Ceasul cu trenuleţ
Este duminică după-amiază, plouă încet, şi un cocon de trei-patru ani, ferchezuit în port popular, a pornit de mână cu mama lui pe strada principală din Călineşti. Satul se află pe Valea Cosăului, înconjurat de dealuri mici, pline cu verdeaţă, căpiţe de fân şi grădini bogate, îngrijite cu drag. Tot pe coline, printre brazi, în stânga şi în dreapta, se află mândriile satului, două biserici din lemn, vechi de secole, înconjurate de cimitire ce se întind printre ierburi şi copaci. Biserica de la Căeni a fost adusă bucată cu bucată de pe dealul Mănăştur acum şase secole, cu căruţe cu boi şi reprezintă, prin pictura interioară pe lemn, o adevărată minunăţie. Se spune că, porniţi în căutarea unui loc bun pentru biserică, oamenii s-au oprit pe acel deal în momentul în care lumânările pe care le aveau în mâini s-au aprins de la sine...
Pe strada principală, peste drum de o casă din lut, veche de o sută de ani, vopsită în albastru, tronează o poartă mândră din lemn, care închide vederea spre curte. "Aici nu mai stă nimeni!", spune cineva, însă poarta se deschide şi sub bolta ei răsare un moş. "Hai înăuntru!", îmi zice. Curtea largă, spaţioasă, fântâna uriaşă, cu cumpănă, grajdul ("Aici o fo boi, oarecând, şi dincolo, cai"). Petru mă chiamă. Familia me o fo cea dintâi familie în Călineşti, cea mai gazdă, mai de omenie, pe vremea tatălui meu, Gheorghe. Am găzdăluit cu agricultura, am avut pământ mult şi două case. Casa asta eu am făcut-o în anul '40, eu am adus lemne din pădure cu caru' cu boi şi am tocmit doi unguri meşteri din Ocna Şugatag". Ne aşezăm în tindă pe o băncuţă, în vreme ce afară picură mărunt. "Câţi ani îmi dai?", întreabă moşul sclipind din ochi. O avea vreo optzeci, dar, să nu fac vreo gafă, îmi zic: «Şaptezeci?»" "Nouăzeci şi doi!", sare vesel moşu'. "Împliniţi. Mai am şeptezeci de zile şi fac nouăzeci şi trei. Am fo cinci fraţi, trei feciori şi două fete, da' amu' am rămas doar eu. O fo Ileana mai mare şi o fo Năstafă, şi după cele două am fo eu, apoi Văsălie şi Gheorghe, el o fo cel mai mic, de-l chema ca pe tata. Mama era Pălăguţa, o femeie mândră, cu părul lung, de împletit.
Ană şi Năstafă
O casă din lemn, pe temelie din piatră, cu tinda înconjurată de viţă-de-vie, o fântână cu cumpănă, tufe de rugi (trandafiri) galbeni, albi şi roşii, o poartă impunătoare, lucrată cu măiestrie, şi două bătrâne îmbrăcate în negru, cu basmale albe, ce stau de vorbă în prag. Suntem în duminica Rusaliilor. "Înainte, de Rusalii, se înstruţeau casele cu crengi de frasin la poartă, şi la Sângeorz, cu crengi de mesteacăn. Tineretul făcea gioc şi giucau feciorii cu fetele, ziceau muzicanţii, ţiganii, din cetere. După Rusalii, intram în postul de Sânpetru, de şeptie zile. Amu' s-o lăsat obiceiurile, tineretul se bagă numa' prin bufete şi numa' bea. Casele s-au schimbat şi ele, erau case mici, cu trei ochi, acum au atâtea camere, de ferea Dumnezeu câte îs."
Ană a fost una dintre cele mai frumoase fete din sat şi nu-i nevoie să vezi fotografiile din tinereţe ca să-ţi dai seama de asta. Acum are 82 de ani şi are aceiaşi ochi albaştri ca-n tinereţe. Chiar dacă o anumită tristeţe şi înţelepciune o mai ţin în frâu, Ană păstrează vitalitatea şi lumina femeilor din Maramureş, pofta lor de a vorbi, de a comunica. Năstafă, în schimb, parcă pluteşte pe un nor lin. Este cu şapte ani mai tânără decât Ană, mai are vreo doi-trei dinţi, iar zâmbetul şi gesturile sale sunt ca mierea.
"Când eram coconi, meream vara pe dealuri după flori, după hribe, afine, alune de pe tufe, le desfăceam, le puneam să se usuce şi toată iarna fărâmam la ele. Mergeam cu mieii, cu ciurda, care se aduna toată într-un loc, meream la porcăriştea de porci, pe câmp, pe imaş. Iarna ne dădeam pe coaste cu săniuţa şi umblam la colindat cu nebunii de feciori.
La şezători veneau şi feciorii, stam şi povesteam, ne jucam de-a picatul în fântână... Ziceai cine să te scoată, te scotea, te ţuca şi gata! Puneam ochii pe câte unul, dar atuncia nu ştiam noi de avere, numa' să ne placă. Nu te măritai întotdeauna cu primul de-ţi plăcea. Când, cum, când n-o fo cela, o fo cela."
"Şi aţi fost mulţumite de bărbaţi, aţi fost fericite cu ei?". "Mulţămite, cum să nu fi fo mulţămite, nu meream după ei, dacă nu eram. Şi la nuntă am fo fericite că ne-o plăcut cine ne-o luat. Pe atunci era nuntă cu steag, cu cununi pe cap, mireasa avea druşte, două-trei fete ce aveau la urechi struţuri de la oraş, roşu, verde. Atunci o fo frumos pentru noi, acum nu mai suntem stăpâne, suntem şi obosite, nici la biserică n-am mai mers, pentru noi amu' e nimica, doar ce stăm aice, la poartă, în poveşti."
Ană este fascinată de carneţelul în care încerc să notez tot ce spune. "Eu nu ştiu deloc scrie, nu m-o lăsat mama şi tata, că atunci nu era obligatoriu. După ce m-am măritat, o venit o profesoară în sat şi am vrut să învăţ, dar am scris aşe prostii, că ea o zis: «Tu, Ană, da' ce-ai putut scrie aici...» şi de atunci nu m-am mai dus."
"Prostucu' de mine"
Fetiţa este pistruiată, are părul blond, prins într-un ciuf deasupra capului şi doi ochi de un albastru uluitor. Copiii se joacă de-a "mâţa căţărată", "iupu-lupu", "moşu' şi perele", ea vrea să se facă "doamnă" când o să fie mare (profesoară), iar băieţii pompieri, poliţişti. Pe coconi îi cheamă cu nume noi: Laurenţiu, Crina-Mădălina, Florentin, şi nu Văsălie sau Pălăguţa, ca altădată, însă jocurile copilăriei lor, peste ani şi ani, au rămas aproape la fel.
Pe drumul spre Şugatag, chiar la ieşirea din sat, trei femei dolofane lăcrimează şi se ţin cu mâinile de burţi de atâta râs. Lângă ele, pe iarbă, câţiva bărbaţi cu pălărie pe cap beau o horincă şi spun tot felul de glume, iar copiii roiesc în jurul lor. "Ia, stăm şi noi aice, la şezătoare, ca-n fiecare duminică."
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
