Dragă Tată, încep prin a-ţi spune că îmi lipseşti foarte mult. De fapt, ne lipseşti tuturor, şi mie, şi lui Nuţu, şi lu' Costică, lui Mămica, lui Moldiţa şi Cărăbuş, lui Nicuşor şi Mitzurin... Ai plecat aşa de repede dintre noi! Ne dezmeticim cu greu, cu mult mai greu decât mi-am imaginat. La 34 de zile de când ai plecat dintre noi, îmi dau seama că ai plecat mult prea repede şi ai lăsat un mare gol în sufletul meu!
Cât ai trăit, tată, n-am ştiut să te preţuiesc pe deplin. N-am primit de ziua mea telefoane scumpe şi haine de firmă, maşini sau excursii în străinătate. Am primit ceva mult mai important: am primit o educaţie aleasă! Am primit înţelegere, armonie, un tată şi o mamă legaţi pe viaţă, un cămin, o familie, un "acasă". Am primit, tată, de la tine, tot! Tot ce-ai putut ne-ai oferit, fără să ne ceri nimic în schimb! Şi ne-ai ţinut la şcoli mari, chiar dacă singurul lucru pe care ţi-l cumpărai din pensia de medic veterinar nu era decât o pereche de galoşi. Dar nu te-ai plâns. Din contră. Când veneam acasă după vreo reuşită la examen, după vreo sesiune în care am fost integralişti sau chiar după examene importante care ne-au marcat cursul vieţii şi pe care le-am trecut până acum cu bine, erai cel mai fericit. Ochii tăi spuneau tot. Şi asta ne făcea pe toţi fericiţi!
...Ne-ai făcut pe toţi oameni mari, oameni care se pot descurca în viaţă, oameni care au cuvânt şi care ascultă, care muncesc şi care ştiu ce înseamnă să fii om. Nu că ne-am fi născut aşa, ci pentru că am învăţat de la tine, de la voi, demnitatea, respectul. Suntem, poate, prea ascultători şi prea încrezători în oameni! Şi poate prea naivi pentru lumea în care trăim. Asta, pentru că am învăţat de la tine că cel mai important în viaţa asta sunt Dumnezeu şi oamenii, care trebuie respectaţi, indiferent de vârstă, etnie, religie, mai ales pentru sufletul lor. Credinţă, tată, ca a ta, puţini oameni au! Şi pentru credinţa ta şi pentru că ştiu că Dumnezeu există, eu cred că tu, tatăl meu, te-ai dus la Tatăl nostru şi de acolo ne veghezi pe toţi şi aveţi grijă de noi.
...Iartă-mă pentru toate dăţile în care te-am necăjit! Şi nu te-am ascultat! Şi ţi-am răspuns! Şi te-am judecat! Iartă-mă şi pentru că ţi-am ascuns boala care se năpustise asupra ta. Ştiam că te vei întrista. După ce ai îndurat un război, foamete, prigoana chiaburilor, hărţuiala securităţii, după ce ai crescut cinci copii... m-am gândit că ai dreptul să fii şi tu fericit! Iar cancerul nu era un motiv de bucurie. Aşa a vrut Dumnezeu, ca pe 23 iulie să te internezi la spital, pentru un control, şi pe 23 august să fim amândoi în aceeaşi maşină, în drum spre casă. Eu, pe scaunul din faţă, tu, în spate, cu mâinile pe piept, fără să mai rosteşti niciun cuvânt. N-ai mai vrut să vorbeşti niciodată de-atunci. Cu nimeni. Ţi-ai luat tăcerea cu tine în pământ, în groapa de sub cireş. Tare mi-aş fi dorit să-ţi mai spun o singură dată că te iubesc, că-mi doream aşa de mult să fi fost şi tu socru mare! Tată, pe mine cine mă duce la altar?
IULIA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
