VLADIMIR GĂITAN - "Nisipul din clepsidră se scurge..."

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

"O fărâmă de dreptate"

- La începutul lunii mai, aţi primit premiul UNITER pentru întreaga dvs. activitate artistică, în teatru şi cinema. V-a bucurat această recunoaştere oficială sau a venit prea târziu? Faceţi meseria a­ceas­ta de peste 40 de ani...

- Pentru că sunt în aşteptarea celor şaptezeci de ani, pe care sper să-i apuc, am să fiu complet sincer: niciodată nu m-am considerat un răsfăţat al acestor gale şi premii, deşi am avut şansa să fac Reconsti­tu­i­rea, "cel mai bun film românesc", după cum a fost el eti­chetat de critici, deşi am creat o mulţime de per­sonaje şi în alte filme de calitate, dar şi în tea­tru. În plus, m-am achitat cu onoare şi corec­ti­tudine de îndato­ri­rile de gospodar ce mi-au fost încre­din­ţate, ca di­rector al Teatrului de Comedie şi al Tea­tru­lui Notta­ra, precum şi al studiourilor "Ro­mânia Film", o regie-colos, de 7000 de oameni, care, atât cât m-am aflat eu acolo, nu a închis nicio sală de ci­nematograf! Punând cap la cap toate aces­te frag­mente de puzzle, unele senine, altele mai înnegu­rate, în clipa în care am primit vestea des­pre acest premiu, am avut sentimentul că Senatul UNITER mi-a oferit această distincţie ca pe o formă de re­compensă într-adevăr cuvenită. Pe de altă parte, nu-ţi ascund nici că mi-a trecut prin min­te posi­bi­litatea ca acest premiu să vină, cum­va, din com­pa­siune, după ce s-a aflat despre grea­ua mea su­ferinţă fizică (în ultimele şase luni am trecut prin câteva evenimente medicale cum­pli­te, aflându-mă la un pas să mă retrag definitiv de pe scena vieţii). Până la urmă însă, compor­ta­mentul de o mare delicateţe al lui Ion Caramitru, ca şi al celorlalţi senatori, m-au convins că mi s-a fă­cut o fărâmă de dreptate. Asta e ce am ales să cred.

Valijoara din tufa de trandafiri

- Poate că premiul acesta târziu a venit şi ca o validare a opţiunii dvs. pentru meseria de actor. După cum afirmaţi într-un interviu, prima dvs. iu­bire n-a fost teatrul, ci natura din preajma Su­ce­vei, oraşul dvs. natal. În adolescenţă visaţi să deveniţi geolog...

