Fericire cu paşi mici

- Până la fericirea cea mare, să descoperim fericirea măruntă, care ne aşteaptă în faţa uşii -

"Trăieşte-ţi visul!" Dar cum?

Există, într-adevăr, poveşti spectaculoase ale unor oameni care se trezesc în toiul nopţii şi îşi dau seama brusc că trăiesc o viaţă ce nu li se potriveşte, de parcă ar fi a altuia, nu a lor. Ei îşi părăsesc pe loc aparta­men­tul, serviciul, căsnicia, întorc spatele năclăitei ru­tine cotidiene şi devin cabanieri pe un vârf de munte, bucătari, proprietari de pensiuni, cultivatori de legu­me ori colindă stepele Mongoliei cu un rucsac în spate. Angajata unei bănci, care în adolescenţă desena şi picta în fiecare moment liber, dar în final nu şi-a putut îndeplini dorinţa de a studia artele plastice, se decide, la 40 de ani, să arate proprietarului unei galerii toate tablourile ei, adunate de-a lungul anilor, după care îşi dă demisia de la bancă şi se lansează cu succes ca portretistă. Un cuplu aflat la cea de-a doua tinereţe, după ce copiii au plecat şi s-au aşezat pe la casele lor, îşi vinde gospodăria şi porneşte să cutreiere lumea largă într-o rulotă.
Revistele sunt pli­ne cu istorioare des­pre astfel de noi în­ceputuri curajoa­se, despre oameni care, sfidând corul scepticilor, îşi tră­iesc visul şi ples­nesc de fericire. Noi le citim cu ochii umezi şi inima grea de doruri nemăr­tu­risite, admirăm te­me­ritatea acestor eroi şi suspinăm, în­trebându-ne în sinea noastră: "Dar eu? În fiecare di­mi­neaţă, cobor în metrou şi mă înghesui într-un va­gon supraaglomerat, ca să ajung la slujbă. Cu visele mele cum rămâne? Unde greşesc eu?" Însă haideţi să discutăm lucid şi cu mâna pe inimă. Jos pălăria în faţa celor ce se încumetă să-şi schimbe radical viaţa, totuşi cine îşi poate permite să arunce trecutul în întregime peste bord şi să reclădească totul de la zero? E vorba doar de o minoritate, de o mână de entuziaşti, care fie sunt mânaţi de o aspiraţie irezistibilă, fie nu riscă mare lucru, pentru că au deja destui bani puşi deo­parte - sau poate şi una, şi alta.
E liber să se arunce într-un salt mortal fără plasă oricine are nu numai îndrăzneala necesară, dar şi exis­tenţa asigurată şi nici nu poartă pe umerii săi răspun­derea unei familii, cu tot ce înseamnă ea. Dar oare nu este posibil să introducem schimbări şi la o scară mai modestă? Trebuie să fie neapărat un viraj abrupt şi periculos? Dacă simţim nevoia unei împrospătări, de ce să n-o facem fără surle şi trâmbiţe, aici, la doi paşi, chiar în faţa uşii, chiar în mijlocul traiului nostru de zi cu zi, care poate că a început să ni se pară cam banal şi stătut? Fără să ne luăm lumea în cap, fără să aruncăm totul la gunoi şi să spu­nem: "Puţin îmi pasă de voi, eu sunt altci­neva."
Să-ţi îndeplineşti visurile - ce frumos sună! Realmente, visurile sunt o propulsie miraculoasă, te împing să-ţi depăşeşti li­mitele şi să laşi o adiere înviorătoare să pătrundă în viaţa ta. Însă deviza "Trăieşte-ţi visul" creează şi presiune. Ea îl aşează într-o postură suspectă pe cel care duce o viaţă obiş­nuită, fiind pe deplin mulţumit de ea, iar din când în când, chiar şi fericit. Ce plicti­cos! Nu ne putem rezuma la atât, avem drep­tul să ne dorim şi să obţinem mai mult. Majoritatea cărţilor de psihologie practică ne îndeamnă să scoatem la lumină visurile noastre aban­donate, peste care s-a aşternut în timp molo­zul rutinei zilnice. Cine nu găseşte acolo nicio comoară ascunsă şi con­tinuă să se bu­cure de o seară la bere cu prie­tenii sau de o ieşire pe malul gârlei, la pes­cuit, este singurul vinovat, fiindcă n-a săpat suficient de tenace.

