Cafeaua de cicoare

Caveiul

Lucrurile se întâmplau cam aşa: se scula dis-de-di­mineaţă, lega câinele şi-l hrănea, dădea drumul găinilor şi-apoi uda florile, mai întâi pe cele de la fe­restre, apoi pe cele din stra­tu­rile dinspre poartă şi, la urmă, pe cele de lângă bucă­tăria de vară. Mângâia toiagul rezemat lângă uşă şi-apoi intra în casă. Lua vasul de la locul lui de pe policioară, îl umplea cu apă şi-l punea pe foc. Până să fiar­bă apa, mai ieşea pe trepte ca să audă cum se trezesc păsă­rile şi cum freamătă pădurea de peste drum. Se-ntorcea în bu­cătărie şi-şi aducea aminte că iar a pus prea multă apă în vas. Prindea vasul de toartă cu şorţul negru şi arunca jumătate afară. Deşi era singură de atâ­ţia ani, în fiecare dimineaţă, Catarina punea la fiert apă pentru două "caveiuri" de ci­coa­re. Uita mereu că omul ei nu mai este, uita - pentru că ea mai mereu, tot mai des în ultima vreme, vorbea cu el, prin curte, prin grădină (uneori parcă-l auzea) şi pe cărarea către izvor.
Câteodată, după ce făcea cafeaua, o apuca, aşa, o ciudă mare că e singură, şi ieşea afară s-o bea pe băncuţa de lângă casă. De pe flori se scurgeau pi­că­turile de apă, în rest era linişte, căci era încă prea de dimineaţă. Pe vremuri, nu stătea prea mult cu cafeaua în faţă, una-două şi gata, coşul în spate, bota în mână şi la drum! Nu era vreme de stat, căci cine nu se duce devreme în pădure nu mai găseşte nimica. În pădure n-ai ce căuta decât până ce se duce soarele după deal, sara pădurea-i a altora, nu a oamenilor.

Casa pădurii

Ea era întotdeauna prima care intra în pădure. Nici nu-i era greu, căci pădurea începea peste drum de poarta ei. Câteodată, se gândea că poarta aceea nici nu mai are rost, ea se simţea ca şi acasă şi dincolo de ea. De când venea primăvara şi până se lăsau ceţurile grele din noiembrie târziu, ea era mai mult prin pădure decât pe-acasă. Ştia toate cotloanele, toate locurile în care se făceau ciu­perci, ştia unde sunt cele mai mari tufe de zmeură şi unde creştea coacăza-ursului. Avea semnele ei care-i spuneau să caute într-o parte sau alta. De cum intra în umbra pădurii, de cum trecea pârâul sărind peste bolovani, ştia deja dacă va fi o zi bună ori nu. Învăţase, de atâţia ani, şi unde erau vizuinile de bursuci şi culcuşul caprelor. N-avea treabă cu ele, nu le supăra cu nimica şi ele n-o tulburau în drumurile ei. Avea întotdeauna în traistă câte o pâine neagră pentru câinii de la stână, care o cunoşteau bine şi-o simţeau cu mult înainte ca ea să iasă dintre copaci.
Se ducea în pădure ca în casa ei, în care fiecare lucru avea locul lui. Rareori s-a întâmplat să apară ceva nou pe o cărare sau pe alta şi ea să nu ştie ime­diat, căci era zi de zi pe drumul pe care-l cu­noştea de-acum şi cu ochii închişi. Nu se abătea de la el şi n-o interesau alte părţi mai îndepărtate ale pă­du­rii. Ea avea pădurea ei, cu care trăia şi pe care o ştia de când se ştia pe lume. Toamna, târziu, se mai în­cu­me­ta să intre în pădure numai pâ­nă când dădeau primele brume groa­se. Atunci parcă simţea şi ea o ma­re oboseală, ca o boală care o mo­leşea şi-i încetinea toate miş­că­rile. Îşi punea în podul maga­ziei botele de drum şi coşul. Avea bota subţirică şi uşoară, pentru vreme bună, şi bota de ploaie, cu o ţepuşă la vârf, ca să nu alunece. Iar pen­tru toamnă, avea o botă mai groa­să, pe care să se poată spri­­­jini mai cu nădejde, căci toam­­na se-ntorcea mai greu cu coşul plin, ba cu hri­be, gălbiori şi mi­tărci, ba cu afine, coacăze ori mu­re, ba cu iarbă bună de pus în sal­tele pentru iar­nă.
Aşa se întâm­pla pe vremuri, dar acu­ma, de când a trecut de optzeci de ani, parcă-i vine tot mai greu să se gân­deas­că la cărarea bine cunoscută din pădure. Gândeşti că n-o mai ajută aşa bine nici ochii, nici urechile. Se duce până la poartă şi se uită spre alunii de la mar­gi­nea apei şi mângâie cu privirea pădurea pe deasupra co­pa­cilor, ca şi cum ar ne­tezi un animal ma­re pe spinare. Din loc în loc recu­noaş­te coroanele bătrâne ale co­pacilor pe lângă care avea ea locu­rile ei de ciuperci.
Caută cu gândul în jurul lor, scur­mând muşchiul cu vârful botei şi parcă simte în podul palmei răcoarea hribilor ridicaţi dintre frunze.
Oftează, strânge mai tare clanţa de la poartă, o în­chide încet şi se întoarce către casă, amărâtă.

