DINU OLĂRAŞU - "Capitala lumii trece prin inima ta"

- Pare un copil rătăcit printre oamenii mari ai muzicii folk româneşti. Dar când ia chitara în mână şi când începe să cânte, "Micul Prinţ", te invită pe o planetă magică. Dorurile şi tristeţile şi iubirile se întorc acasă, cuminţi -

Minunăţia de-a fi

- Ce mai faci, Dinu Olăraşu?

- Dincolo de viaţa mea imediată, de ce înseamnă cum­părături, facturi, nelămuriri, încerc să supra­vie­ţuiesc.

- Şi reuşeşti?

- Mă străduiesc cu deasupra de măsură să ajungă în lume, câte ceva din emoţiile şi bucuriile care mă ţin în viaţă de la începutul lumii mele, adică din 1962, februarie, 18. Să mă dăruiesc fiecăruia dintre ascultă­torii mei, precum şi artiştilor care mă invită, uneori, în proiectele lor, adică Phoenix, = Asia, Mircea Baniciu, Ducu Bertzi, Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, ProConsul, Kempes, Direcţia 5 şi alţii...

- Cum arăta lumea ta la început?

- Erau nămeţi mari, în acel februarie, mai mari decât bordeiul în care m-am năs­cut, la Vulpăşeşti, lângă Roman. Nu exis­tau pe atunci nici SMURD, nici al­ternative de avarie. Bănuiesc că a fost o moaşă pricepută, care a ajutat-o pe ma­ma să mă nască. Poate din ne­vinovăţia lumii ăleia în care m-am născut vine copilăreala mea. Se întâmplă să spun, uneori, despre mine, lucruri care n-ar trebui spuse până la ca­păt... Mă simt dator s-o fac, pentru privi­le­giul, norocul şi minunăţia de a mă naşte în lumea asta. Dacă nu spui totul, înseamnă că nu e în regulă ceva, minţi în faţa înge­rilor. Şi, poate, mai mult decât oriunde, te minţi in inima ta.

- Cum ai început să cânţi? Cum a fost cu prima chitară?

- Prima mea chitară am cumpărat-o dintr-o bursă de liceu. Şi-acum îmi sună în urechile minţii, primele note, cele mai strălucitoare, cele mai duioase, cele mai fierbinţi...

- Ce-şi aminteşte copilul care încă eşti, despre copilăria care-a fost?

- Îmi amintesc că a fost minunată, dulce, sa­vu­roasă. Am fost un copil neliniştit. Vedeam un copac şi-mi venea să spun ceva despre el. Vedeam cum creşte iarba şi-mi venea să spun. Scriam la şcoală, la gazeta de perete. Profesorul de limba română, domnul Iosifoni, m-a învăţat să pun cratimele, punctele şi virgulele. Mi-a zis: "Ca să-nţeleagă lumea bine, în mesajele tale trebuie să ai grijă la punctuaţie, să nu se înţeleagă altceva! Bagă literele unde trebuie, scrie cu literă mare la început, când e ceva important în viaţa ta". La liceu, am făcut secţia matematică-informatică. Trebuia să fiu IT-ist. Mi-a plăcut la şcoală. Cu toate astea, într-o vreme, am ales fotbalul. Am fost coleg de echipă cu Belodedici, la Reşiţa. Dar mi-am zis că, decât să-mi rup picioarele, mai bine să-mi rup minţile. Şi am renunţat.

- Reşiţa? Cum ai ajuns din judeţul Neamţ tocmai la Reşiţa?

- Tata lucra la mină, în adâncuri. Acolo lucrez şi eu, sunt fiul tatălui meu, doar că eu sap în adâncurile limbii române, în lumină, în fru­mu­seţea care e de jur împrejur. Am fost şi eu în mină, aveam vreo 13-14 ani. Am fost ui­mit. Aşa arată în pământ? Aşa arată întunericul? Mi-am zis să ies la lumină, că e mai bine. De-aia am scris, peste ani, "Canadiana", "2000 de ani", "N-ai ne­voie de foarte multe", "Sună-mă noaptea". Am văzut cum arată lumea şi pe dinlăuntru, şi pe dinafară. Doresc asta tuturora! Cu o condiţie: după ce au văzut tot, să spună. Dacă pot...