"60% dintre femei şi 40% dintre bărbaţi tânjesc după o schimbare"

Mai ales la aşa-numita "vârstă de mijloc" se mani­festă, deosebit de pregnant, insatisfacţiile şi imboldul de a evada şi de a schimba direcţia. Potrivit unui stu­diu recent, cu participanţi selectaţi din categoria de vârstă amintită, 60% dintre femei şi 40% dintre băr­baţi şi-ar dori să întreprindă ceva nou şi tânjesc după o schimbare. Să fie oare nemulţumirea lor declanşată de imperativul "Trebuie să-ţi schimbi viaţa!", care ni se repetă obsesiv, încât în cele din urmă ne lăsăm convinşi că ducem un trai searbăd, oricât de plin de evenimente ar fi el, de fapt? Sau există, efectiv, o frustrare care ne macină, sentimentul că, ajunşi la o răspântie decisivă, am ales calea greşită şi parcurgem acum un traseu ce ocoleşte esenţialul vieţii?

Schimbarea decorului nu schimbă şi viaţa

Psihologii americani, cei mai riguroşi observatori ai stilului de viaţă din epoca pe care o trăim, afirmă că oamenii au în general tendinţa de a supraevalua ferici­rea potenţială pe care le-ar oferi-o mutaţiile majore, subapreciind în schimb însemnătatea retuşurilor discrete operate în existenţa de fiecare zi. "Atunci când aspirăm la schimbări de o anumită anvergură, ne proiectăm propria fericire în viitor. Totul va fi bine abia după ce mă mut altundeva şi voi fi proprietar de pensiune în sud, în loc să fiu librar în nord. Mulţi aş­teaptă ca, odată cu modificarea intervenită, fericirea să apară spontan. Dar lucrurile nu se petrec în mod obligatoriu astfel. Ai schimbat decorul, însă tu ai rămas acelaşi, ai luat cu tine toate dilemele tale nesoluţionate şi inhibiţiile interioare."
Din păcate, problemele nu se topesc de la sine sub soarele dogoritor al sudului, iar osatura personalităţii noastre rămâne uimitor de solidă, chiar şi la 30 de grade la umbră. Cine îşi procură un nou cadru exterior nu-şi modifică automat şi limitările lăuntrice. Sunt multe cazuri de oameni care, după ce au stat câţiva ani în străinătate, se întorc acasă, pentru că n-au întâl­nit fericirea acolo unde şi-o doriseră ei. "Uneori, trans­ferul într-un mediu complet diferit sau o altă opţiune radicală reprezintă cu adevărat pasul corect, totuşi cele mai multe transformări se produc ca o con­secinţă a dezvoltării propriei personalităţi, în con­diţiile existenţei cotidiene. Ele constau cel mai adesea în procese interioare, iar nu în schimbări frapante la exterior şi în închiderea bruscă a unor capitole de viaţă."

"Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar fi ultima zi din viaţa mea?"

