SARA ESTERABADEYAN - "Nu mă deranjează că sunt o făptură ciudată"

Interviu cu o cititoare în stele

Când am cunoscut-o pe Sara, mă aștepta îm­preună cu mama ei, în grădina uriașă a ca­sei lor din cartierul bucureștean Cotro­ceni, printre flori și alături de un câine ciobănesc uriaș, care m-a lătrat prietenos și bubuitor. Venind să mă întâmpine, Sara se mișca agilă și sigură. Nu ai fi bă­nuit că vederea ei pâlpâie, ca fla­că­ra unei lu­mânări. Aproape oarbă, la 20 de ani, Sara e mereu zâmbitoare și optimistă, iar Dumnezeu a com­pen­sat-o cu o pu­te­re nebănuită, dezvoltată înlăuntrul făp­turii ei: o acu­­itate senzorială uriașă, care o ajută să vadă cu sim­țurile. "De unde vine numele tău de familie?"- am în­trebat. Sara Esterabadeyan este pe ju­mă­tate româncă, pe jumătate iraniană (tatăl ei fiind din­tr-o fa­milie de spiță veche din Persia). "Es­tera­ba­de­yan în­seamnă, în persană, cititor în stele. Nume pre­des­tinat!", mi-a răspuns, luându-mă prin sur­prin­dere.
Așa a început convorbirea cu ea, transformată în­tr-o călătorie tul­bu­rătoare, prin lumea stranie a sen­sibilității și intuiției.

Mama cea verde

- Însușirile tale "paranormale" conduc dialogul nostru către o primă întrebare obligatorie: cum ve­deai lumea când te-ai trezit în ea?

- Când m-am născut, eu nu vedeam deloc, apoi am trecut printr-o serie de operații, și până la vârsta de doi-trei ani, s-a mai refăcut o mică licărire din ve­de­rea mea. Dar cum există o lege a echilibrului, din­totdeauna puteam să văd sunetele prin culori și prin lumină. În configurații strălucitoare, cu o anume tex­tu­ră. Pentru mine, sunetele, vibrația lor, mai precis, sunt o realitate foarte tangibilă. Mai palpabilă și mai clară decât realitatea din jur, care totdeauna a fost pentru mine estompată. Un orizont gri, ușor colorat. Pe când realitatea cealaltă este complet altfel. De pil­dă, atunci când aud vocea cuiva, pot să percep carac­teristicile esențiale ale acelei persoane. Ele­mentul său de unicitate, pulsația individuală, care-l fac să fie ceea ce este.

- Ce înseamnă "să vezi", în lipsa vederii?

- Văd totul printr-un cod de culoare, de formă, lumină și substanță. De exemplu, mama mea are pre­zența și vocea - verzi. Și o formă sferică, atunci când e în toane bune. Dar și alte sunete au pentru mine nuan­țe fascinante. De exemplu, literele. Literele au cu­lori și câte un atribut. Litera A, de exemplu, este al­bastră și vastă ca un cer. Litera M este de culoare mov și are o textură cremoasă. Litera I este înaltă și e de un roșu aprins etc.

- Ai cumva proprietatea de a vedea și numerele în culori?

- Da. Ba chiar mai mult! În lumea mea, numerele sunt asociate cu anumite senzații, îmi trezesc o anu­mi­tă stare emoțională. Numărul 1 este vast, foarte spa­ți­os și albastru, numărul 2 este plat, verde-albastru și e destul de rece, numărul 3 este dinamic și vernil. Pe când 7 este auriu și seamănă cu un cor celest, cu o sim­fonie. Are textura unui nor. Numărul 9 e ca o flacără...

Aura, o semnătură energetică unică

- Dar pe oameni cum îi percepi? Îi vezi și pe ei în culori, le distingi aura?

