Fericire cu pași mici

Gilda Fildan
- Până la fericirea cea mare, să descoperim fericirea măruntă, care ne așteaptă în fața ușii -

"Trăiește-ți visul!" Dar cum?

Există, într-adevăr, povești spectaculoase ale unor oameni care se trezesc în toiul nopții și își dau seama brusc că trăiesc o viață ce nu li se potrivește, de parcă ar fi a altuia, nu a lor. Ei își părăsesc pe loc aparta­men­tul, serviciul, căsnicia, întorc spatele năclăitei ru­tine cotidiene și devin cabanieri pe un vârf de munte, bucătari, proprietari de pensiuni, cultivatori de legu­me ori colindă stepele Mongoliei cu un rucsac în spate. Angajata unei bănci, care în adolescență desena și picta în fiecare moment liber, dar în final nu și-a putut îndeplini dorința de a studia artele plastice, se decide, la 40 de ani, să arate proprietarului unei galerii toate tablourile ei, adunate de-a lungul anilor, după care își dă demisia de la bancă și se lansează cu succes ca portretistă. Un cuplu aflat la cea de-a doua tinerețe, după ce copiii au plecat și s-au așezat pe la casele lor, își vinde gospodăria și pornește să cutreiere lumea largă într-o rulotă.
Revistele sunt pli­ne cu istorioare des­pre astfel de noi în­ceputuri curajoa­se, despre oameni care, sfidând corul scepticilor, își tră­iesc visul și ples­nesc de fericire. Noi le citim cu ochii umezi și inima grea de doruri nemăr­tu­risite, admirăm te­me­ritatea acestor eroi și suspinăm, în­trebându-ne în sinea noastră: "Dar eu? În fiecare di­mi­neață, cobor în metrou și mă înghesui într-un va­gon supraaglomerat, ca să ajung la slujbă. Cu visele mele cum rămâne? Unde greșesc eu?" Însă haideți să discutăm lucid și cu mâna pe inimă. Jos pălăria în fața celor ce se încumetă să-și schimbe radical viața, totuși cine își poate permite să arunce trecutul în întregime peste bord și să reclădească totul de la zero? E vorba doar de o minoritate, de o mână de entuziaști, care fie sunt mânați de o aspirație irezistibilă, fie nu riscă mare lucru, pentru că au deja destui bani puși deo­parte - sau poate și una, și alta.
E liber să se arunce într-un salt mortal fără plasă oricine are nu numai îndrăzneala necesară, dar și exis­tența asigurată și nici nu poartă pe umerii săi răspun­derea unei familii, cu tot ce înseamnă ea. Dar oare nu este posibil să introducem schimbări și la o scară mai modestă? Trebuie să fie neapărat un viraj abrupt și periculos? Dacă simțim nevoia unei împrospătări, de ce să n-o facem fără surle și trâmbițe, aici, la doi pași, chiar în fața ușii, chiar în mijlocul traiului nostru de zi cu zi, care poate că a început să ni se pară cam banal și stătut? Fără să ne luăm lumea în cap, fără să aruncăm totul la gunoi și să spu­nem: "Puțin îmi pasă de voi, eu sunt altci­neva."
Să-ți îndeplinești visurile - ce frumos sună! Realmente, visurile sunt o propulsie miraculoasă, te împing să-ți depășești li­mitele și să lași o adiere înviorătoare să pătrundă în viața ta. Însă deviza "Trăiește-ți visul" creează și presiune. Ea îl așează într-o postură suspectă pe cel care duce o viață obiș­nuită, fiind pe deplin mulțumit de ea, iar din când în când, chiar și fericit. Ce plicti­cos! Nu ne putem rezuma la atât, avem drep­tul să ne dorim și să obținem mai mult. Majoritatea cărților de psihologie practică ne îndeamnă să scoatem la lumină visurile noastre aban­donate, peste care s-a așternut în timp molo­zul rutinei zilnice. Cine nu găsește acolo nicio comoară ascunsă și con­tinuă să se bu­cure de o seară la bere cu prie­tenii sau de o ieșire pe malul gârlei, la pes­cuit, este singurul vinovat, fiindcă n-a săpat suficient de tenace.

"60% dintre femei și 40% dintre bărbați tânjesc după o schimbare"

Mai ales la așa-numita "vârstă de mijloc" se mani­festă, deosebit de pregnant, insatisfacțiile și imboldul de a evada și de a schimba direcția. Potrivit unui stu­diu recent, cu participanți selectați din categoria de vârstă amintită, 60% dintre femei și 40% dintre băr­bați și-ar dori să întreprindă ceva nou și tânjesc după o schimbare. Să fie oare nemulțumirea lor declanșată de imperativul "Trebuie să-ți schimbi viața!", care ni se repetă obsesiv, încât în cele din urmă ne lăsăm convinși că ducem un trai searbăd, oricât de plin de evenimente ar fi el, de fapt? Sau există, efectiv, o frustrare care ne macină, sentimentul că, ajunși la o răspântie decisivă, am ales calea greșită și parcurgem acum un traseu ce ocolește esențialul vieții?