Botele înfrunzite

În ziua aceea, lucrurile s-au întâmplat cam aşa: s-a sculat dis-de-dimineaţă, a legat câinele şi l-a hrănit, a dat drumul găinilor şi a udat florile. A intrat în casă, a luat vasul de pe policioară, l-a umplut cu apă şi l-a pus pe foc. Şi-a adus aminte că a pus iară prea multă apă, a aruncat jumătate din ea pe trepte şi s-a uitat cum fremăta pădurea de peste drum.
Şi-a băut cafeaua de cicoare pe băncuţa de lângă casă şi apoi, cu mişcări încete, s-a îndreptat spre ma­gazie, ca să-şi coboare botele din pod. Botele de mers în pădure, aşa, măcar să le mai vadă, ca să-i treacă do­rul de drum. Pe cea de vreme bună şi pe cea de ploaie. Le-a luat şi s-a dus înapoi, pe băncuţă, s-a aşezat şi, după ce şi-a aranjat şurţa pe lângă ea, s-a uitat la bote. Ţinea una într-o mână şi una în cealaltă şi se vedea trecând apa şi luând-o pe sub poala pădurii către iazul cel mare. Mai ştia că ajunsă acolo ar trebui să oco­lească pâlcul de fagi bătrâni, căci dincolo de drumul care se împărţea în două cărări mai mici era un loc bun pentru mitărci.
Şi-acuma, cum stă aşa pe băncuţă cu botele în mâini, ea ocoleşte cu gândul fagii şi-apoi urcă cărarea din dreapta, căci aceea duce în ferigile în care sunt oiţe, vineciori şi gălbiori, iar mai sus, pe râpa unde sunt vizuinile de bursuci, acolo-i ţara bureţilor iuţi.
Deschide ochii, pentru că aude portiţa scârţâind, a deschis-o vântul. Parcă o cheamă ceva către pădure. Se sprijină în cele două bote şi dă să se ridice de pe banca înnegrită de vreme. Picioarele n-o mai ajută ca altădată şi apasă mai tare cu botele-n pământ, ca şi cum ele ar prelua acum greutatea trupului îmbătrânit. În dreapta, bota de vreme bună, în stânga, bota cu ţepuşă pentru vreme de ploaie. Se ridică şi merge în­cet spre poarta deschisă, se uită către cărarea care par­că o cheamă, ademenind-o ca şi altădată în pădure. La poartă se opreşte, căci simte dintr-o dată că i s-au în­greunat picioarele şi atunci vede cu mirare în lumina jucată a soarelui de primăvară că botele ei, amândouă, sunt pline de muguri şi de frunze.

(Reproduceri după picturi de ANGELA BRĂDEAN-POPA)