- Ai moştenit vreunul din cele două daruri ale tale, cel de a scrie şi cel de a compune, de la părinţii tăi?

- Mama cânta şi scria poezii. La Dognecea, în Ba­nat, acolo cred că s-au de­clanşat primele energii frumoase, aco­lo, pe o saltea din pănuşi, prin­tre dealurile abrupte, căutând cu mâna peşte sub malurile pâ­râ­u­lui. Acolo, probabil... Cântam la serbările şcolare "Trandafir de la Moldova" sau "M-am suit în dealul Clujului"... Mai târziu au venit şi "Andri Popa" şi "Un om pe nişte scări". Şi Florin, fratele meu, cânta. Acum, am lângă mine o armată, o rapsodie din care fac parte Dorin Liviu Zaharia, Horia Stoicanu, Nicu Vladimir, Dan Andrei Aldea, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Marius Baţu, Adi Ordean, Cristi Enache, Marian Ionescu, Adrian Ivaniţchi şi alţii. E nesfârşită lista bunilor mei însoţitori în viaţa asta. Sora mea, Lucia Maria, a rămas în zonă. Ea e mai mică de­cât mine cu 11 ani. Fratele meu, Florin, trebuia să îm­pli­nească zilele astea 53 de ani, dar s-a grăbit. A plecat, are o trea­­bă "dincolo". Eu sunt sin­gu­rul ca­re a făcut moştenitori, doi feciori: Dinu Alexandru, (29 de ani) care trăieşte la Bruxelles, şi Vladimir, (14 ani) la Sighişoara. Ei sunt cei ce vor trebui să ducă numele de Olăraşu mai departe, până la stele.

"Sighişoara? O nebuneală faină"

- Cum se întâmplă că ai ales să trăieşti în Sighişoara, în Ar­deal?

- Dintr-o nebuneală faină! În sud, de unde e Simona, soţia mea, şi unde s-a născut Vladimir, nu era deal, nu era pădure, nici o formă de relief. Era doar o linie la orizont. Ne-am zis să mergem în Imperiu, că Ardealul arată şi acum ca un Imperiu, cel puţin la suprafaţă. E aici un aer special, poate lumina cade altfel după Carpaţi, poate vibrează altfel în noapte luna, când neliniştiţii n-au somn... E frumoasă Si­ghişoara, ca în­tr-o carte pe care am citit-o în copilărie. Şi nu ne pare rău că am ales să trăim aici.

- Crezi că există un provincialism în muzica românească?

- Nu! Există altceva: există afecţiuni provinciale. Baia Mare, Calafat, Giurgiu, Târgovişte, Reşiţa, Si­ghi­şoara chiar, sunt egale cu Timişoara, Iaşi, Bucu­reşti. Pretutindeni sunt creatori adevăraţi, geniali, până la ultima silabă, până la ultima vocală, dar care, mar­ginali fiind geografic, se simt marginalizaţi. Nu! Bu­ri­cul lumii, centrul lumii, Dumnezeu e exact în inima ta, în sufletul şi-n mintea ta. Pe-acolo trece capitala lumii tale. Dacă tu crezi în ea...

- În România anului 2016, poate trăi un artist din muzică? Doar din muzică?

- Desigur că se poate trăi din muzică! Important e cât de bine sau cât de rău. Piaţa românească de muzică îngăduie de toate, de la cele mai sofisticate muzichii până la cele mai jenante. Fiecare n-are decât să aleagă ce vrea. Şi să trăiască din asta.

- Cum de n-ai plecat? Cum de n-ai ales să trăieşti într-o altă ţară?

- Bună întrebarea ta! Niciodată n-am fost invitat să susţin concerte în străinătate. Multă lume mi-a promis, dar nimic nu s-a concretizat. Nu ştiu de ce. Mie să-mi daţi nimicul din toate!, le-am spus. Poate am cerut prea mult...
Iar din ţară nu am plecat, pentru că sunt un vicios...

- Viciul tău e ţara?