- Aşa este, eram pasionat de istorie (firesc, de vreme ce în faţa casei noastre se ridica mândra biserică Mirăuţi, iar în spate, cetatea lui Ştefan cel Mare), dar şi de munte, de drumeţii. Îmi făcusem planul să devin geolog, ca să cunosc muntele şi-n profunzimile lui enigmatice. Din păcate însă (e o poveste lungă şi foarte tristă), tata era fost deţinut politic şi cu dosarul meu nu aş fi avut nicio şansă să intru la Geologie, întrucât domeniul era consi­derat "de importanţă naţională". Ochii spre teatru mi i-a deschis un prieten din copilărie, care la vre­mea respectivă era deja în anul II la IATC: Răducu Iscuş. Într-o vacanţă, întors acasă, el mi-a zis că n-am sorţi de izbândă cu geologia şi mai bine să mă îndrept spre actorie, că-mi recomandă el un profesor care să mă pregătească pentru admitere. Se referea la minunea de om, profesor şi actor, care a fost Petrică Gheorghiu. Iniţial, am avut o re­ac­ţie de parcă mi-ar fi propus să mă fac gunoier - meserie onestă, desigur, dar, totuşi, pentru un copil provenit dintr-o familie de intelectuali (tata, avo­cat, şi mama, pe jumătate contesă şi absol­ven­tă a şcolii germane) şi crescut într-o casă ticsită cu cărţi, actoria părea o opţiune minoră. În epoca aceea şi într-o zonă cu cultură tradiţională, cum era Bucovina, actoria era privită ca având o uşu­rătate de saltimbanc. Până la urmă însă, Răducu mi-a schimbat perspectiva. Eu, între timp, mă an­gajasem ca să câştig nişte bani. Aveam două ser­vicii: funcţionar la primărie, pe timp de zi, şi mun­citor la lopată, în Lunca Sucevei, pe timp de noapte (în­cărcam cu balast camioane din acelea uriaşe, Stea­gul Roşu). Ce şcoală de viaţă a fost munca la lopată şi ce oameni dârji şi înţelepţi am cunoscut acolo! În orice caz, am început să strâng bani, ca să mă pot pregăti pentru Teatru. Abia pe ultima sută de metri, le-am spus alor mei ce aveam de gând. Mă temeam de reacţia lor, din aceleaşi motive pentru care şi eu fusesem şocat de ideea lui Răducu. În seara de dinain­tea plecării la Bucureşti, mi-am pitit valijoara de carton într-o tufă de trandafiri, lângă poartă, pre­gătit ca în Creangă - în caz de represalii, s-o tai ca Smă­răndiţa, peste gard. Apoi am intrat în casă şi, după masa de seară, le-am zis alor mei că eu nu mai dau la Geologie. Mama a început să plângă, iar tata a spus: "Păi de ce n-ai zis aşa de la început?! Foarte bine! Păi, ce, aia era facultate?! Să umbli prin munţi?" Apoi s-a interesat: "Şi la ce vrei să dai?" Şi-aici a venit lovitura de graţie: "La Fa­cul­ta­tea de Teatru." Mama s-a oprit brusc din plâns, iar ta­ta a amuţit şi el. După ce a trecut efectul "prafului de linişte", tata s-a ridicat de pe scaun, m-a luat în braţe şi mi-a spus: "Foarte bine!" Apoi m-a mângâiat, m-a pu­pat şi aşa am plecat la Bucureşti cu sufletul îm­pă­cat.

- Şi v-aţi dus glonţ la Petrică Gheorghiu?

- După ce m-am cazat la un hotel ieftin, Hotel "Cişmigiu" şi am luat troleibuzul 87, din staţia din fa­ţă de la "Spicul". N-am să uit cât trăiesc! Petrică Gheor­ghiu locuia în Drumul Taberei, cartierul abia a­tunci se construia, erau doar câteva blocuri ter­mi­nate şi, în rest, şantier. Se mergea pe bucăţi de scân­duri, aşezate în echilibru fragil pe cărămizi, peste noroaie şi şan­ţuri. Şi, pe scândurile alea, am pornit-o şi eu, un băiat roşcovan, plin de pistrui, îm­brăcat în­tr-un costum de plastic, ros în ge­nunchi şi-n coate, încălţat cu niş­te pantofi cam scâl­ciaţi şi pur­tând în mână omni­prezenta-mi va­lijoară de carton. Am iden­tificat blocul, am urcat la etajul şapte, am bătut la uşă şi, din spatele ei, a apărut un domn nă­duşit, îm­brăcat în maiou, care era Petrică Gheor­­ghiu. Peste umărul lui se zgâiau la mine Flo­rian Pittiş, care era deja vedetă, şi Că­tălin Naum, care ul­terior m-a ajutat foarte mult şi mi-a fost bun prieten. Gheorghiu m-a primit până la urmă în casă, într-o cameră unde m-a ascultat re­citând o poezie de Voi­culescu şi-a căzut pe spa­te: aşa de prost reci­tam! (râde) M-a chemat totuşi în sufra­gerie, unde erau şi ceilalţi şi unde se fuma ţigară de la ţigară. După câteva minute, mi-a zis să arunc scrumiera - o scrumieră mare şi grea, din cristal, care era plină ochi cu chiştoace. Eu m-am uitat unde s-o arunc, am văzut uşa deschisă de la bal­con, am ieşit şi - nu ştiu nici azi ce-a fost în min­tea mea - am azvârlit scrumiera cu totul! În se­cun­da în care a aterizat într-un morman de nisip, am rea­lizat ce-am făcut şi-am simţit că înnebu­nesc. Îmi venea să mă arunc şi eu după ea, de ru­şine. Când m-am în­tors în sufragerie - mi s-a povestit ulterior - eram alb ca varul la faţă! Acela a fost însă momentul când Petrică s-a decis să mă ia, totuşi, sub aripa lui: transformarea de pe chipul meu fusese atât de radicală, încât s-a gândit că poa­te reuşeşte cu chiu cu vai să scoată ceva din mine. Chiar a doua zi am plecat la Cheia, în tabăra "de creaţie" pe care el o organiza pentru aspiranţi, dar şi pentru actorii consacraţi - o şcoală fantastică! M-a pregătit trei săptămâni şi am intrat primul pe listă la IATC!

