Eram în una dintre acele perioade faste ale vieţii mele, în care mergeam pe stradă aproape dansând. De aceea, lumea nu-mi apărea în toate detaliile şi profunzimile ei, ci precum luciul unui lac, pe care alunecam într-o barcă de mare viteză, sub clar de lună. Totuşi, a fost de-ajuns să-i surprind, cu coada ochiului, alura graţioasă în vitrina unei florării. Potrivit de înaltă, suplă, cu trăsături extrem de delicate şi înveşmântată ca de sărbătoare, în mult alb şi puţin verde. A fost dragoste la prima vedere. A fost prima şi unica azalee pe care am avut-o.
M-am bucurat de ea un timp. Vorbeam dimineţile la cafea, eram atent şi curtenitor cu ea, pentru a se simţi ca o stăpână a casei. Ea mă răsplătea înflorind aproape permanent. Din partea celorlalte flori adia un aer de gelozie, pe care mă străduiam să-l risipesc. Ştiau şi ele că poate fi doar pasiunea aceea, dată de noutate, deci trecătoare. Dar dacă nu era? Sincer să fiu, eu nu-mi puneam întrebări de felul ăsta, fiind convins că am descoperit floarea vieţii mele.
Pe nesimţite, însă, azaleea mea a devenit doar una dintre plantele care-mi decorau casa. Lumina pe care o revărsau florile ei nu-mi mai părea o aură de dincolo de lume. Dimineţile deveniseră cenuşii şi nu prea aveam chef de vorbă. Mintea număra rănile inimii. Şi, într-o zi, când udam, cu gesturi automate, florile, am băgat de seamă că-mi lipseşte ceva. Nu mai găseam azaleea. M-am uitat mai atent pe pervazul biroului, unde stătea de obicei, şi am văzut, după un moment de căutare, un fel de umbră a ei. Aproape uscată, fără urmă de floare, şi cu doar câteva frunze pe braţele ridicate, în semn de ajutor, către cer. O udasem zilnic, îi dădusem îngrăşământul cuvenit, dar nu fusese de ajuns. Dispăruse tandreţea. Nu, nu încetasem să o iubesc, doar că uitasem să-i spun. I-am dedicat integral ziua aceea. Am curăţat-o, i-am pus muzică blândă, i-am povestit despre suferinţa care mă îndepărtase de ea. De la o oră la alta, azaleea mea părea că prinde viaţă. Câteva zile mai târziu, a izbucnit într-o jerbă de flori albe. A fost cel mai dulce balsam pentru sufletul meu în acel ceas.
Astfel de episoade s-au mai petrecut încă de câteva ori, în decursul a mai mulţi ani. Murea cu fiecare absenţă şi renăştea cu fiecare întoarcere a mea. Reveneam mereu la ea, cu rugăminţi de iertare şi alinturi, şi ea mă primea cu aceeaşi bucurie înspumată de flori albe. Niciuna dintre celelalte plante nu-mi mai arătase atât de limpede cât de greu este de trăit cu mine... Am botezat-o "Supravieţuitoarea" şi mi-am propus să nu o mai neglijez, orice s-ar întâmpla. Totuşi, într-un amurg de septembrie, mi s-a stins în braţe. Am îngrijit-o luni în şir, am mângâiat-o şi chiar am încercat s-o fac să râdă uneori. S-a uscat însă pe picioare. În seara aceea, mi-a dăruit o ultimă floare, mică, strălucitoare, în vârful celei mai lungi ramuri a ei. Ca un zâmbet. Nu de adio, ci victorios. Am privit micile petale albe, până când au devenit ţepene şi prăfoase, precum aripile unui fluture în insectar. Şi-abia atunci am înţeles. "Supravieţuitoarea" a luat asupra ei tot răul care mă mistuia. Eram la capătul unei depresii lungi, căreia puţin i-a lipsit să mă treacă pragul dintre lumi.