- Nu!... Am stat în Belgia vreo trei ani. Am spălat vase, am zugrăvit, am cărat roaba, am făcut de toate, am adunat nişte bani şi m-am întors. Am plecat şi-am venit, crezând că tărâmul acesta românesc va reintra în Europa, unde era, de fapt. Dar au venit prădătorii, mercenarii, cei care fără milă au luat şi au dat aproape pe nimic toată ţara, pământurile, tărâmurile, ţinuturile, pentru nişte conturi te miri pe un­de. Aşa arată patrioţii care as­tăzi, încă, cu tupeu, vin să-i vo­tăm. Aşa arată patria mea, ţara mea, bucuria mea. Credeam că o să schimb ceva cu un cântec, că o să fie fain, că pot fac să fie mai frumos cu o poezie, cu o mărturisire, credeam că o să fie mai bine de jur împrejurul meu. Nu e aşa. E aproape blestem. Mă uit la bunii, marii gânditori ai României de azi, miraţi, cru­ciţi de câte mizerii, câte ne­fă­cute, cât dezastru se întâmplă-n fiecare zi... E vorba, totuşi, des­pre o ţară. România e o ţară care se omoară singură, cu mâna ei.

- Îşi omoară şi valorile?

- Nu. Valorile trec peste toate, traversează tim­pu­rile, valorile rămân. Alege Dumnezeu ce trebuie să rămână, şi câţiva îngeri din preajma Lui. Valorile sunt, de fapt, singurele care, adaugă ceva din ce au primit, lu­mii în care au venit. Ca lumea să meargă, cumva, pâ­nă în soare.

Desculţ, prin rouă

- Ai publicat recent cea de-a douăsprezecea carte de poezii, "Prund".

- Cărţile sunt jurnalul meu de bord. Pe corabia mea fac însemnări, să las o mireasmă că a trecut cineva pe aici. Cine vrea să citească, bine, cine nu, să nu. Am editat această carte la Editura Eikon. S-ar putea să fie prea multe. O să aleagă timpul...

- Mai are lumea nevoie de poezie? Mai există cititori de poezie, într-o lume mai degrabă a emo­ti­coanelor, decât a emoţiilor?

- Oricum ar fi, eu am nevoie de poezie. Şi cred că e nevoie în lume de poeţi. Cititori sunt atâţia câţi vor domniile lor.

- E o stare aceea de a scrie? La fel ca şi muzica?

- Mai mult decât a fi fiecare o stare, sunt un fel de a fi. Când scrii ceva sau când cânţi... La început fiind cuvântul, în clipa în care ai îndrăzneala să scrii, mă gândesc aşa: cum arată prima literă, cum arată a doua, cum arată urmă­toa­rele, cum arată sfâr­şitul scrierii mele. Nu vreau să fac decât bi­ne, să aduc puţin fru­mos în jurul meu, asta vreau eu. Să spun des­pre ce e vorba. Vor­ba, care e dea­su­pra cu­vân­tului. Alţii vor alt­ceva: bani, ma­şini, faimă. Nu mă încântă astea.

- E greu atunci când binele pe care vrei să-l faci e per­ceput altfel?

- E groaznic! Dar am învăţat să nu le iau în seamă. Trec prin mi­ne, nostalgiile, temerile... Am înţeles, unii vor alt­ceva. Nu trebuie să mă înjuri, dacă nu-ţi place, treci pe lângă! O poezie, un cântec sunt un sens giratoriu. Da­că nu-ţi place, lasă-i pe alţii să treacă prin el, tu oco­leşte-l. Nu fii urât, lasă-i pe ceilalţi să-şi vadă de bucu­ria lor.

- Când te ajunge tristeţea şi oboseala, cum îţi încarci bateriile? Unde pleci în vacanţă?

- Citesc, ascult, mă plimb îndelung în pădure, mă uit la copiii mei, la fotografii, la poeziile pe care le-am scris, mă plimb desculţ prin rouă, dimineaţa... Îmi amintesc de toate, de toate... Iar vacanţă e atunci când mă ia marea în braţe, e atunci când stau întins în iarbă şi mă uit în soare. Vacanţă e atunci când mă plimb pe stradele la miezul nopţii şi nu mă întâlnesc cu nimeni. Poate asta-i vacanţă, încă nu sunt sigur. Vara care deja a venit, am să ajung prin Moldova, la Vama Veche, la Gărâna, la Târgu Jiu.

