulete, cu gândul: "să fie porumbul frumos, galben ca sânzienele", adică să se coacă.
La Tăuţii de Sus, lângă Baia Mare, coroniţa de sânziene se arunca pe casă pentru aflarea orândei (a ursitului). La Săcel, aproape de Borşa, aruncatul coroniţei pe casă este un act de magie colectivă. Fata vine cu coroniţa pe cap la o casă unde se adună mai multe copile. Seara, ele se aşează în ordinea vârstei, în linie, cu faţa spre casă. Prima aruncă pe acoperiş coroniţa. Locul în care stă înseamnă timpul când se va mărita. Cu cât coroniţa rămâne mai sus, cu atât se va căsători mai repede. Dacă pică înseamnă că nu se va căsători în anul acela. Pentru a-şi visa ursitul pun sânziene sub pernă şi leagă toarta găleţii cu un lacăt pe care îl vor descuia a doua zi dimineaţă.
Ziua florilor de leac
Ziua de Sânziene este o limită. Florile îşi păstrează toată puterea numai cât cântă cucul, adică până la Sânziene. De la Sânziene înainte, cucul nu mai cântă şi florile îşi pierd forţele. Se spune că cucul devine uliu păsăresc.
Noaptea de Sânziene
Poate nicăieri în România nu se sărbătoresc Sânzienele cu mai mult fast ca în Maramureş, la Vişeul de Mijloc şi la Vişeul de Jos. (Este o noapte fantastică, impresionantă, a focurilor, a magiei, a dragostei.) Obiceiul se practică şi în satele învecinate: Petrova, Leordina, Moisei sau în oraşul Borşa, unde s-a transformat în festival.
Ca să aflu amănunte despre Noaptea de Sânziene, am vorbit cu Ileana Ciuban de 74 de ani şi cu Vasile Năsui de 88. Ileana Ciuban îmi spune că este o noapte a focurilor, dar nu orice fel de focuri, ci a făcliilor, pe care le descrie în felul următor: se ia un lemn de molid sau de brad, lung cam de o jumătate de metru, care se ciopleşte la un capăt pentru a putea fi ţinut în mână. Celălalt capăt lăsat gros se încrestează în patru sau în opt şi în crestături se pun vergele lungi de un metru sau de o jumătate de metru. Se pun până la douăzeci şi cinci de vergele. În interior se pun paie, fân, câlţi, resturi din lemn de brad, răşină şi se aprinde cu naftă (petrol). Arde cu flacără mare, ore în şir. Purtătorul o învârte ca să sară scântei şi îşi strigă prietenii la "făclie". După lăsarea nopţii se adună câte treizeci-patruzeci de tineri, copii şi taţi ai copiilor, la marginea apei şi ard "făcliile" până se termină, învârtindu-le. După ce-au terminat de ars, capetele fumegânde se pun jos şi sar peste ele. Sar peste foc pentru a scăpa de toate bolile şi relele; le arde focul şi omul rămâne curat.
În vreme ce flăcăii învârt făcliile, fetele mari merg şi se tăvălesc goale - se spală în rouă - în lanurile de grâu, de secară, de orz, de orice fel, ca să aibă noroc, să fie frumoase, curate, să se mărite bine, să aibă copii.
După lăsarea nopţii, pe prund se aprinde un singur foc mare din paie, tuleie de porumb legate în snopi mari şi tot felul de rămăşiţe aduse de acasă. Peste acest foc trebuie să sară fetele. Cea care nu vrea să treacă este luată de subsiori de către doi feciori şi trecută "cu de-a tăria". Ceilalţi scormonesc focul să sară scântei, ca fetei să-i fie şi mai frică. Pe lângă foc se încinge un joc. Prima dată se prind în joc bărbaţii şi joacă "bărbătescu". Apoi se joacă învârtita în doi. Fiecare fecior îşi joacă drăguţa. Veselia ţine cât îi ţin pe ei puterile să joace, uneori până la ziuă.
Sărbătoarea magică a luminii şi a împlinirii naturii, Sânzienele, exprimă şi explozia feminităţii erotice, preaplinul menit să fie cules înainte ca ziua să se scurteze şi soarele să se stingă, a toamnă, pe cer.
Foto: HORIA ŢURCANU (3), MEDIAFAX (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