Sufrageria cu prieteni

- Facultatea a fost pe măsura visului dvs.?

- A fost o splendoare! Pentru că am luat-o foarte în serios. Mai ales că, pentru mine, totul era o noutate şi-mi plăcea la nebunie - de la orele de impostaţie, care, privite din alt unghi, sunt anoste, până la cele de comportament şi mişcare scenică. Nu eram deloc blazat ca majoritatea colegilor. Seriozitatea asta a mea ţărănească, uimirea plină de pasiune cu care priveam totul şi respectul pe care li-l arătam profesorilor mi-au înlesnit trecerea prin facultate, în sensul că, de la început, am fost foarte iubit de dascălii mei, care mi-au acordat atenţie şi şi-au dat seama cum trebuie să lucreze cu mine ca să mă scoată la liman. Apoi, în anul II, a venit "Reconstituirea", care a fost o bombă şi mi-a "expandat" şi mie imaginea. Din momentul ăla, am început să fiu admirat şi să se considere că făceam parte dintr-un soi de elită. Adică intrasem deja în etapa în care mi se adresa întrebarea "Ce părere ai, Vladimire?" (râde) Dar nu mi s-a urcat la cap: mi-am păstrat acelaşi respect pentru oa­meni, dar şi pentru instituţie. Cum să nu-ţi pese de şcoala aia, care era istorie vie?! Fiecare clasă, fără greş, era o replică în miniatură a unui teatru - cu cortina grea de lână, cu proiectoare, cu scena la 60 de centimetri, cu scări... Şi fiecare clasă avea o de­nu­mire şi o per­so­nalitate a ei: era "clasa Aura Bu­zescu", "clasa Calboreanu", "clasa Negreanu"... As­ta se întâmpla în fosta clădire a IATC-ului, cea de la Izvor, de deasupra Teatrului Bulandra.

- Lumea artistică în care urma să intraţi era la fel de idilică?

- Era o lume foarte unită, cu relaţii ca de familie. Sigur că şi atunci existau antipatii, dar ele se ges­tio­nau cu eleganţă şi nu impietau asupra muncii. Când era de treabă, puneai osul, chiar dacă omul de lângă tine nu-ţi era prea simpatic. Pe mine, majoritatea celor din Teatrul de Comedie m-au primit atât de fru­mos, încât am simţit că prezenţa mea îi bucura. Unul dintre ei era Amza Pellea, celălalt era Ştefan Ta­palagă, un altul era Titi Rucăreanu... Oamenii ăştia m-au adoptat ime­diat, chemându-mă foarte curând şi la ei acasă: în zilele de duminică, mă puneau la masă, la ono­mastici mă invitau negreşit... Deşi eu nu eram ca­pabil să le întorc gestul, căci pe atunci locuiam într-o improvizaţie de cameră, undeva, la Sala Palatului, unde nu aveam decât un pătuţ lat de-un metru, un scaun şi teancuri peste teancuri de cărţi. Pentru ei însă nu conta, mă priveau ca pe un frate şi mă tratau ca atare şi în teatru, şi acasă. Prietenia pe care mi-o ară­tau m-a ajutat enorm, nu doar profesional, ci şi ca om, ca suflet. E mare lucru să ştii că nu eşti singur, că ai cu cine să te sfătuieşti, cu cine să râzi sau pe umă­rul cui să plângi, că sunt su­flete cărora le pasă de tine.

