Povestea unui loc de vis: "CASA MOGA" - Cea mai frumoasă pensiune de la poalele Făgăraşilor

Visul din câmpul cu flori

Iunie 1897. Ion Moga, un ţăran din satul Bucium merge grăbit, pe uliţa mare din Şinca, cea mai cu­prinsă comună de la poalele Făgăraşilor. În urma lui, trage de că­păstru un cal murg şi trupeş. Se opreşte în faţa unei case arătoase, cu o curte cât un ogor, îşi face semnul crucii şi mână calul în ogra­dă. Îl leagă cu grijă în faţa grajdului, îl mângâie blând pe grumaz, apoi scoate din sân o năframă roşie, le­gată cu nod, şi se îndreaptă spre uşa ca­sei. Bate şi i se strigă să intre. Înăun­tru, aşezat pe un scaun, se află cel mai mare proprie­tar de pământuri din aşezările Făgăraşu­lui. Ion deznoadă cu grijă bas­maua şi îşi pune pe masă averea ago­nisită într-o viaţă: bani grei, munciţi ani de-a rândul pe câmpia rece de la poalele munţilor. "Acum sunt toţi, aşa cum am vorbit. Am adus şi calul", spune Ion, cu vocea aproa­pe gâ­tuită. Moşierul numără teancul de bani şi îi pune-n sertar. "Bine, măi, aşa să fie! Mergi la gră­mătic să-ţi facă hârtia!".
Pe drumul de întoarcere, Ion parcă zboară. Ajuns acasă, în Bucium, îşi îmbrăţişează părinţii şi le arată zapisul. "Avem pământ!" Îşi lea­pădă hainele bune, apucă un hârleţ şi porneşte spre marginea satului. Îşi plimbă privirea peste pajiştile înflorite, năpădite de maci purpurii şi şopteşte cu la­crimi în glas: "Îţi mul­ţu­mesc, Doamne!". În sfârşit, are pământul lui! Vântul subţirel încreţeşte seara de vară. Ion scuipă în palme, îşi înfige cazmaua în pământul acoperit de iarba înflorită: "Aici va fi casa mea!".