- Aura este semnătura noastră energetică unică. Există și o aură mult mai profundă: învelișul sufle­tu­lui. Ea nu apare la toată lumea. Trebuie să fii într-o anu­mită stare de conștiință. Și atunci, apare în jurul în­tregului corp. Iar dacă cineva are în jurul capului o aureolă, un halou, înseamnă că are activate anumite structuri interioare specifice unui nivel de conștiință foarte elevat. Așa cum e aureola din jurul capului sfin­ților. Dacă cineva dispune de asemenea halou, atunci da, este un semnal că a ajuns la un nivel de conștientizare foarte înalt. Dar orice culoare în aură, și aici nu mă refer la halou, ci la orice culoare din jurul corpului tău, este minunată, atâta timp cât e clară. Nu există o culoare mai bună decât alta. Toate culorile au anumite caracteristici, toate sunt raze ale spectrului de lumină divină și toate sunt pozitive în esența lor - cât timp sunt luminoase și clare. Dacă o cu­loare e umbrită și încețoșată, stagnantă, soli­di­fi­ca­tă, atunci ea semnifică un blocaj sau prea multă ener­gie stocată. Sau o zonă cu prea puțină energie vitală.

- Și tu, pur și simplu, vezi toate astea!

- Dintotdeauna am perceput asemenea frânturi. Când eram mică, nu știam să le numesc. A trebuit să învăț, ca să le pot explica și altora. Iar pentru mine, toate acestea sunt și foarte tangibile. Nu numai că le văd, dar le și aud. Pentru că au o anumită tonalitate. Iar eu, cu sinestezia mea, le percep sunetele. Fiecare are o notă proprie. Corpul nostru energetic este ca o simfonie multicoloră și vie.

Oamenii de lumină

- Când ți-ai dat seama de toate astea?

- Dintotdeauna am știut că există o curgere de energie în corp. Știam că suntem mult mai mult decât corpul nostru fizic. Că există un suflet dublu eteric, care noaptea se desprinde de corpul nostru și călă­to­reș­te în spații astrale. Dar după cinci - șase ani, am devenit cam neatentă, și o vreme n-am mai trăit așa in­tens. Atunci am început să plâng și îi spuneam ma­mei că nu îmi mai aduc aminte cum să ajung "acasă". Cum să iau contactul cu "acasă". Cu locul acela din care spuneam eu, întotdeauna, că provin. Și căruia îi spuneam "planeta mea".

- Cum era planeta ta?

- Este și acum! Pentru că ea e mereu acolo. Pot să spun că e o lume interioară. Dar ea e și interioară, și ex­terioară. Nu se exclud una pe alta. Așa cum e înă­untru, este și în afară. Cum e sus, e și jos. Și este o lu­me eterică. O lume unde oamenii nu au corp! Sunt doar siluete de lumină. Exact așa cum percep eu toți oamenii de aici, de lângă mine. Dar acolo, pe planeta aceea, oamenii de lumină nu sunt limitați de materie. Așa că pot levita și pot călători instantaneu unde vor. Și, ca într-un vis, se hrănesc cu praf de stele. Și sunt conectați puternic cu natura.

- Ai și tu o relație specială cu ea?

- Cred că da. Când eram mică, percepeam cu claritate până și scânteia, radianța din centrul florilor. Era, de fapt, spiritul florii. Și fiecare floare era ca un fel de prezență. Șoptea și puteam să-i simt limbajul. Pe atunci, mai simțeam că am o comunicare cu pă­să­rile, simțeam că le pot înțelege, că pot da un sens ci­ripitului lor, la fel ca și vântul, care are, și el, un me­saj foarte clar, în viziunea mea interioară. Cam astfel simt eu că este și în lumea de unde pro­vin, lumea pe care o iden­ti­fic ca fiind "Acasă". Es­te un spa­țiu al unității pri­mor­dia­le. Un ocean de lu­mi­nă pură, de un­de venim cu to­ții. Așa că pla­neta aceea a mea nu e doar a mea. Cu toții ne avem ră­dă­cini ne­ști­ute acolo. Și sun­tem trimiși de acolo pe Pă­mânt. Cred că nu e o pedeap­să, ci este un mare miracol că sun­tem aici.

Rubinul Persiei

- Tatăl tău este iranian. Crezi că o parte din abili­tă­țile tale senzoriale vin pe linie de familie?