Schimbarea decorului nu schimbă și viața

Psihologii americani, cei mai riguroși observatori ai stilului de viață din epoca pe care o trăim, afirmă că oamenii au în general tendința de a supraevalua ferici­rea potențială pe care le-ar oferi-o mutațiile majore, subapreciind în schimb însemnătatea retușurilor discrete operate în existența de fiecare zi. "Atunci când aspirăm la schimbări de o anumită anvergură, ne proiectăm propria fericire în viitor. Totul va fi bine abia după ce mă mut altundeva și voi fi proprietar de pensiune în sud, în loc să fiu librar în nord. Mulți aș­teaptă ca, odată cu modificarea intervenită, fericirea să apară spontan. Dar lucrurile nu se petrec în mod obligatoriu astfel. Ai schimbat decorul, însă tu ai rămas același, ai luat cu tine toate dilemele tale nesoluționate și inhibițiile interioare."
Din păcate, problemele nu se topesc de la sine sub soarele dogoritor al sudului, iar osatura personalității noastre rămâne uimitor de solidă, chiar și la 30 de grade la umbră. Cine își procură un nou cadru exterior nu-și modifică automat și limitările lăuntrice. Sunt multe cazuri de oameni care, după ce au stat câțiva ani în străinătate, se întorc acasă, pentru că n-au întâl­nit fericirea acolo unde și-o doriseră ei. "Uneori, trans­ferul într-un mediu complet diferit sau o altă opțiune radicală reprezintă cu adevărat pasul corect, totuși cele mai multe transformări se produc ca o con­secință a dezvoltării propriei personalități, în con­dițiile existenței cotidiene. Ele constau cel mai adesea în procese interioare, iar nu în schimbări frapante la exterior și în închiderea bruscă a unor capitole de viață."

"Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar fi ultima zi din viața mea?"