Cronică de familie

Viorel Moga mă priveşte uşor stingherit. Frân­tu­rile de poveşti pe care cu greu şi le mai aduce amin­te din anii copilăriei sunt vechi şi neclare, auzite de la părinţi, rude şi oamenii din sat despre bunicul său, Ion Moga. "Nimeni nu mai ştie exact cum a fost. Sigur e doar anul în care şi-a ridicat casa aici, pe locul unde am făcut pensiunea: este 1897. Bunicul a tocmit o echipă de zidari unguri, care au construit casa, exact aşa cum şi-a dorit-o el. Avea pivniţă din piatră, ziduri de cărămidă şi geamuri mari, care dădeau către munte. A muncit cot la cot cu ei, până au pus şi acoperişul. Iar după ce a spoit cu var pereţii şi cuptorul din odaia cea mare, s-a dus la mândra lui şi a cerut-o de soţie. Şi au făcut nuntă mare!".
Viorel Moga îmi aduce un teanc de poze îngăl­benite de timp. Pe dreptunghiurile poroase, crăpate de anii care au trecut peste ele, sunt imortalizaţi părinţii săi în ziua nunţii, în costume populare, după tradiţia făgărăşeană. El şi cei patru fraţi, cu multă vreme în urmă, când încă se mai purtau perciuni laţi şi pantaloni evazaţi. Fratele lui şi cumnata sa, să­soaică, emigraţi în Germania încă de pe vremea lui Ceauşescu, pozaţi pe când veniseră într-o vizită pe locurile natale, după revoluţie. Casa veche nu apare decât în vreo două poze. În rest - doar câte-un ochi de fereastră, lucind de sub bolta de viţă-de-vie, poarta mare de lemn, o parte din magazie, şi curtea nesfârşită...
Îşi trece palma peste frunte, dorind parcă să adune la un loc lucrurile aflate despre bunicul său, pe care nu l-a cunoscut. "Nici n-a apucat să se bucure de munca lui, sărmanul, că în 1902, bunicul s-a stins, la numai 27 de ani. Nimeni nu ştie de ce a murit. Pur şi simplu, a căzut din picioare pe glie şi s-a dus. Bunica a rămas văduvă de tânără, dar deja îl născuse pe tatăl meu, Dumitru, care atunci avea vreo patru ani. Peste o vreme, s-a recăsătorit. Iar casa aceasta i-a rămas tatei. Fiindcă era sărăcie mare, pe la 16 ani, tata a plecat la Bucureşti, să înveţe meserie. A fost ucenic la un ceasornicar, a devenit bun meseriaş şi câştiga foarte bine. La 17 ani şi jumătate s-a întors în Bucium. Avea bani şi a mai cumpărat nişte pă­mânt, pentru că voia să-şi facă gospodărie mare şi frumoasă. Casa veche rămăsese nelocuită şi începuse să se strice, pe ici, pe-acolo. Voia s-o re­pare, dar n-a apucat, pentru că l-au luat la război. A avut noroc şi a scăpat de gloanţele inamice, iar când s-a întors, în 1918, s-a căsătorit cu Maria Cârstea, mama mea. Au re­parat casa bătrânească, au mai construit o cameră, graj­durile, şopronul, magazia, un atelier de lem­nă­rie. Noi am fost cinci copii - toţi băieţi, şi nu ne-a lipsit nimic în ace­le vremuri. Ţin min­te că era bătă­tu­ra plină de ani­male: cai, bi­voli, capre, oi, porci şi toate înaripatele. Părinţii mei erau gos­podari, mun­ceau de dimineaţa până seara şi aveau de toa­te, chiar mai mult decât ne tre­bu­ia nouă pentru traiul zilnic. Mer­geau me­reu cu că­ruţa cu co­viltir la târgurile din Zăr­neşti, Tohani sau Breaza, unde-şi vin­­­deau grânele, car­to­fii şi ani­ma­lele de prisos. Am dus-o tare bine în acei ani... Mai târ­ziu, pe vremea co­mu­niş­ti­lor, pentru că se băgaseră cote la cereale şi alte obligaţii absurde, tata s-a apucat să facă acoperişuri de case, să câştige un ban pe care să nu-l împartă cu Partidul Muncitoresc. Mare pacoste a fost comunismul ăsta pentru ţăranii făgărăşeni! Mulţi au fost nevoiţi să se rupă de pă­mânt şi să muncească în industrie! Tata a lucrat lemnărie până la 82 de ani, când a închis ochii, dar a apucat să ne înveţe pe toţi să ne descurcăm, să fim pe picioarele noastre. După moartea lui şi apoi şi-a mamei, noi am ajuns fiecare la casele noastre, pe unde ne-au purtat paşii şi viaţa. Fratele meu cel mare a ajuns în Bucureşti, apoi a făcut facultatea şi a ajuns director la «Automatica», următorul frate a rămas în sat, fratele mijlociu alucrat ca inginer la Uzina 2 din Braşov, iar în 1988, a plecat în Ger­mania, după soţia lui, săsoaică. Eu, fiind mai mic, am rămas în sat, să-mi termin şcoala generală, iar la 14 ani am plecat la Braşov, la profesionala de la «Autocamioane». Vreme de 24 de ani, casa veche, lăsată de bunicul Ion, a rămas nelocuită. Eu veneam mai des, pentru că locuiam aproape, în Braşov. Mă mai îngrijeam de grădină, plantam zarza­vaturi, aveam şi pomi fructiferi - era o plă­cere să vin aici, pentru că era un ade­vă­rat rai, faţă de oraş. Nu ştiu cum să vă spun, dar mereu am avut impresia că mă cheamă casa asta înapoi. Într-o zi, mă sună fratele meu din Germania şi-mi spune: «Măi, Viorele, ar tre­bui să rezol­văm cum­va cu casa pă­rin­tească. Să-i ră­mână unuia dintre voi şi să aibă grijă de ea, că-i păcat. Casele părăsite suferă, la fel ca şi oamenii. Mor încetul cu în­cetul. O să se dărâme mâine, poi­mâine!». Fiindcă toc­mai ieşi­sem la pensie, am vorbit cu fraţii şi cu ne­po­ţii mei, le-am întors partea cuve­nită din moştenire şi când s-au semnat toate actele, în martie 2006, m-am apucat să renovez casa. Tre­buia tencuită, pridvo­rul din lemn pu­trezise şi avea nevoie de re­paraţii, vo­iam să-i pun altă instalaţie elec­trică, să-i construiesc şi o baie - lucruri mărunte, dar necesare, ca să pot locui în ea confortabil."