De aceea, specialiştii ne fac următoarea recoman­dare: "Trăiţi ceea ce consideraţi că este esenţial." Iar pentru asta, nu e nevoie să fi studiat filosofia şi nici să te retragi vreme de o săptămână la mânăstire. Sensul vieţii poate fi înţeles organizând mici inter­vale de timp ferite de agitaţia zilnică obişnuită, care să ofere posibilitatea de a reflecta la întrebarea: cum ar putea să arate o viaţă bogată în semnificaţii. Re­zervaţi-vă o seară pe săptămână pentru a o petrece în singurătate. Reîncepeţi să scrieţi într-un jurnal (aşa cum aţi făcut, poate, în adolescenţă) şi aşterneţi pe hârtie trăirile dvs. emoţionale profunde, fără să vă minţiţi. Completaţi de cinci ori în gând fraza: "Prin­cipalul meu adevăr fundamental de viaţă este...". Întrebaţi-vă: "Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar fi ulti­ma zi din viaţa mea?". Confruntarea cu reali­tatea inevitabilă a duratei finite între hotarele căreia se desfăşoară existenţa noastră este o cale utilă pen­tru a discerne ce anume contează cu adevărat pentru noi. Ca să ne lăsăm pătrunşi de acest gând, trebuie să ne oferim prilejuri potrivite. Faceţi o vizită la spital unui coleg grav bolnav. După ce aţi participat la o ceremonie funerară, nu vă grăbiţi să plecaţi cu sen­timentul datoriei împlinite, întorcându-vă repede la obligaţiile dvs. de serviciu. Adresaţi câteva rânduri familiei îndoliate, notaţi-vă în jurnal emoţiile şi gândurile care vă stăpânesc, ima­­ginaţi-vă că dvs. personal v-aţi afla în situaţia respec­tivă.
Conştienti­zând faptul că viaţa este preţioasă şi vremelnică, obiş­nuiţi-vă să vă fa­ceţi cu regula­rita­te timp pentru a include în progra­mul zilnic lucru­rile esenţiale pentru dvs., lăsându-le treptat la o parte pe cele mai puţin importante. Această perpectivă nu promite o cotitură spectaculoasă, ci mai curând o evo­luţie calmă şi totodată profundă, o îmbogăţire a vieţii pornită din interior. Cu paşi mărunţi: nu mai începeţi ziua agitaţi, având sentimentul că sunteţi în criză de timp, şi nu vă mai precipitaţi să deschideţi televizorul, ca să vă puneţi la curent cu ultimele noutăţi catas­tro­fale. Acordaţi ceasurilor petrecute împreună cu prie­tenii o însemnătate egală cu aceea a întâlnirilor pa­sio­nale, deci, înscrieţi-le în agendă, aşa cum proce­daţi cu evenimentele semnificative. Dacă vă place să cântaţi, luaţi lecţii de canto sau interesaţi-vă de un cor care ar fi dispus să vă numere printre membrii săi. Dacă vă simţiţi epuizaţi, nu vă gândiţi că vă veţi odihni destul la pensie, ci luaţi-vă concediul chiar acum.
"Ce aş face dacă aş şti că nu mai am decât şapte luni de trăit? Ce ar fi atunci important pentru mi­ne?"Acestea sunt două dintre întrebările pe care psihologii ne îndeamnă să ni le punem frecvent. Dacă răspunsul va fi "Mi-aş părăsi partenerul" sau "Mi-aş da imediat demisia", el trebuie interpretat ca un sem­nal de alarmă demn de luat în serios, un indiciu care sugerează că s-ar putea ca schimbarea cu paşi mărunţi să nu fie de ajuns. Căci, oricât ne-ar fi de simpatică o cale firească, neagresivă, există totuşi în viaţă, ca şi în profesie, situaţii insuportabile, ce par să ne ceară de-a dreptul: "Ia-mă de aici!". Sunt mulţi oameni în jur de 40 de ani care au sentimentul că au ajuns printr-un concurs de împrejurări într-un post cu care n-au nimic în comun, suferă de insomnie de o bună bucată de vreme şi fac eforturi uriaşe în fiecare dimineaţă, luptând cu oboseala, dar şi cu repulsia, ca să se ur­nească de acasă şi să meargă la serviciu. Cândva, când s-au aflat în faţa deciziei cruciale de a-şi alege o meserie, ei n-au luat o hotărâre atent chibzuită, ci s-au lăsat duşi de val ori convinşi de părinţi sau de cunoştinţe să opteze mai degrabă pentru o variantă lipsită de riscuri, să-şi ia o diplomă de finanţist, eventual să studieze managementul întreprinderilor, deoarece cu aşa ceva "niciodată n-ai să mori de foa­me". Iar apoi au ajuns funcţionari într-o firmă de telecomunicaţii, unde scriu de dimineaţa până seara e-mailuri, completează tabele în Excel şi, la un moment dat, constată că toate astea li se par îngro­zitoare şi că ar vrea să facă altceva, numai că nu ştiu ce. Într-un astfel de caz, trebuie să admitem că n-are sens să abordăm problema cu metoda paşilor mici, să ne alegem un hobby distractiv, să ne înscriem la un curs de perfecţionare sau la unul de limbi străine. Când cineva este total nesatisfăcut de profesia lui, nu-l va ajuta cu nimic să ia lecţii de spaniolă, ori să dan­seze salsa de trei ori pe săptămână. Va avea o ocupaţie în plus, dar va fi la fel de nefericit la locul său de muncă şi, pe deasupra, va fi irosit un timp pre­ţios. Paşii mărunţi consumă şi ei timp, bani şi energie, iar în final nu vor da rezultate, dacă nu sunt integraţi într-o strategie mai cuprinzătoare. Aşadar, va trebui să ne luăm încă o dată soarta în mâini, să ne întoar­cem la tema profesiei şi să încercăm din nou o clari­ficare a preferinţelor noastre: "Ce anume îmi face plăcere? Pentru ce m-aş da bucuros jos din pat dimineaţa, când îmi sună deşteptătorul? Cu ce mi-ar plăcea să mă ocup? Ce fac eu în momentele când n-am nimic de făcut?"