- A existat o personalitate care v-a marcat în mod deosebit?

- Au fost mai multe, dar figura care cred că m-a emoţionat cel mai mult a fost aceea a lui Emil Botta, marele actor pe care l-am cunoscut datorită Recons­tituirii, filmul lui Pintilie în care am jucat împreună, şi care m-a onorat cu prietenia lui. Botta locuia puţin mai sus de Piaţa Rosetti, într-o clădire veche, cu arhi­tectură gen "han", deci cu o curte interioară şi cu un balcon care se încolăcea împrejurul clădirii, balcon în care se deschideau direct camerele ocupate de di­ver­şii locatari. Ei, într-o astfel de cameră, una sin­gură, stătea Botta. O cameră de o austeritate care m-a şocat: înăuntru nu avea decât un birou simplu, un scaun şi un pat alcătuit din scânduri acoperite cu o pătură militară! Saltea nu avea! Cu toate astea, când Botta începea să vorbească, austeritatea se risipea şi aveai impresia că te aflai într-un salon de conversaţii savante, aşa de mare putere aveau inteligenţa, cultura şi vocea lui! În cămăruţa aceea, am trăit nişte zile şi seri fermecătoare: stăteam la poveşti, îl ascultam pe Botta recitând poezii, vorbeam enorm despre tea­tru... Deşi era comunism, trăiam în plină eferves­cenţă culturală, şi nu doar în lumea artistică, ci în so­cie­tate, în general, în toată ţara, nu doar în Bucureşti (ştiu bine, pentru că eu mergeam des cu teatrul în turnee prin provincie). Arta şi cultura se "prizau" la modul coti­dian, era o normalitate să mergi la teatru şi să discuţi des­pre teatru, să mergi la expoziţii plastice şi să dis­cuţi despre ele, să citeşti cărţi şi să discuţi despre ele, la modul profund, traducerile din autori străini erau excepţionale, iar cărţile costau puţin, astfel încât erau la îndemâna tuturor. Azi, să mai vezi pe cineva citind o carte a ajuns să fie un eveniment... De-asta şi limba română a ajuns să fie atât de stâl­cită, de-asta şi compor­ta­mentul oamenilor a ajuns să lase atât de mult de dorit, de-asta con­ceptul de "va­loa­re" a ajuns să fie atât de per­vertit, în­cât nu mai are nicio noimă. Azi nu mai există opţiuni de modele (un Emil Botta, un Amza Pellea, un Da­vid Esrig), există op­ţiuni de modă ("branduri fashion", ma­şini "tari" şi aşa numitele "asis­tente", pline cu sili­con, de pe la emi­siuni TV "mon­de­ne"). Nu ştiu, sincer, cu ce ochi ar fi văzut un Botta socie­ta­tea de azi şi cât ar fi putut să i se adap­teze. Agresivi­tatea întru vulga­ri­tate şi obscen a tele­viziunilor distruge ideea de cultură, de lucru de bună calitate. De-asta şi cei foarte puţini care mai fac lucruri de bună calitate au ajuns să fie per­cepuţi ca bizari. Eu nu cred, Doamne fereşte, într-o criză a talentelor, ci cred într-o criză a Bucureştiului, în mod special, care se datorează ofertei uriaşe de facil, la care contribuie în mod hotărâtor - ca să închid cercul - televiziunile.