- Eu simt că fiecare țară, fiecare națiune are un înger și un spirit propriu. Și la fel, fiecare popor are o vibrație apar­te. Sunt sigură că în mine s-a făcut o sinteză a ori­ginii mele iraniene, prin tată, și a originii ro­mâ­nești, prin mamă. Prepon­de­rent, influența asupra per­sonalității mele este de aco­lo, din Orientul Mijlociu. Mă simt profund atrasă de cul­tura asta. Și o văd ca pe un rubin ascuns sub stra­turi groase de nisip. În vi­ziu­nea mea, spiritul Persiei antice (incluzând și actualul Iran), are calitățile cu­lorii rubinii: exuberanță, pa­siu­ne, cunoaștere prin iubire. Dar prin tot ceea ce se în­tâmplă acolo, prin faptul că se află sub influența unor constrângeri po­litice, iranienii nu-și pot exprima liber flacăra lor crea­toa­re și mistică: rubinul persan este în­gropat sub ni­sip. Iar eu am ales să mă nasc în Ro­mâ­nia și pentru că, din păcate, în Orient, firescul nu mai e la el acasă. Și am ales România și pentru oa­me­nii de aici. Și spun că "am ales când am venit să mă nasc", pentru că eu consider că sufletele își aleg fa­mi­lia și locul unde se vor naște, în funcție de re­zo­nanța, de calitățile și de menirea lor. Dar nu mă pot se­para de rădăcinile mele din Orientul Mijlociu. Une­ori mă apucă dorul de casă, dar probabil că nu m-aș simți nicăieri acasă. Dorul inimii mele este mult mai adânc. Oricum, știu că nu e întâmplător că sunt aici.

- Când ți-ai descoperit caracteristicile astea spe­ciale, care te fac așa de deosebită, nu te-ai speriat?

- Nu mă mai deranjează că sunt o ființă ciudată, diferită. Mă deranja înainte. Atunci, voiam să fie toți ca și mine: și tata, și fratele și toată familia. Între timp, am acceptat că alții pot fi diferiți de mine. De fapt, totdeauna am știut că sunt diferită. Când am în­țe­les că nu toată lumea vede ce văd eu, a fost mo­men­tul cheie din viața mea. Tocmai învățasem să vor­besc mai corect și îi spuneam mamei despre cu­lo­rile sunetelor, sau despre cum aud eu corul de îngeri și cum îngerii au voci albe și translucide. Și mama se uita la mine ca și cum aș fi picat din cer. Apoi, am întrebat-o cum crede ea că arată vocea lui Dumnezeu. Și mama mi-a spus că vocea lui Dumnezeu este trans­­parentă. Și de atunci am început eu să combin toate culorile din cutia de acuarele. Credeam că ast­fel, ele or să se dizolve înapoi în lumina transparentă pri­mordială. Nu mi-a ieșit în planul fizic, că nu se poate.

Ochii din palme și din tălpi

- Sara, te simți singură în lume, cu puterile tale enigmatice? Mai există și alți locuitori de planete, care să-ți țină de urât?

- Aș începe mai întâi cu povestea care pentru mulți poate părea halucinantă, a lui Inge Bardor. Ea este unul dintre îndrumătorii mei și o prietenă apro­piată sufletului meu. Inge s-a născut în Mexic. Și s-a născut cu niște capacități formidabile. Mama ei, încă din primele luni de viață, știa că are un copil special. Atunci când intra în camera lui Inge, jucăriile levitau în jurul pătuțului ei, iar Inge putea să facă lucrurile să se miște prin puterea minții. În plus, cum a început să vorbească, povestea despre spiritele naturii, despre în­geri, despre lumile la care era ea conectată. La gră­diniță și la școală, în clasele primare, se uita așa, în sus, și îi veneau răspunsurile prin conexiune directă. Însă, la vârsta de nouă ani, a avut un accident. A căzut de pe scările din casă și s-a lovit foarte grav la cap. Era aproape să moară. De atunci, anumite capacități i s-au estompat. Nu mai poate face lucrurile să se miș­te cu puterea minții, însă i-au rămas toate capa­citățile ei vizionare și intuitive și și-a dezvoltat o altă capacitate: derma-percepția, puterea de a vedea cu palmele și cu tălpile! Ca și cum fiecare por din pielea ta ar fi un ochi. Inge se leagă la ochi, ia o carte sau un ziar în mână și citește cu palmele, ca și cum ați citi voi cu ochii fizici, cu o acuratețe fenomenală. Iar da­că îi dai o fotografie cu cineva, se conectează cu sinele mai înalt al acelei persoane și poate să-ți spună totul despre ea. Dar Inge poate și mai mult. În mod cumva miraculos, ea reușește să facă un boboc de trandafir să înflorească și să se deschidă. Această performanță a ei nu e unică. În China, există copii cu puteri suprasenzoriale, care fac florile să înflorească prin forța minții lor.