"Calea de mijloc, un medicament ideal"

Dacă ne-am convins că am devenit personaje într-un film unde n-avem ce căuta, este realmente necesar să ne transferăm în alt film, căci nu va fi de ajuns să modificăm doar o mică secvenţă. Important este să nu ne lăsăm zăpăciţi de ghidurile care ne copleşesc cu sfaturi ce vor să ne înveţe cum să trăim ca să avem succes. Ele ne sugerează că e oribil să te situezi pe o treaptă mijlocie. Dar, uneori, tocmai calea de mijloc este cea mai reuşită, fiindcă acolo se desfă­şoară viaţa autentică, acolo se petrec zilnic prefaceri mărunte, nu mai puţin uimitoare în esenţa lor decât cele care îi impresionează pe reporteri şi sunt tipărite în revistele ilustrate. Dacă, de pildă, ne dorim din tot sufletul să avem o relaţie mai bună cu copiii noştri şi ne supra­veghem comportamentul, cu intenţia de a nu mai reacţiona cu atâta nervozitate în raport cu ei, va trebui să ne facem o introspecţie detaliată şi lipsită de menajamente, pentru a identifica în noi motivele as­cunse ale nerăbdării şi intoleranţei noastre. Iar aceas­tă explorare a propriei fiinţe ne va cere probabil la fel de mult curaj ca o emigrare în Australia. Chiar dacă în exterior nu se va întâmpla nimic spectaculos, pentru copiii noştri şi pentru noi schimbarea va fi uriaşă. Şi există oameni pentru care hotărârea de a stabili nişte limite rezonabile orelor lucrate peste pro­gram, şi de a-şi îngădui pauzele necesare odihnei, reprezintă o probă de eroism comparabilă cu surfin­gul pe o mare populată de rechini. Dincolo de marile reaşezări ale plăcilor tectonice din viaţa noastră, ne aşteaptă în fiecare zi o sumedenie de mici schimbări, mici descoperiri, corecturi şi consolidări care, în ultimă instanţă, pot fi tot atât de benefice.