Comoara din casa veche

"Tot fratele meu din Germania m-a sfătuit să apelez la un arhitect, ca să fiu sigur că n-o să se dă­râ­me casa pe mine. O cunoştinţă mi-a re­comandat o doam­nă arhitect din zona Aradului, foarte su­fletistă şi plină de idei. A venit la Bu­cium să vadă des­pre ce e vorba şi când a intrat în curte, pe loc mi-a spus: «Domnule Mo­ga, nu vă daţi seama ce potenţial are ca­sa aceasta! Aţi putea să faceţi o minunăţie aici! Da­că ar fi după mine, aş face o pen­siune! Am mai construit şapte pensiuni, dar ni­ciuna n-avea aşa o poziţie perfectă. Sunteţi la marginea satului, e linişte de­pli­nă, iar peisajul care se vede din curte îţi taie res­piraţia. Străinii se dau în vânt după astfel de lo­curi!». Vă spun sincer că la început mi-a fost teamă, nu eram pregătiţi pentru o asemenea investiţie, dar după ce am vorbit cu copiii şi cu fratele meu, m-am hotărât să-i urmez sfaturile. Şi am pornit la drum. Am pus la bătaie toate economiile pe care le făcu­sem până atunci şi s-a oferit să mă ajute şi fratele din Germania, cu care suntem foarte apropiaţi."
În 2007, a venit rândul fiului familiei Moga să se implice în salvarea casei bătrâneşti. Lucian Moga e un tânăr oacheş, înalt şi bine legat. El conduce pensiunea, cu o seriozitate şi o pricepere demnă de invidiat. Ce părea la început doar un mijloc de trai a devenit o pasiune reală, mai ales sub aspectul decoraţiei interioare a pensiunii, care rivalizează, ca frumuseţe, cu celebrele pensiuni din Tirol. "Pentru mine, a fost o provocare", spune Lucian. "Când am vorbit cu tata despre planurile propuse de doamna arhitect, am fost încântat pe loc de idee. Dar n-a fost deloc uşor, nu mă gândeam că va fi atâta muncă... De casa veche nu ne-am atins - voiam s-o păstrăm aşa cum a fost. Am început cu demolarea grajdurilor şi a magaziilor, dar se strânseseră atâtea lemne prin curte că nici nu mai aveam loc să ne mişcăm. Şi-apoi, mie îmi veneau mereu alte idei. O sunam pe doamna arhitect şi mă întreba, înainte să apuc să-i spun ceva: «Iar facem modificări?». Practic, n-a rămas mare lucru din planul iniţial, pentru că eu aveam alte viziuni. Dar greşeam, prins de eu­foria tinereţii... Am tot construit noi aşa, după noile mele idei, până ni s-au terminat banii. La asta nu mă gândisem! (Râde) Şi încă mai erau multe de făcut! Noroc că în 2009 a apărut un programeuropean cu fonduri pentru dezvoltare în mediul rural. Era unica noastră şansă să ter­minăm ce începusem, şi am profitat de ea. Am rea­lizat proiectul dar, conform nor­melor euro­pene, am fost nevoiţi să chemăm fel de fel de specialişti pentru studii geodezice, proiecte tehnice, studii de fezabilitate, teste de rezistenţă a clădirii şi alte zeci de expertize. Am umblat un an întreg după autorizaţii, că­ram teancuri de acte după mine şi stăteam cu zi­lele pe la uşile auto­rităţilor. Abia prin sep­tembrie 2010, am reuşit să completez dosarul, iar în aprilie 2011, am primit aprobarea pentru con­tractul de finanţare. Valoa­rea totală a pro­iectului a fost de 307.000 de euro, din care ju­mătate trebuia să fie aportul nostru. Am luat o scrisoare de garanţie de la bancă, am des­chis o linie de credit, altfel nu ne descurcam. Am avut mare noroc să lucrăm cu oameni serioşi, care ne-au ajutat, ori de câte ori am avut nevoie: doamna arhi­tect, consultantul pe fonduri euro­pene, proiectanţii, constructorii, tâmplarul, pictoriţa, bancherii... Ţin să spun amă­nuntele acestea, în speranţa de a corecta înspre bine imaginea negativă care domină televi­ziunea şi presa, când e vorba de fondurile europene... Ele funcţionează, e nevoie doar de tenacitate, de curaj şi de muncă. Mai ales de muncă, aş zice. În cazul nostru a fost la fel. Odată ce am avut bani pen­tru con­strucţie, a urmat un volum de muncă uriaş! Am stat cu tata şi am supravegheat fiecare detaliu. Nimic n-am mai lăsat la voia întâmplării, deoarece trebuia să dăm socoteală pentru fiecare bănuţ cheltuit. În aprilie 2013, am făcut recepţia pensiunii şi i-am in­vi­tat la Bu­cium pe toţi cei im­plicaţi în proiect. Au rămas impresionaţi de ce a ieşit şi s-au bucu­rat tare mult de reuşita noastră."