- Şi care e atitudinea dvs. în faţa acestei ofensive a prostului gust?

- Una de resemnare. Deşi aş vrea să mai lupt, simt că nu mai am vreme să lupt, simt că, asemenea unui aler­gă­tor de cursă lungă, sunt foarte aproape de finish, simt că organismul meu se apropie de capătul liniei. Dar asta nu mă sperie. Crede-mă că sunt aşa de liniştit şi de împăcat... Am tră­it atât de intens, de frumos şi Dum­nezeu a fost atât de generos cu mine şi cu familia mea! Ceea ce mă sperie este marasmul ăsta social care colcăie în jurul meu. Mă sperie fiindcă mă uit în spate - căci eu şi cei din generaţia mea ne vom duce - şi-mi dau seama că puţinii tineri cu onoare, bun simţ şi cu cap se vor confrunta cu nişte probleme în-gro-zi-toare.

Iubirea cere iubire

- Sunteţi bucovinean. Reperele morale deprinse în copilărie v-au fost de folos în viaţă?

- Fără ele mi-aş fi pierdut busola, mi s-ar fi risipit acea bună măsură pe care au vrut să mi-o inculce ai mei şi care subsumează toate valorile morale. În orice trebuie să existe o bună măsură, iar rolul ei e să men­ţină balanţa în echilibru. Cum aş fi evoluat eu, de pil­dă, dacă m-aş fi lăsat dus de valul aplauzelor, într-o pro­fesie a orgoliilor, cum e actoria? Aşa, mi-am recu­nos­cut locul în meserie şi mi l-am respectat. În me­seria asta, nu suntem toţi egali. Sunt o mână de actori care se nasc atinşi de-o aripă de înger - Gheorghe Di­nică, Marin Moraru, Ştefan Iordache, Victor Reben­giuc etc. - şi suntem noi, restul, care suntem buni, ca­re avem o valoare, dar nu suntem egalii semizeilor din prima categorie. Dacă nu eşti capabil să recunoşti că eşti parte din cea de-a doua categorie, că tu nu vei putea să faci niciodată ce fac semizeii, dar că ai şi tu o utilitate, căci fără tine şi cei de-o seamă cu tine, geniile n-ar putea să strălucească, devii un om chi­nuit, bolnav de ranchiună, măcinat de urâţenie, de invidie şi de ură.

- Revenind la obârşia dvs. bu­covineană, credeţi că locurile în care ne naştem îşi pun în vreun fel pecetea pe felul în care trăim?

- Hai să-ţi spun o poveste care o să mă ducă spre răspuns: părinţii mei au avut o căsnicie lungă şi fru­moasă, deşi viaţa nu le-a curs lin. Gândeşte-te că atunci când tata a fost arestat, mama nu doar că a ră­mas să crească singură doi copii, dar a făcut nişte efor­turi supraomeneşti ca să împiedice executarea lui (fusese condamnat la moarte) şi să-l readucă acasă. Pentru asta, ca să facă rost de bani, a vândut toată mo­bila, extrem de valoroasă, din casă, a bătut toată ţara şi a răsfoit kilometri de arhive, a căutat martori... Nu s-a lepădat de tata, iar după revenirea lui acasă, după cinci ani de temniţă, iubirea lor nu pălise câtuşi de puţin, ba crescuse şi mai mult în in­ten­sitate. La şaptezeci şi cinci de ani, tata o mân­gâia, o răsfăţa şi i se adresa mamei de parc-ar fi fost în prima lună de mariaj. Ei, şi după această lungă şi frumoasă căsnicie, mama şi tata s-au stins, la distanţă de patru zile unul de celălalt, pentru că n-au acceptat să trăiască despărţiţi. În drama pe care am trăit-o atunci - să-ţi înmormântezi ambii părinţi în decurs de o săptămână - asta a fost ceea ce m-a consolat: am ştiut că ei, ca spirite, sunt fericiţi, pentru că sunt din nou împreună. Apoi, intrând cu sfială în casa lor cea îngrijită, am găsit o valiză în ca­re se găseau toate actele casei, acte care "de­senau" istoria familiei încă din perioada Im­pe­riului Austro-Ungar, şi care erau în perfectă ordine şi legalitate, până la zi! Înţelegi? Asta mi-a dat şi mie Bucovina: rigoare. Alături de corectitudine şi cinste. Eu, în toată viaţa, n-am întârziat niciodată la o întâl­ni­re, profesională sau personală. N-am amânat nicio­dată un spectacol. Nu m-am prezentat niciodată cu textul neînvăţat. Întotdeauna, când am promis ceva, m-am ţinut de cuvânt. Şi, peste toate, Bucovina şi familia mi-au dat marea mea credinţă în Dumnezeu.

