Dragă Tată, încep prin a-ți spune că îmi lipsești foarte mult. De fapt, ne lipsești tuturor, și mie, și lui Nuțu, și lu' Costică, lui Mămica, lui Moldița și Cărăbuș, lui Nicușor și Mitzurin... Ai plecat așa de repede dintre noi! Ne dezmeticim cu greu, cu mult mai greu decât mi-am imaginat. La 34 de zile de când ai plecat dintre noi, îmi dau seama că ai plecat mult prea repede și ai lăsat un mare gol în sufletul meu!
Cât ai trăit, tată, n-am știut să te prețuiesc pe deplin. N-am primit de ziua mea telefoane scumpe și haine de firmă, mașini sau excursii în străinătate. Am primit ceva mult mai important: am primit o educație aleasă! Am primit înțelegere, armonie, un tată și o mamă legați pe viață, un cămin, o familie, un "acasă". Am primit, tată, de la tine, tot! Tot ce-ai putut ne-ai oferit, fără să ne ceri nimic în schimb! Și ne-ai ținut la școli mari, chiar dacă singurul lucru pe care ți-l cumpărai din pensia de medic veterinar nu era decât o pereche de galoși. Dar nu te-ai plâns. Din contră. Când veneam acasă după vreo reușită la examen, după vreo sesiune în care am fost integraliști sau chiar după examene importante care ne-au marcat cursul vieții și pe care le-am trecut până acum cu bine, erai cel mai fericit. Ochii tăi spuneau tot. Și asta ne făcea pe toți fericiți!
...Ne-ai făcut pe toți oameni mari, oameni care se pot descurca în viață, oameni care au cuvânt și care ascultă, care muncesc și care știu ce înseamnă să fii om. Nu că ne-am fi născut așa, ci pentru că am învățat de la tine, de la voi, demnitatea, respectul. Suntem, poate, prea ascultători și prea încrezători în oameni! Și poate prea naivi pentru lumea în care trăim. Asta, pentru că am învățat de la tine că cel mai important în viața asta sunt Dumnezeu și oamenii, care trebuie respectați, indiferent de vârstă, etnie, religie, mai ales pentru sufletul lor. Credință, tată, ca a ta, puțini oameni au! Și pentru credința ta și pentru că știu că Dumnezeu există, eu cred că tu, tatăl meu, te-ai dus la Tatăl nostru și de acolo ne veghezi pe toți și aveți grijă de noi.
...Iartă-mă pentru toate dățile în care te-am necăjit! Și nu te-am ascultat! Și ți-am răspuns! Și te-am judecat! Iartă-mă și pentru că ți-am ascuns boala care se năpustise asupra ta. Știam că te vei întrista. După ce ai îndurat un război, foamete, prigoana chiaburilor, hărțuiala securității, după ce ai crescut cinci copii... m-am gândit că ai dreptul să fii și tu fericit! Iar cancerul nu era un motiv de bucurie. Așa a vrut Dumnezeu, ca pe 23 iulie să te internezi la spital, pentru un control, și pe 23 august să fim amândoi în aceeași mașină, în drum spre casă. Eu, pe scaunul din față, tu, în spate, cu mâinile pe piept, fără să mai rostești niciun cuvânt. N-ai mai vrut să vorbești niciodată de-atunci. Cu nimeni. Ți-ai luat tăcerea cu tine în pământ, în groapa de sub cireș. Tare mi-aș fi dorit să-ți mai spun o singură dată că te iubesc, că-mi doream așa de mult să fi fost și tu socru mare! Tată, pe mine cine mă duce la altar?
IULIA