O bijuterie la poalele munţilor

Într-adevăr, pen­si­u­nea "Casa Moga" es­te o bijute­rie - şi as­ta v-o spune un om ca­re călătoreşte mult prin ţară şi prin străinătate, şi a dormit prin multe hoteluri şi pensiuni. Mobilierul din came­re, din sala de mese, decoraţiunile de pe holurile pensiunii sunt pictate cu motive florale tradiţionale, deosebit de fru­moase. Bunul gust îţi încântă pri­virea, oriunde te uiţi. Şi grija pentru detaliul artistic. Îl întreb pe Lu­cian de unde s-a inspirat. "Am văzut obiecte astfel pictate în casa mătuşii mele din Germania şi m-am îndrăgostit de ele. Am vrut să împrumut ceva din stilul săsesc, pentru că se potriveşte perfect cu arhitectura pensiunii şi pentru că satele făgărăşene de dincolo de Olt au fost locuite masiv de saşi. Apoi, într-o zi, la Braşov, am întâlnit-o pe artista Margareta Armanko, care venise la un târg meşteşugăresc cu câteva piese de mobilier pictat. Mi-au plăcut tare mult şi am întrebat-o dacă este dispusă să ne picteze şi nouă mobila pensiunii. A fost de acord, iar eu m-am pus pe căutat cărţi vechi, cu mobilă pictată şi modele tradiţionale săseşti. Când o piesă de mobilier ieşea din atelierul de tâmplărie, o duceam pe bucăţi la Bra­şov, şi o urcam cu liftul până la etajul 10, unde are pictoriţa atelierul. Vă spun sincer, m-au spetit mobilele astea, cât le-am cărat! După ce se usca vop­seaua, le aduceam înapoi, la pensiune, şi venea tâm­plarul să le monteze în camere, pentru că întregi nu intrau pe uşă. A durat mult până au fost gata toate cele opt camere, vă daţi seama... Dar rezultatul con­tează! Se vede că sunt pictate cu drag, parcă a pus şi suflet artista, nu nu­mai culoare! Sunt tare mulţumit că am implicat în mo­bilarea şi decorarea pensiunii şi mici meşteşugari lo­­cali, care s-au bucu­rat de co­menzi mai mari şi au câş­tigat bani frumoşi pe munca lor."
Dar pe lângă mo­­bilele pictate, în pensiune se află şi câteva obiecte de artă, vechi de pes­te o sută de ani, care dau locului no­bleţe şi ele­gan­ţă.
"Într-adevăr, în pen­siune avem mul­­­­te obiecte ori­gi­na­le, vechi de peste 100 de ani", spune Lucian. "Ini­­ţial, tata a cum­părat două lămpi din ceramică pic­ta­tă, care mi-au plă­cut foarte mult. Le-am pus pe perete şi am văzut că dau perso­nali­tate locului, aşa că m-am apucat să caut şi altele. Am scotocit trei ani la rând prin talciocuri şi târguri, până am reuşit să le găsesc pe toate, dar efortul n-a fost în zadar. Acum, toată lumea ne în­treabă de unde le-avem. Sunt, efec­tiv, superbe! Chiar şi scau­nele din fier forjat pe care stăm le-am cumpărat de la un sas bătrân, care pe vre­muri a avut un res­tau­rant. Modelul acesta se mai găseşte doar la Grădina de vară a Palatului Brucken­thal din Avrig. Le-am curăţat de rugină, le-am vopsit, şi ve­deţi cât de bine arată! Am mai procurat o sa­nie şi o trăsură de peste 100 de ani vechime, pe care le-am restaurat şi de care se bucu­ră toţi turiştii. Aces­te detalii contează foar­te mult, mai ales pentru străini şi orăşeni, care n-au mai văzut astfel de obiecte, decât prin mu­zee. Vrem ca totul să fie în armonie cu locul aces­ta mi­nu­nat, pe care străbunicul meu l-a iubit atât de mult. Mă bucur că am putut integra şi casa bă­­trâ­­nească în arhitectura pensiunii. Mie, cel pu­­ţin, îmi dă un frumos sentiment al continuităţii."