CLAUDIU TÂRZIU
Cactuşii mei
Stând la bloc, am avut dintotdeauna logia transformată în seră, în care se înghesuiau, eteroclit, comunele muşcate, asparaguşi, trandafiri japonezi (despre care am aflat în vremea din urmă că se numesc hybiscus), tot soiul de iedere care se căţărau pe pereţi şi pe spalierele improvizate din frânghiile de rufe, un pomişor răsărit dintr-un sâmbure pus de mine în pământ, prin anii '80 - de lămâie sau de portocală, violete de Parma şi, de la un timp, orhidee albe, galbene, roz, purpurii şi chiar albastre ca cerneala. Şi cactuşi! Mulţi, nelipsiţi şi atât de fascinanţi! Greu de manipulat, imposibil de îmbrăţişat, necomunicativi între ei sau cu oamenii, dar prin aceasta, cu atât mai atrăgători. Reci, detestând aglomeraţia unei grădini, distanţi, încercând să-şi disimuleze vulnerabilitatea sub o platoşă de spini, i-am privit întotdeauna ca pe un şir de oglinzi în care mi-am recunoscut natura, ca pe nişte spirite înrudite cu mine, un fel de fraţi întru existenţă. Lipsiţi de graţie, respingători sau măcar intimidanţi, misterioşi în simplitatea lor, atât de puţin solicitanţi, fără identitate cromatică, monotoni, în doar nuanţele lor de verde, care amintesc de firele de iarbă, au fost şi rămân pentru mine o prezenţă odihnitoare, serenă, statornică şi armonioasă. Cu înfăţişarea lor modestă, lipsiţi de dantela unor petale, de coloritul generos al trandafirilor, de parfumul greu al chiparoşilor sau de supleţea tulpinilor de lalea, cactuşii mei au devenit, de-a lungul anilor, accesorii însufleţite ale existenţei mele, populându-mi singurătatea clipelor de lectură sau de meditaţie, locuind discret în bibliotecă, printre cărţi, pe birou sau pe noptieră. Cactuşii mei nu au denumiri ştiinţifice, ci nume de oameni, după cum m-a inspirat momentul întâlnirii cu fiecare din ei - Mirandolina, Colinuţă, Pic şi Poc (sunt doi cactuşi altoiţi unul pe celălalt) sau porecle - Pufi, Ochiosul, Ali-Baba şi cei 40 de hoţi (un cactus plin de pui ca nişte mărgele), Deşertul Sahara. Îi ating rar şi cu mare precauţie, purtând o mănuşă de sudor, doar atunci când îi "transvazez". Iar de vorbit - şi mai rar. N-au nevoie să fie mângâiaţi, dichisiţi, admiraţi sau criticaţi, ci doar să fie lăsaţi în pace, să-şi poarte cu demnitate ţepii şi să-şi consume, chibzuit, rezervele de sevă.
Contactul meu cu natura s-a diversificat de când am părăsit oraşul. Mutarea într-o bătrână casă de ţară a adus cu sine o livadă imensă, un decor sălbatic pe care l-am îndrăgit din prima clipă prin dezordinea de verdeaţă şi flori al căror nume nu l-am cunoscut nicicând şi din care, din păcate, până azi au mai supravieţuit prea puţine - mâinile mamei au disciplinat splendidul haos primordial, transformându-l într-un careu de gazon pe care sunt delimitate precis insule de flori imaginate pe hârtie şi puse în practică, asemenea unui proiect arhitectural. Florile mamei sunt o armată ordonată, care defilează în funcţie de anotimpuri, aruncându-şi în lupta cu zăpezile târzii avangarda de ghiocei, brânduşe, toporaşi şi dediţei, mărşăluind voiniceşte cu batalioane de narcise, lalele, zambile, trandafiri, regimente de bujori, de crini, de hortensii, de nalbe şi de margarete nobile, de gladiole, garofiţe şi crizanteme. În noiembrie, pustiul de mătase al toamnei e sfâşiat de ariergarda boscheţilor de tufănele - albe, galbene, ruginii, roz stins. Dar începând de anul trecut, în jurul ploii galbene a unei forsiţii s-a născut, încet-încet, propria mea insulă de flori, împărţind vecinătatea cu un liliac mov pal şi un gutui indolent, care îşi aminteşte o dată la câţiva ani să rodească doi-trei bulgări aurii şi pufoşi. În semiumbra locului răsădesc gura-leului, petunii, părăluţe sau flori de piatră, în funcţie de dispoziţia mea sufletescă, încălcând, cu bună-ştiinţă, regula nescrisă a liniilor drepte, urmărind doar să creez un joc de culori şi de forme care să-mi bucure privirea. Ador hortensiile cu inflorescenţele lor sferoide, roz, albăstrii şi albe, irişii albi, galbeni sau violeţi, răsăriţi din bulbii puşi astă-toamnă, după cum detest regina-nopţii, planturoasă şi fadă, pe care m-am grăbit să o înlocuiesc cu mai veselele crăiţe. Îngrijind acest petic de pământ, am înţeles, în sfârşit, tristeţea mamei, când furtuna sau joaca pisicilor îi rup vreo floare. M-am necăjit şi eu când melcii au mâncat tijele delicate ale macilor albi sau când mâţele s-au culcuşit, peste noapte, în tufele de hortensii.
Cu toate acestea, grădiniţa în care trudesc cu osârdie rămâne cumva exterioară, de o frumuseţe rece şi calculată, care îmi exploatează sensibilitatea, fără să-mi hrănească reveriile. Mult mai bine mă simt în preajma cactuşilor fără vibraţie, încremeniţi în formele lor bizare, globuloase sau alungite, cu ascuţişuri imprevizibile, prăfoşi şi indiferenţi. Împart cu ei nemişcarea resemnării şi abandonul în faţa melancoliilor cotidiene. Îi iubesc pentru că sunt placizi, terni, anonimi şi inutili. Îi iubesc pentru că mă asemăn cu ei în atât de multe privinţe!
GEORGIANA CĂLIMAN
(Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
