Şi nu se mărgineşte doar a-l numi, ci-l şi "semnalizează" ca atare. Pe clădirea Consiliului Judeţean Harghita din Miercurea Ciuc, alături de drapelul României şi al Uniunii Europene, flutură şi steagul secuiesc. În parcul public, cel al României lipseşte, iar la Universitatea Sapientia, care este privată, în locul tricolorului nostru este arborat drapelul Ungariei, alături de cel secuiesc şi de cel al Uniunii Europene. Asta, ca să ştii unde eşti. Şi dacă, prin cine ştie ce întâmplare, ai fi lovit de vreo amnezie, eşti adus la realitate dacă mergi la farmacie, florărie, ori la un banal magazin de confecţii, care toate au arborat cu mândrie steagul "Ţinutului Secuiesc". Doar cel secuiesc, fără alte drapele, ca să nu ne mai complicăm cu localizarea. Şi dacă ţii seama şi de limba pe care o auzi pe străzi şi în orice fel de instituţie publică, te simţi într-o altă ţară. Una în care, eventual, există şi o minoritate română. De facto, "Ţinutul secuiesc" este autonom, rămâne să se lupte ca acest lucru să apară şi în lege. Doar că pentru români, va conta prea puţin. Ei par deja resemnaţi. Ani de zile au fost umiliţi de o administraţie maghiară ostilă şi monolingvă. Ce-i drept, au încercat să se facă auziţi la "centru", la Bucureşti, dar fără succes, pentru că UDMR, din poziţia ei de partid-balama, fără de care nu se mişcă niciun guvern, a avut grijă să le zădărnicească orice iniţiativă. Astăzi, cele câteva organizaţii culturale ale românilor de aici sunt picături într-un ocean, care, dacă nu le e ostil, le e indiferent.
Tragică, în condiţia românilor din Covasna-Harghita este însă umilinţa grozavă că, fiind minoritari în propria lor ţară, nu sunt protejaţi de cel care ar trebui să o facă: statul român. Celelalte minorităţi sunt învelite şi cocoloşite de un întreg aparat, naţional şi european, care le garantează drepturile şi care, ori de câte ori este nevoie, sare în apărarea lor. Românii noştri însă, ca minoritari ai majorităţii, nu au, paradoxal, pe nimeni în spate. Aparatul european nu-i recunoaşte ca minoritate, iar majoritatea de la Bucureşti le întoarce sictirită spatele. Sunt pierduţi pe acea linie a frontului care desparte armatele şi nu aparţine niciunei tabere, în ţinutul nimănui. Iar lucrul ăsta se simte ori de câte ori vorbesc cu ei. Sunt conştienţi că orice fac nu contează, că politicienii îi mint pentru a se folosi de ei şi că puţina alinare poate să mai vină doar de la Cel de Sus.
Desigur, ar putea fi mai luptători, ar putea să se organizeze în mişcări mai ample şi mai vocale, ar putea să facă demonstraţii în Bucureşti. Dar când ani de zile te lupţi cu morile de vânt, când vezi că înoţi contra curentului şi nu înaintezi nici o palmă, atunci descurajarea ajunge la un milimetru distanţă de inima ta. Iar având în vedere politica de la Bucureşti, mă mir că inima românilor din Covasna-Harghita nu a îngheţat de tot.
Depinde de noi ca ea să mai bată şi peste o sută de ani...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
