Și nu se mărginește doar a-l numi, ci-l și "semnalizează" ca atare. Pe clădirea Consiliului Județean Harghita din Miercurea Ciuc, alături de drapelul României și al Uniunii Europene, flutură și steagul secuiesc. În parcul public, cel al României lipsește, iar la Universitatea Sapientia, care este privată, în locul tricolorului nostru este arborat drapelul Ungariei, alături de cel secuiesc și de cel al Uniunii Europene. Asta, ca să știi unde ești. Și dacă, prin cine știe ce întâmplare, ai fi lovit de vreo amnezie, ești adus la realitate dacă mergi la farmacie, florărie, ori la un banal magazin de confecții, care toate au arborat cu mândrie steagul "Ținutului Secuiesc". Doar cel secuiesc, fără alte drapele, ca să nu ne mai complicăm cu localizarea. Și dacă ții seama și de limba pe care o auzi pe străzi și în orice fel de instituție publică, te simți într-o altă țară. Una în care, eventual, există și o minoritate română. De facto, "Ținutul secuiesc" este autonom, rămâne să se lupte ca acest lucru să apară și în lege. Doar că pentru români, va conta prea puțin. Ei par deja resemnați. Ani de zile au fost umiliți de o administrație maghiară ostilă și monolingvă. Ce-i drept, au încercat să se facă auziți la "centru", la București, dar fără succes, pentru că UDMR, din poziția ei de partid-balama, fără de care nu se mișcă niciun guvern, a avut grijă să le zădărnicească orice inițiativă. Astăzi, cele câteva organizații culturale ale românilor de aici sunt picături într-un ocean, care, dacă nu le e ostil, le e indiferent.
Tragică, în condiția românilor din Covasna-Harghita este însă umilința grozavă că, fiind minoritari în propria lor țară, nu sunt protejați de cel care ar trebui să o facă: statul român. Celelalte minorități sunt învelite și cocoloșite de un întreg aparat, național și european, care le garantează drepturile și care, ori de câte ori este nevoie, sare în apărarea lor. Românii noștri însă, ca minoritari ai majorității, nu au, paradoxal, pe nimeni în spate. Aparatul european nu-i recunoaște ca minoritate, iar majoritatea de la București le întoarce sictirită spatele. Sunt pierduți pe acea linie a frontului care desparte armatele și nu aparține niciunei tabere, în ținutul nimănui. Iar lucrul ăsta se simte ori de câte ori vorbesc cu ei. Sunt conștienți că orice fac nu contează, că politicienii îi mint pentru a se folosi de ei și că puțina alinare poate să mai vină doar de la Cel de Sus.
Desigur, ar putea fi mai luptători, ar putea să se organizeze în mișcări mai ample și mai vocale, ar putea să facă demonstrații în București. Dar când ani de zile te lupți cu morile de vânt, când vezi că înoți contra curentului și nu înaintezi nici o palmă, atunci descurajarea ajunge la un milimetru distanță de inima ta. Iar având în vedere politica de la București, mă mir că inima românilor din Covasna-Harghita nu a înghețat de tot.
Depinde de noi ca ea să mai bată și peste o sută de ani...