- Povești și fapte uluitoare!

- Pot să mai spun că Inge Bardor vine și în Ro­mâ­nia, acum, între 15 și 17 iulie. Va ține un workshop, în care ne va ajuta să ne găsim propriul mecanism de per­cepție subtilă. Iar pe 15 iulie, va ține și o con­fe­rin­ță. E destinată părinților și copiilor cu calități deo­sebite: copiii de cristal și copiii indigo. Inge va arăta cum își transferă ea capacitățile asupra copiilor, în doar câteva minute. Pe copiii sub șapte ani, dacă sunt receptivi, Inge poate să-i facă să devină capabili să aibă derma-percepție; cât timp sunt sub influența ei. Și în România există copii cu abilități speciale. De exemplu, am avut un cursant la un work­shop, care avea nouă ani. Îl cheamă Vlăduț. Este din Brăila, și prima dată când m-a văzut, a început să-mi povestească cum că el vine de pe o planetă și că acolo există îngeri de cristal. Și mai povestea că fiecare om are o confi­gu­rație cristalină unică. O structură interioară care îi aparține doar lui, pe care Vlăduț o simte și o vede. De asemenea, se pare că el are și capa­ci­tăți de vindecător. Încă nu poate citi cu palmele, dar poate distinge culori, capacitate pe care mi-o dezvolt și eu. Cu ochii închiși, iei un obiect în mână și simți ce culoare are. Vlăduț pentru mine e un copil atemporal. El este un spirit mai vechi și mai rafinat decât mine.

Copiii suprafirești

- În România se știe destul de puțin despre copiii indigo și copiii de cristal. Te-aș ruga să-i prezinți mai pe larg.

- Copiii indigo sunt niște vizionari, niște re­formatori. Ei vin cu o viziune a lumii, așa cum ar trebui să fie ea în mod ideal. Vin cu o în­țelep­ciune cosmică și sunt foarte intuitivi. Au ca­pacități psihice deosebite, cum e telepatia ș.a. Și pentru că vin pe raza indigo, li se spune copii in­digo. Pe când copiii de cristal se disting mai de­grabă prin empatie, au o capacitate foarte mare de a primi și de a dărui iubire. Iubirea este pentru ei ca o hrană și au nevoie de multă afecțiune, pentru că ini­ma lor este deschisă și fragilă. Și datorită empatiei lor foarte ample, au tendința să preia durerea lumii pe umerii lor. Acești copii au o memorie conștientă a celorlalte tărâmuri paralele cu lumea noastră. Ei își amintesc călătoria pe care au parcurs-o prin sfera centrală a creației, din inima universului. Ce spun eu acum e foarte bine documentat. Mulți dintre ei afirmă că vin de pe alte planete și lumi. Foarte mulți percep îngerii sau spiritele naturii, unii, chiar și zâne și spiriduși. Și foarte mulți au capa­ci­tatea să vadă din­colo de apa­rențe.

- Ai cunoscut asemenea copii și în România?