- Despre vară se spune că ar ascunde şi elixirul iubirii. Tu l-ai descoperit?

- Asta e ceva ce mi-au transmis foarte clar părinţii mei, bunicii: iubirea face totul, ţine lumea întreagă. Ea duce universul mai departe. Maşinăria trăirilor noas­tre, a călătoriei noastre, are la bază ceva din adânc, un petrol, un combustibil fără de care nu se poate. Depinde de fiecare ce maşină are!... Câţi cai putere are, cu ce viteză vrei să mergi, unde vrei să ajungi şi de unde ai plecat.

- Şi cei care merg pe jos?

- Acolo primeşti altfel de combustibil. Unul care nu e procesat. Roua e, de fapt, viitorul combustibil al lumii.

"România vie există!"

- N-ai fost plecat cu spectacole în străinătate, dar ai bătut, în schimb, ţara în lung şi-n lat. La concertele şi lansările tale de carte te-ai întâlnit, şi cu România frumoasă, România adevărată, România cea vie? Mai există, oare?

- Există! O văd, o aştept, cum merg la o lansare de carte, un spectacol, văd că există atâtea Românii fru­moase, mici... E aproape un clişeu acesta cu "Ro­mânia mea", dar există chirpici, bârne, iarba, piatra din România, nisipul cu care au clădit Cioran, Eliade, Ţuţea, Tzara, Brâncuşi, Ionesco... Există regi! Trăiesc regii noştri încă. Bine-ar fi să-i luăm în braţe, iar!

- Unul din cele mai recente cântece scrise pe versurile tale este interpretat de Direcţia 5, "Rămâne din noi dragostea". Multora li s-a părut un cântec trist...

- Nu e trist. E adevărat. O poezie pe care Marian Ionescu şi Cristi Enache au considerat de cuviinţă s-o exprime în cântec.

- O întrebare de 1000 de puncte: din ţările pla­netei fermecate pe care trăieşti, unde te simţi cu adevărat, acasă?

- Grea întrebare! Acasă e acolo unde..., aici un­de... în preajmă, împreună, alături, laolaltă cu lumea, cu cei care mă ştiu sau nu mă ştiu încă. Acasă e în tine, în inima ta. Unde, dacă e bine - e foarte bine, dacă e rău - n-a fost aşa de rău, dacă e nu ştiu cum - a fost perfect! Acasă e în tine.

Ce spun colegii şi prietenii despre Dinu Olăraşu

Mircea Ba­ni­ciu: Pentru mine, Dinu rămâne, după atâţia ani, acelaşi pri­eten adevărat, cu toate calităţile şi de­fec­tele ce se adună într-un per­sonaj prin care poezia călătoreşte-n lu­me.
Mircea Vin­tilă: Do­lărelu, po­et, trăitor, pri­eten-prieten şi coleg de scenă adevărat, ală­­turi de care am pe­trecut nenu­mă­rate clipe muzicale de excepţie, memo­rabile.
Ducu Bertzi: Di­nu se încadrează per­fect in cetatea pli­nă de poveşti, de mistere a Si­ghi­şoa­rei. El este mereu o poveste, mereu un mister.
Florin Chi­li­an: Dinu Olăraşu chiar stăpâneşte ploa­ia. Mână ploaia asta nebună şi ne apără de toate furtunile, ura­ga­nele, minciunile, laşităţile noas­tre. Ne apără Dinu, cu muzica lui, de tot nefirescul din noi înşine. Ne apără de noi pe noi, Olăraşul asta rotitor prin nori. Ar trebui să facem linişte acum... Cântă Dinu.
Vali Ră­ci­lă: Dinu e o po­ezie. Şi îmi este drag, pentru că este firesc şi spon­tan, pentru că e prietenos, gene­ros şi gata ori­când să bucure pe alţii.

Foto: Arhiva personală Dinu Olăraşu