"Ne-a fost scris să fim împreună"

- Şi dvs. aveţi un mariaj model: sunteţi căsătorit cu dna Tünde, soţia dvs., de patruzeci şi cinci de ani! Oare, pe lângă iubire, secretul acestei longe­vi­tăţi rezidă şi în exemplul minunat al căsniciei pă­rin­ţilor?

- Indubitabil! Însă, pe lângă asta, pe lângă marea iu­bire care ne-a legat printr-un coup de foudre şi care a dus, în mai puţin de trei luni de când ne-am cu­nos­cut, la căsătorie, pe lângă respect şi înţelepciune, cred că mai e ceva, un ceva inefabil, acel "ne-a fost scris să fim împreună".

- Totuşi, fericirea nu e o stare continuă, de aceea îndrăznesc să vă întreb dacă acum, în clipa aceas­ta, aţi putea spune că sunteţi cu adevărat fericit?

- Deşi nu sunt orb la seninul din viaţa mea - o soţie minunată, doi copii care-mi încălzesc sufletul, Gloria, care e actriţă şi mi-a fost chiar colegă de sce­nă şi de film, şi Alexandru, care e finanţist, locuieşte la Londra şi lucrează ca manager la cea mai mare bancă din Anglia, ginerele meu, soţul Gloriei, şi nora mea, soţia lui Alexandru, care mi-a dăruit o nepoţică splen­didă - răspunsul este nu. Nu sunt fericit. Pro­ble­mele de sănătate, neputinţa fizică m-au desta­bi­li­zat profund. Din cauza asta, nu am mai fost capabil să joc într-un spectacol pe care îl iubesc şi în care făceam chiar o performanţă actoricească: "... escu", de Tudor Muşatescu, în regia lui Alexandru Dabija. Nu mai puteam să-l duc fizic. Am rămas cu piesele care nu mă solicită atât de mult. Un alt motiv pentru care am spus "nu" e acela că băiatul meu nu şi-a găsit locul aici, în România. Aş fi vrut să stau cu ne­po­ţica mea pe genunchi mai des. Întâlnirile noastre de câte trei zile, la nu ştiu cât timp, nu pot să lege re­la­ţia din­tre bunic şi nepot. Şi asta mă doare în­grozitor. Toate lacrimile astea interioare simt cum mă erodează... Am impresia - nu cu deprimare, ci doar cu luci­di­ta­te - că sunt o clepsidră: nisipul din partea de sus sunt eu, cel deplin, şi viaţa mea cea deplină, din tinereţe şi ma­turitate, dar nisipul se scurge şi mă tot duc. În par­tea de sus rămân din ce în ce mai puţin, iar în partea de jos, ce e? Bătrâneţe, degradare fizică, tris­teţe şi apoi urmează doar clipa când ultimul gră­unte de nisip s-a prelins, iar eu voi fi trecut la cele sfinte.