- Am cunoscut, da. Îmi amin­tesc, de pildă, de o cursantă care a ve­nit la mi­­ne la workshop. Avea 12 ani și îmi po­­ves­tea despre cum percepe culorile au­­relor. Am o prietenă "in­di­go", care a fost colegă cu mine la li­ceu, Bianca. Are un proces de în­florire foarte fru­mos. Când am cu­noscut-o, era timidă, nu ie­șea din ca­rapacea ei. Pe urmă, am lu­crat îm­preună și am devenit foarte bu­ne pri­etene. Am învățat una de la alta. Acum este puternică și indepen­den­tă.

- Cum crezi că au apărut toți a­cești copii cu puteri deosebite?

- Eu cred că oameni indigo au exis­tat dintodeauna. La fel ca și cei­lalți. Dar acum li se dă posibilitatea să se exprime plenar. Adică, să nu se mai as­cundă. Îna­inte, foarte mulți se ascundeau, foarte mulți vor­beau cifrat, astfel încât să fie înțeleși numai de un grup de inițiați. Acum, copiii indigo, cei de cristal și co­piii curcubeu se exprimă liber. Și poate că acum sunt mai mulți, pentru că planeta noastră trece printr-un salt. Toată lumea simte asta. Poate că nu putem defini exact ce se întâmplă, dar ceva se schimbă. De aceea, poate, acum se nasc și cei mai mulți copii superpsihici. Cei mai mulți sunt în China. Au fost descoperiți copii superpsihici și în Mexic, și în Ame­rica, dar guvernul chinez a făcut o campanie specială pentru ei și a găsit 3000! În China, acum s-a făcut și un centru care îi ajută pe copiii aceștia să-și dezvolte și să-și șlefuiască darurile. Se pa­re că pri­mii copii superpsi­hici chi­nezi erau ca­pabili să va­dă și să citească folo­sind numai urechile. Așa cum Inge vede cu palmele. Tul­burător e că acești copii chinezi superpsi­hici au putut scoa­te obiecte închise în con­tainere de oțel, perfect er­me­tice, doar cu puterea minții!

- De unde crezi că li se trag aceste puteri supraomenești?

- Cred că ei vin de foarte de­par­te... cu misiunea de a transmite cu­noaș­terea. Acești copii sunt con­ști­enți de esen­ța lor. Ei, prin simpla lor pre­zență, fac al­chi­mie. Ne trans­for­mă și ne di­zol­vă tiparele care nu ne per­mit să vedem esen­țele. Și când îți ex­tinzi viziunea și nu mai separi lu­mea asta de cea­laltă, atunci orizon­tul tău e neli­mitat. Cum scria, acum 800 de ani, poetul mistic persan Rumi: "Privește! Îndrăgostiții și iu­birea s-au contopit./ Privește! Spi­ritul și vasul său de lut s-au con­topit./ Câtă vreme vei mai separa binele de rău, «acesta» de «acela»?/ Privește! Acesta și acela s-au contopit./ Câtă vreme vei mai vorbi despre lumea aceasta și celelalte lumi?/ Privește! Lumea aceasta și tărâmul celălalt s-au contopit." Asta vin să ne spună copiii luminii. Vin să ne spună că, de fapt, vălul care desparte lumile este subțire. Și devine tot mai trans­pa­rent pentru noi.

Scânteia iubirii care a murit

- Sara, îndrăznesc să-ți pun o întrebare mai de­licată: ai fost vreodată îndrăgostită, sau infirmitatea ta ți-a creat complexe?