****

Astăzi, din vechea casă a bunicului Moga au mai rămas doar pietrele fundaţiei, pivniţa dar şi ceva din spiritul casei de altădată: un sen­timent de stabilitate, de siguranţă, o ener­gie bună, care urcă în tine din rostul şi bucuria oamenilor care au trăit în ea. Genius loci. Spi­ritul bun al pământului de la poalele Munţilor Făgăraş.

Informaţii utile

Pensiunea "Casa Moga" din Bucium asi­gură con­fortul unui hotel de patru stele. Pe lângă apartamentul de la parter, dotat cu "an­tichităţi" şi utilităţi sanitare de ultimă gene­raţie, la etaj mai există alte opt camere duble şi un living comun, cu un pridvor din lemn, care oferă o privelişte absolut fabuloasă a munţilor. Şi în camere mobilierul este pictat, băile de "înaltă cla­să", iar curăţenia exemplară. Din descriere nu poate să lipsească, fireşte, bucătăria, stăpânită cu măies­trie de doamna Maria Moga care îşi răsfaţă oaspeţii cu mâncăruri la alegere, preparate, exclusiv, din pro­duse locale, procurate de la ţărani. Şi nu poate să lipsească nici bunăvoinţa (de pe altă planetă) a gaz­­­delor, aerul, "irespirabil" de pur şi curat, şi mai pre­­sus de orice, liniştea. O linişte binefăcătoare, ca­re învăluie locul şi ţi se aşează pe umeri, seara, ca o îm­bră­ţişare afectuoasă, când soarele dispare dincolo de culmile Făgăraşilor, şi răcoarea se lasă pe lume, cu miros de zăpezi.
P.S. Un amănunt mi-a atras atenţia: la recepţie, pe o plăcuţă albastră, este scrisă nota dată pensiunii "Casa Moga" de Booking.com (un foarte serios site de rezervări online), în urma evaluărilor făcute de către clienţi: 9,4! Cunoscătorii ştiu că o astfel de notă este foarte greu de obţinut!

Pensiunea "Casa Moga" se află în satul Bucium, com. Şinca Veche, jud. Braşov. LUCIAN MOGA răspunde la tel. 0726.782.100.
Detalii despre serviciile pensiunii găsiţi şi pe http://www.casamoga.ro/