De aceea, specialiștii ne fac următoarea recoman­dare: "Trăiți ceea ce considerați că este esențial." Iar pentru asta, nu e nevoie să fi studiat filosofia și nici să te retragi vreme de o săptămână la mânăstire. Sensul vieții poate fi înțeles organizând mici inter­vale de timp ferite de agitația zilnică obișnuită, care să ofere posibilitatea de a reflecta la întrebarea: cum ar putea să arate o viață bogată în semnificații. Re­zervați-vă o seară pe săptămână pentru a o petrece în singurătate. Reîncepeți să scrieți într-un jurnal (așa cum ați făcut, poate, în adolescență) și așterneți pe hârtie trăirile dvs. emoționale profunde, fără să vă mințiți. Completați de cinci ori în gând fraza: "Prin­cipalul meu adevăr fundamental de viață este...". Întrebați-vă: "Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar fi ulti­ma zi din viața mea?". Confruntarea cu reali­tatea inevitabilă a duratei finite între hotarele căreia se desfășoară existența noastră este o cale utilă pen­tru a discerne ce anume contează cu adevărat pentru noi. Ca să ne lăsăm pătrunși de acest gând, trebuie să ne oferim prilejuri potrivite. Faceți o vizită la spital unui coleg grav bolnav. După ce ați participat la o ceremonie funerară, nu vă grăbiți să plecați cu sen­timentul datoriei împlinite, întorcându-vă repede la obligațiile dvs. de serviciu. Adresați câteva rânduri familiei îndoliate, notați-vă în jurnal emoțiile și gândurile care vă stăpânesc, ima­­ginați-vă că dvs. personal v-ați afla în situația respec­tivă.
Conștienti­zând faptul că viața este prețioasă și vremelnică, obiș­nuiți-vă să vă fa­ceți cu regula­rita­te timp pentru a include în progra­mul zilnic lucru­rile esențiale pentru dvs., lăsându-le treptat la o parte pe cele mai puțin importante. Această perpectivă nu promite o cotitură spectaculoasă, ci mai curând o evo­luție calmă și totodată profundă, o îmbogățire a vieții pornită din interior. Cu pași mărunți: nu mai începeți ziua agitați, având sentimentul că sunteți în criză de timp, și nu vă mai precipitați să deschideți televizorul, ca să vă puneți la curent cu ultimele noutăți catas­tro­fale. Acordați ceasurilor petrecute împreună cu prie­tenii o însemnătate egală cu aceea a întâlnirilor pa­sio­nale, deci, înscrieți-le în agendă, așa cum proce­dați cu evenimentele semnificative. Dacă vă place să cântați, luați lecții de canto sau interesați-vă de un cor care ar fi dispus să vă numere printre membrii săi. Dacă vă simțiți epuizați, nu vă gândiți că vă veți odihni destul la pensie, ci luați-vă concediul chiar acum.
"Ce aș face dacă aș ști că nu mai am decât șapte luni de trăit? Ce ar fi atunci important pentru mi­ne?"Acestea sunt două dintre întrebările pe care psihologii ne îndeamnă să ni le punem frecvent. Dacă răspunsul va fi "Mi-aș părăsi partenerul" sau "Mi-aș da imediat demisia", el trebuie interpretat ca un sem­nal de alarmă demn de luat în serios, un indiciu care sugerează că s-ar putea ca schimbarea cu pași mărunți să nu fie de ajuns. Căci, oricât ne-ar fi de simpatică o cale firească, neagresivă, există totuși în viață, ca și în profesie, situații insuportabile, ce par să ne ceară de-a dreptul: "Ia-mă de aici!". Sunt mulți oameni în jur de 40 de ani care au sentimentul că au ajuns printr-un concurs de împrejurări într-un post cu care n-au nimic în comun, suferă de insomnie de o bună bucată de vreme și fac eforturi uriașe în fiecare dimineață, luptând cu oboseala, dar și cu repulsia, ca să se ur­nească de acasă și să meargă la serviciu. Cândva, când s-au aflat în fața deciziei cruciale de a-și alege o meserie, ei n-au luat o hotărâre atent chibzuită, ci s-au lăsat duși de val ori convinși de părinți sau de cunoștințe să opteze mai degrabă pentru o variantă lipsită de riscuri, să-și ia o diplomă de finanțist, eventual să studieze managementul întreprinderilor, deoarece cu așa ceva "niciodată n-ai să mori de foa­me". Iar apoi au ajuns funcționari într-o firmă de telecomunicații, unde scriu de dimineața până seara e-mailuri, completează tabele în Excel și, la un moment dat, constată că toate astea li se par îngro­zitoare și că ar vrea să facă altceva, numai că nu știu ce. Într-un astfel de caz, trebuie să admitem că n-are sens să abordăm problema cu metoda pașilor mici, să ne alegem un hobby distractiv, să ne înscriem la un curs de perfecționare sau la unul de limbi străine. Când cineva este total nesatisfăcut de profesia lui, nu-l va ajuta cu nimic să ia lecții de spaniolă, ori să dan­seze salsa de trei ori pe săptămână. Va avea o ocupație în plus, dar va fi la fel de nefericit la locul său de muncă și, pe deasupra, va fi irosit un timp pre­țios. Pașii mărunți consumă și ei timp, bani și energie, iar în final nu vor da rezultate, dacă nu sunt integrați într-o strategie mai cuprinzătoare. Așadar, va trebui să ne luăm încă o dată soarta în mâini, să ne întoar­cem la tema profesiei și să încercăm din nou o clari­ficare a preferințelor noastre: "Ce anume îmi face plăcere? Pentru ce m-aș da bucuros jos din pat dimineața, când îmi sună deșteptătorul? Cu ce mi-ar plăcea să mă ocup? Ce fac eu în momentele când n-am nimic de făcut?"

"Calea de mijloc, un medicament ideal"

Dacă ne-am convins că am devenit personaje într-un film unde n-avem ce căuta, este realmente necesar să ne transferăm în alt film, căci nu va fi de ajuns să modificăm doar o mică secvență. Important este să nu ne lăsăm zăpăciți de ghidurile care ne copleșesc cu sfaturi ce vor să ne învețe cum să trăim ca să avem succes. Ele ne sugerează că e oribil să te situezi pe o treaptă mijlocie. Dar, uneori, tocmai calea de mijloc este cea mai reușită, fiindcă acolo se desfă­șoară viața autentică, acolo se petrec zilnic prefaceri mărunte, nu mai puțin uimitoare în esența lor decât cele care îi impresionează pe reporteri și sunt tipărite în revistele ilustrate. Dacă, de pildă, ne dorim din tot sufletul să avem o relație mai bună cu copiii noștri și ne supra­veghem comportamentul, cu intenția de a nu mai reacționa cu atâta nervozitate în raport cu ei, va trebui să ne facem o introspecție detaliată și lipsită de menajamente, pentru a identifica în noi motivele as­cunse ale nerăbdării și intoleranței noastre. Iar aceas­tă explorare a propriei ființe ne va cere probabil la fel de mult curaj ca o emigrare în Australia. Chiar dacă în exterior nu se va întâmpla nimic spectaculos, pentru copiii noștri și pentru noi schimbarea va fi uriașă. Și există oameni pentru care hotărârea de a stabili niște limite rezonabile orelor lucrate peste pro­gram, și de a-și îngădui pauzele necesare odihnei, reprezintă o probă de eroism comparabilă cu surfin­gul pe o mare populată de rechini. Dincolo de marile reașezări ale plăcilor tectonice din viața noastră, ne așteaptă în fiecare zi o sumedenie de mici schimbări, mici descoperiri, corecturi și consolidări care, în ultimă instanță, pot fi tot atât de benefice.