- Am fost. O singură dată. Îndrăgostită cu ade­vărat, că altfel nu se poate. Am iubit un suflet care mi-a schimbat viața și a aprins în mine o flacără care nu se mai stinge. Deși cel despre care vorbesc a murit. Și era relativ tânăr. Ca să înțelegi ce a fost, voi face o asemănare între povestea mea și povestea de acum 800 de ani, a poetului mistic Rumi. A fost un predicator și un învățător celebru al religiei islamice, mai mult sau mai puțin dogmatic, inteligent și rafinat, dar și cu limite și constrângeri. Însă, la vârsta de 39 de ani și-a întâlnit mentorul, Shams Tabriz, care l-a transformat ireversibil, îndrumându-l pe drumul poeziei. Astfel, a devenit Rumi marele poet mistic, ale cărui versuri vor intra în eternitate. După o uce­ni­cie care a durat doi ani, Shams a dispărut. Unii cred că a fost omorât, alții cred că s-a retras din lume. Rămas fără îndrumătorul și pri­e­tenul inimii lui, Ru­mi a pu­tut să zboare liber. Com­plet liber. Adorația pen­tru Shams a fost scân­teia care a aprins flacăra in­terioară în inima lui Rumi. Iar fla­că­ra s-a ex­tins până când i-a cu­prins toa­tă fi­ința și i-a șle­fuit su­fletul. A făcut din­tr-un căr­bu­ne, un diamant. L-a trans­fi­gu­rat alchimic. Cam așa simt că am trăit și eu relația mea cu iubitul meu. Ea mi-a dat un impuls și a aprins în inima mea o scân­teie, care tot crește. Iar această iu­bi­re o să devină la un mo­ment dat atât de mare și amplă, încât va cuprinde toată creația. De la o iubire pentru o ființă, care e atât de înălțătoare, poți să ajungi să iu­bești fără să mai fii atașat de o per­soană. În fiece mo­ment al vieții tale. Este o stare desă­vârșită către care tindem cu toții, căutând ade­vărul. Adică pe Dum­nezeu.

Calea inimii

- Totuși, cum poți ajunge de la iubirea pentru cineva apropiat, la o iubire atât de mare, care te apropie de Dumnezeu?

- Urmându-ți inima! Descoperind "Calea inimii". Shams, învățătorul lui Rumi, când i-a cerut un inițiat să vorbească despre secretul ascuns în inimile oamenilor, a răspuns: "Nu pot să-ți vorbesc despre acest secret. Este doar pentru mine. O să ți-l spun doar atunci când mă voi putea vedea în tine!". Adică, atunci când sufletul nostru devine o oglindă clară și curată, care reflectă lumina lui Dumnezeu. Atunci aflăm care este Calea inimii. Și am să-ți mai spun o poveste pilduitoare. În mistica Orientului Mij­lo­ciu, cel care mergea pe calea spirituală era numit În­drăgostitul. Iar prezența divină era numită PreaIubitul. Povestea noastră pune că un Îndrăgostit bate la ușa PreaIubitului. "Cine e?" - întreabă PreaIu­bitul. "Eu sunt!"- a răspuns Îndrăgostitul "Îmi pare rău, nu-i destul loc în casa asta pentru amândoi". Și În­drăgostitul a plecat și a meditat îndelung asupra răspunsului. După câțiva ani, a bătut iar la ușa PreaIubitului. "Cine e?". "Sunt tu" - i-a spus În­dră­gostitul. Și ușa i s-a deschis. Căci Îndrăgostitul se contopise cu Dumnezeu.

- Inima pare să fie foarte importantă pentru tine.

- Inima e mult mai mult decât un simplu organ. Ea emite cel mai extins câmp electromagnetic, dintre toate organele noastre, cu o rază de doi-trei metri. Acest câmp al inimii este mult mai pu­ternic decât cel al creierului. Și se pare că inima are o rețea intrinsecă de ce­lule neuronale, adică celulele spe­cifice cre­ie­rului. Are 50.000 de celule neu­ro­nale! Faptul a fost demonstrat la Insti­tutul Heartmath de pe lângă prestigioasa Universitate Stanford. Neuronii aceia funcționează ca un mic creier interior al inimii. Iar când misticii vorbeau des­pre înțelepciunea infinită a inimii și spuneau că mintea din inimă este mintea divină, pentru ei nu era doar o metaforă. Lor nu le trebuia aparatură ca să știe. Știau, pentru că, spre deo­se­bire de noi, aveau încredere în ceea ce simțeau. Căci inima poate memora, poate visa și își poate imagina. Iar pri­mul organ care se formează în corpul uman e inima. La doar șase săptămâni, fătul văzut la ecograf este doar o inimă ce pulsează. Apoi, din inimă apare tot corpul nostru. Ca o floare care înflo­rește din sămânța inimii.